Între doi oameni nu poate sta decât unul dintre ei. Nimeni din afara celor doi nu se poate aşeza la mijloc. Când o relaţie nu funcţionează, nu te uita în jurul tău gândindu-te cine e între tine şi cealaltă jumătate .

Nu căuta a treia parte, pentru că nu vei găsi decât nişte scuze care te vor îndepărta şi mai mult de adevăr.

Când doi oameni nu reuşesc să se întâlnească, deşi merg unul spre celălat, însemna că unul dintre ei s-a aşezat dea curmezişul.

Şi când unul din cei implicaţi s-a pus în calea întâmplării, nimeni şi nimic nu-l va mişca de-acolo. E singurul care va hotărî momentul potrivit să se dea la o parte. Şi-atunci se poate întâmpla orice.

Mi-a luat ceva timp până să pricep că între mine şi altcineva pot să fiu doar eu sau celălat. Nicio scuză nu mă scuză în absenţa adevăratului motiv pentru care eu şi tu nu suntem împreună. Atâta timp cât eu o să fiu la mijloc, toată lumea o să ne despartă. Când eu o să las loc liber să ne întâlnim, nimeni de pe Pământ nu va putea să oprească asta.

Între mine şi tine stau eu. Între mine şi el stă el. Între tine şi ea stă ea. Între ea şi el stă el…

Suntem piedicile propriilor noastre întâmplări. Suntem bolovanii aşezaţi în faţă poveştilor noastre.

Fricile pot uneori să fie mai puternice decât dorinţele.

Între doi oameni pot să fie doar ei. Unul dintre ei. Uneori unul, alteori celălat până într-o zi în care, ori se aşază amândoi de-a curmezişul ori fac amândoi pasul în lateral şi îşi lasă loc să fie NOI.

foto: Paul Buciuta

 
Când primim un copil, fie că îl primim la maternitate din braţele lui Dumnezeu sau îl găsim într-o zi şi el se prinde singur cu mânuţele de gâtul nostru, când se întâmplă asta devenim părinţi. Şi credem că am primit un copil.

Ei bine, eu cred că primim un copil şi o valiză. Invizibilă. Şi deja am stabilit că eu ştiu că pentru orice obiect din lume există şi varianta lui invizibilă. ☺

Valiza aceea invizibilă se umple fără ca noi să ne dăm seama. Dar dacă suntem atenţi, la un moment dat, ne dăm seama când parte din gândurile, acţiunile, faptele şi reacţiile noastre se duc în valiză.

Imaginaţi-vă că toate alegerile bune pe care le facem în legătură cu copilul nostru, se transformă în pene şi se aşază în valiză.

Şi acum, imaginaţi-vă nervii, reproşurile, certurile, ţipetele, bătăile cum se transformă în bolovani aruncaţi rând pe rând în valiză.

Valiza aceea rămâne la fel de invizibilă toată viaţa. E legată de mâna copilului tău. O cară cu el peste tot. Cum vrei să plece din casa ta? Târând după el o valiză care îl va ţine pe loc, îl va frâna tot restul vieţii şi pe care se va opri să-şi plângă nenorocul sau vrei o valiză uşoară ca un fulg şi care să-i fie de folos cât să se aşeze pe ea şi să-şi tragă sufletul.

Ştiu copii care îşi dau seama de mici că valiza lor se umple cu bolovani şi încep devreme să-şi mute valiza dintr-o parte în alta, sperând că pietrele vor nimeri "pe lângă". Ştiu copii care se urcă pe valizele lor şi ţipă şi dau din picioare şi cer disperaţi să nu le mai fie aruncate pietre pe care ei o să le care toată viaţa.

Cu cât un părinte devine mai repede un părinte conştient, cu atât vom vedea mai mulţi copii trecând prin viaţă cu nişte valize uşoare ca penele de porumbel.

De fiecare dată când îţi vine să-i vorbeşti urât, să-l loveşti, să-l respingi, de fiecare dată când îl judeci şi îl jigneşti gândeşte-te la valiză şi imaginează-ţi cum se deschide şi înghite bolovanii pe care copilul tău îi va căra toată viaţă. Dacă faci asta în timp ce munceşti ca disperatul să faci conturi de economii pentru copilul tău, gândeşte-te că banii ăia vor ajunge la psihoterapeuţi care îl vor învaţă cum să scape de bolovanii puşi de tine. Dacă faci asta în timp ce plăteşti rate pentru o casă în care o să stea şi el, aminteşte-ţi că valiza aia cu bolovani o să stea în mijlocul casei…

Nu există nicio scuză reală ca să umplem cu bolovani valizele copiilor noştri. Trebuie doar să ne uităm bine atunci când nu ne putem stăpâni nervii şi să vizualizăm valiza invizibilă.

