• Când ştii să faci ceva ireproşabil, de ce-ţi pierzi vremea cu lucruri pe care ţi le poate reproşa oricine?

    Când ştii să faci ceva ireproşabil, de ce-ţi pierzi vremea cu lucruri pe care ţi le poate reproşa oricine?

    Când ştii să faci ceva ireproşabil, de ce-ţi pierzi vremea cu lucruri pe care ţi le poate reproşa oricine?

     

    Cam asta e lecţia învăţată de mine în Bruges. Am ales oraşul din dorinţa de a merge pe urmele femeilor din cartea lui Éric-Emmanuel Schmitt. Dar n-ar fi prima oară când socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

     

    Pentru ceva m-am dus, altceva am găsit.

     

    M-am dus după poveştile altor femei şi am găsit o  lecţie pentru mine.

     

    În ultimii ani încerc să înţeleg ce aş putea face mai bine, ce n-ar mai trebui să fac deloc şi să descopăr ce n-am făcut niciodată şi ar cam fi momentul.

     

    Pentru că am fost obligată devreme să mă bazez doar pe puterile mele, am învăţat să fac de toate. Unele mi-au ieşit mai bine, altele nu. Dar le-am făcut mai departe, aşa cum m-am priceput.

     

    La Bruges am înţeles că nu trebuie  să facem de toate. Că trebuie să ne dăm seama ce ştim noi să facem cel mai bine şi lucrurile la care nu ne prea pricepem să le lăsăm celor care sunt experţi în ele.

     

    În oraşul ăsta minunat am înţeles că dacă tu eşti cel mai tare în ciocolată şi bere atunci faci din asta istorie. Descoperă tot ce se poate  din domeniul ăsta, creşte-l atât de mult până îl duci la perfecţiune şi lasă-i  pe alţii  să prelucreze diamantele. Sau să facă maşinile. Sau să construiască autostrăzi. Tu fii cel mai tare în ciocolată şi în bere.

     

    Păi nu e prea puţin? Aş fi întrebat eu pe cineva care se tot  chinuie de ceva vreme să mă facă să pricep că fac prea  multe şi mă risipesc în lucruri pe care le pot face şi alţii.

     

    Nu. Nu e prea puţin. Un lucru dacă poţi să-l desăvârşeşti poţi să faci o lume întreagă atentă la desăvârşirea lui. Dacă energia ta o să se risipească pe tot felul de alte obiective doar din nevoia de diversitate, nu o să atingi niciodată desăvârşirea.

     

    Mulţumesc, Bruges. În 4 zile cât am stat acolo, clădirile şi vitrinele  mi-au spus mai multe  decât aş fi înţeles în 10 sesiuni de  dezvoltare personală. Cadoul meu din vacanţă asta e o lecţie  învăţată: când ştii să faci ceva ireproşabil, nu-ţi mai pierde timpul  făcând lucruri pe care ţi le poate reproşa oricine şi primul nemulţumit vei fi chiar tu.

  • Am fost în Cappadocia

    Am fost în Cappadocia

    În urmă cu câţiva ani am văzut o fotografie superbă în care erau multe baloane cu aer ridicate în acelaşi timp. Mi-am dorit să trăiesc şi eu această experienţă.

    “Într-o zi o să merg acolo!”. Am zis-o şi am lăsat-o să se aşeze în rândul dorinţelor. Nu înghesui niciuna în faţă, nu fentez, nu grăbesc. Eu o aşez frumos fix unde îi vine rândul. Mai departe, cum se face că unele ajung mai repede la destinaţie decât altele, ţine de relaţia dorinţei cu Universul. Numai ele, dorinţele ştiu cum reuşesc să-l cucerească pe domnul Univers şi să-l facă să danseze cu ele. Cu unele mai repede, cu altele mai târziu… sunt dorinţe pe care Universul nu le-a invitat la dans. Nu încă. Dar, ele au rămas acolo în rând şi aşteaptă să le vină rândul.

    Dorinţa pe nume Cappadocia a stat la rând câţiva ani. Nu se aliniau planetele. Ba nu găseam excursii, ba eram eu ocupată, ba nu aveam cu cine… până anul ăsta în martie la început când primesc mesaj de la Univers. Găsesc un anunţ pe Facebook: ultimele 2 locuri în Cappadocia. Parcă ar fi scris: “Mirela, urmează să zbori cu balonul în cel mai frumos loc din Europa.” Am scris în noaptea aceea la Travelselfie şi am rezervat cele două locuri. Era după turneu, după Polivalentă, după lansarea de carte… după tot. Maya în vacanţă, eu într-o pauză, adică absolut toate planetele aliniate. N-am studiat prea mult oferta, nu mai cunoşteam pe nimeni în grup. Ne-am descoperit în aeroport, în avion şi apoi la hotel. 20 de oameni deschişi şi prietenoşi, cu poftă de vacanţă.

    Cappadocia e un tărâm desprins din poveştile Şeherezadei. Un peisaj unic în lume, o zonă cu multe urme ale creştinătăţii, locuri cu energie bună şi vibraţie înaltă. Grote şi stânci, peşteri şi piscuri, oraşe subterane, peisaje care îţi taie reapiraţia. Un loc de stat şi de meditat. O oază de linişte în care poţi să-ţi aduni toate gândurile împrăştiate şi să te bucuri de tine.

    Dincolo de peisajele unice în lume, de formele de relief inedite, Cappadocia înseamnă experienţa ridicării cu balonul cu aer, simultan cu încă aproape 100 de alte baloane.

    Ne-am trezit la 4 dimineaţa. La 4 jumăte tot grupul era în faţa hotelului. Am mers cu microbuzul aproximativ o jumătate de oră până am ajuns la zona în care erau pregătite baloanele. Fiecare microbuz oprea în dreptul unui balon. În buza dealului, pe o măsuţă, gazdele balonului pregătiseră pentru noi ceai, cafea, biscuiţi şi covrigi. Am aşteptat vreo 15 minute uitându-ne cum pânza aceea întinsă pe pământ se ridică încet, încet până când balonul fusese pregătit să părăsească solul. Am urcat şi a început decolarea. Mai uşoară decât orice decolare din viaţa mea. Până să ne dăm seama eram deja deasupra tuturor celorlalte baloane. Nici nu am apucat să ne minunăm de imaginea absolut spectaculoasă a baloanelor care se înălţau că am avut parte de un răsărit care să ne taie respiraţia.

    Imaginaţi-vă că sunteţi deasupra pământului şi vedeţi lumea decorată cu multe bomboane multicolore. Pentru o clipă m-am simţit în cea mai colorată dintre toate poveştile în care am pătruns până acum. Emoţia şi starea de pace, liniştea şi calmul de-a sta deasupra lumii şi de a o vedea în cele mai frumoase culori, îţi dă o stare de bine şi de frumos.

    O oră m-am simţit o părticică veselă şi colorată dintr-un univers prietenos.

    Am avut norocul unui grup cu oameni de foarte mult bun simţ, cu grijă pentru ceilalţi, cu bucuria de a cânta şi de a dansa, oameni pe care îmi doresc să-i mai întâlnesc.

    Dacă vă doriţi să zburaţi cu balonul şi să priviţi soarele în ochii răsăritului, vă recomand Cappadocia.

  • Când viaţa unui om începe la 40 de ani

    Când viaţa unui om începe la 40 de ani

     

    – Hai mănâncă şi tu Cristina!
    – Nu pot, încă nu e ora 4…
    – Hai că e 3 şi un pic…
    – Nu, doamna Mirela. Am slăbit 12 kile în câteva luni şi mai vreau să slăbesc. Mă ţin de fix că îmi face tare bine.

    Eram la Pescăria lui Matei la masă cu încă 16 oameni, angajaţii Zurli. Ne-am făcut obiceiul să începem vara cu un popas acolo. Aşa începem,
    aşa închidem sezonul. Cristina stătea lângă mine. Lucrează la Zurli de vreo 2 săptămâni, dar nu apucasem să vorbim.

    – Cum ai ajuns să lucrezi aici?
    – Păi eu va urmăresc de mult timp. Citesc tot ce scrieţi şi sunt în grupul de grăsuţe. Am văzut când aţi anunţat că angajaţi şi am distribuit anunţul. Le-am tot zis prietenelor să vină. Şi-apoi m-am gândit să vin şi io.
    – Unde ai mai lucrat?
    – Nu lucrez de 10 ani. Am fost însoţitoarea fetiţei mele care are Sindrom Down. Nu am putut să merg nicăieri la muncă.

    Mi-am amintit că am văzut-o cu fetiţa la