Tu ce pui în valiza copilului tău? Care e zestrea ta?

 Zicem multe despre ce şi pe cine iubim. Facem puţine pentru ce şi pentru cine iubim. De multe ori facem mai multe pentru cine trebuie decât pentru cine vrem.

O mamă adevărată îşi iubeşte copilul mai mult decât îşi iubeşte soţul. Mai mult decât îl iubeşte pe tatăl copilului ei. Mai mult decât îşi iubeşte tatăl, mai mult decât îi iubeşte pe toţi bărbaţii din trecutul , prezentul şi viitorul ei.

O mamă va avea grijă de ea şi de toată lumea pentru că vrea o lume de iubire pentru copilul ei.

Un tată adevărat îşi iubeşte copilul mai mult decât o iubeşte pe mama copilului lui, decât o iubeşte pe mama lui, pe amanta lui, pe soţia lui , prima, a doua, a noua, un tată îşi iubeşte copilul înainte tuturor celorlalte iubiri care intră şi ies din inima lui.

Dacă lucrurile ar fi aşezate aşa şi toate acţiunile unui părinte ar fi guvernate de această lege a iubirii, noi nu am mai face atât de multe greşeli. Nu ar mai trebui să alegem, nu am fi nevoiţi să ne explicăm gesturile pentru că toate acţiunile noastre ar fi guvernate de această primă şi cea mai importantă dintre toate legile firii.

În ziua în care afli că devii părinte, trebuie să fii conştient că ai primit împreună cu acest rol şi pachetul de obligaţii pe care le ai faţă de copilul tău. Nu ai niciun drept. Ba da. Unul singur şi cel mai important: dreptul de a-l iubi. În rest, ai obligaţia de a-l creşte, de a-l îngriji, de-a face pentru el cele mai bune alegeri, ai obligaţia de a-l proteja, de a-l ghida, de a-l ierta, de a-l ocroti. Ai obligaţia să-l pui pe el înaintea tuturor celorlalţi şi să ai cu toată lumea relaţii care să servească primului tău interes: binele copilului tău.

Eu aşa văd lucrurile. Şi cred în sufletul meu că dacă nu vei face asta, te va urmări toată viaţa felul defectuos în care ai ales să-ţi respecţi aceste obligaţii. Cred că fiecare părinte, după puterile lui, poate să gândească şi să acţioneze aşa. Şi mai cred că oamenii ar fi mult mai frumoşi şi lumea mult mai bună dacă , în tot ceea ce fac, pe părinţi i-ar guverna iubirea pentru copiii lor. Tratează-i pe oameni aşa cum ai vrea să-ţi trateze ei copilul. Lasă lumea în urma ta aşa cum ai vrea să fie lumea în care trăieşte copilul tău. Acţionează ca şi cum copilul tău se va bucura de efectele acţiunilor tale.

Iubeşte-ţi cel mai mult copilul, din toată lumea şi vei putea să iubeşti lumea toată.

 
"Stai pe preş să-ţi fie mai călduţ" e o expresie pe care am auzit-o de nenumărate ori de la bunica şi de la mama. În general oricine te vede aşezându-te pe ceva rece, te îndeamnă să te muţi pe ceva călduţ. Când ne gândim strict din punct de vedere medical e o alegere bună. Din punct de vedere social , depinde pe ce preş te-ai aşezat. Poate să fie preşul cuiva, preşul de la o uşă sau covoraşul lui Aladin. Vine duhul să-ţi împlinească dorinţele, mângâi lampa să apară sau te aşezi ca Penelopa la război şi-ţi ţeşi singur covorul cât vrei tu de mare, cât ştii tu de gros…

Când te aşezi pe covorul altcuiva, indiferent ce covor e, ţine minte mereu că nu e covorul tău. În primul rând nu-i schimba omului covorul. Mai curătă-l de scame, mai îndreaptă-i franjurii, dar nu-i schimba covorul. Şi ţine minte că nu-i al tău. Şi că oricât de gros şi de mare şi de frumos ar fi, când proprietarul îţi trage preşul de sub fund, tu tot pe ciment rămâi. Şi cu cât fusese preşul mai gros şi mai moale, cu atât simţi mai tare duritatea asfaltului.

Fă-ţi preşul tău. Chiar dacă te-ai aşezat la început pe preşul cuiva, strânge aţă cu aţă, fă ghem cu ghem, adună suveicile una câte una şi fă-ţi preșul tău. Pe care doar Doamne Doamne ţi-l mai poate trage de sub fund. Dar când Dumnezeu face asta înseamnă că deja îţi dăduse nenumărate semnale de alarmă pe care le-ai ignorat.

În oricare dintre situaţii, când rămâi fără preş sub fund, nu sta pe jos gândindu-te cine ţi l-a tras, cum, de ce… ridică-te şi fă-ţi altul!

M-a întrebat cineva zilele trecute ce m-a impresionat cel mai tare în Africa. Am ştiut imediat: legătura dintre animale şi puii lor. Am văzut leii jucându-se cu puiuţii lor, girafele alergând grumaz lângă grumaz cu odraslele lor, puii de zebră nechezând şi sărind în jurul mămicii lor. Poate cei mai simpatici erau puii de maimuţă. Se jucau de-a gâdiliciul şi se căţărau pe capul părinţilor lor, fix cum fac şi puii de om. Și întodeauna, cei mici erau mereu în preajma adulţilor .

Animalele nu şi abandonează puii. Ba mai mult, îi apără de oricine încearcă să se apropie de ei. Câinele te latră, pisica se zbârleşte la tine, leul te sfâşie.

Animalele nu şi abandonează puii până când nu ştiu să meargă pe picioarele lor. Cât timp trebuie să îi hrănească, să îi înveţe zborul şi vânătoarea, să îi apere de oricine ar fi duşmanul, animalele nu şi abandonează puii. Indiferent dacă e prea mică sau prea întunecoasă scorbura, prea înalt cuibul sau prea săracă mâncarea.

Iertaţi-mă. Gândindu-mă la puii de animale şi păsări, mintea m-a dus la toţi puii de om rămaşi singuri acasă. Ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac e să îi judec pe părinţii lor. Numai ei ştiu ce i-a făcut să plece departe şi ce îi face să rămână acolo, ani întregi, poate chiar toată copilăria copiilor lor. Numai ei ştiu ce e în sufletul lor când muncesc la mii de kilometri depărtare pentru o pâine mai albă şi o casă mai bună. Și-ar dori și ei să îi înveţe pe copiii lor cele mai importante lucruri pe care un adult le poate sădi într-un copil.

Nicio bunăstare, nicio casă, nicio maşină, nicio şcoală, nicio haină, nicio jucărie, nicio mâncare mai bună nu vor compensa faptul că nu mama sau tată l-au învăţat să mergă, să zboare, să se ridice, să meargă din nou, să deosebească binele de rău, să iubească, să ierte , să plece şi mai ales să rămână.

Mie îmi răsună tare de tot în cap acest gând: animalele nu îşi părăsesc puii până când ei nu se descurcă singuri.

În afară de moarte. E singura “întâmplare” din viaţa noastră care ne schimbă definitiv. După ce o întâlnim şi pleacă mai departe cu oamenii pe care i-am iubit, nu mai suntem niciodată cei care am fost.

După ce îți pierzi mama, copilul, tatăl, soţul, fratele, cel mai bun prieten sau jumătatea inimii tale… nu mai eşti niciodată cel care ai fost.

Tot ce poţi să faci e să înveţi să trăieşti cu durerea, să te împrieteneşti cu ea şi să redescoperi toate celelalte motive pentru care soarele răsare în fiecare zi.

În rest, poți trece peste orice. Putem trece peste orice. Putem uita tot. Putem să mergem mai departe mai uşori, mai înțelepți, mai plini de speranţă.

Oricare ar fi problemele tale, oricare ar fi acele lucruri care crezi că îţi lipsesc, dacă încă mai poţi să pui mâna pe telefon şi să-i suni pe cei pe care îi iubeşti, să-i auzi şi să le spui Hristos a Înviat, înseamnă că nu-ţi lipseşte nimic.

Mie îmi lipsesc tata, bunica, unchiu şi câţiva prieteni dragi care nu o să-mi răspundă anul ăsta cu Adevărat a Înviat. Poate îmi răspund ei acolo, în cerurile lor, dar eu nu îi aud.

Mai ales de când nu mai e tata, niciun Paşte nu mai e aşa cum era. Acum e altfel.

Îmi lipsesc de la apelul din noaptea de înviere câţiva oameni. Dar încă mai sunt mulţi pe care pot să îi sun şi să le spun din toată inima “Hristos a Înviat”.

Gândește-te pe cine mai ai, nu ce nu ai. Gândeşte-te pe cine suni şi la cine te duci, nu la ce au alţii şi tu nu ai.

Bucură-te de lucrurile bune pe care le ai, nu lasă minusurile să-ţi strice sărbătoarea.

Atâta timp cât toţi cei importanţi sunt la un buton distanţă de tine, apasă butonul şi urează-le sărbători fericite, din toată inima.

Pentru toţi ceilalţi, am fost în noaptea de Înviere să le dăm lumină din lumină. Şi o lacrimă din dorul nostru.

Paştele e despre Hristos care reînvie în noi credinţa că iubirea e tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi.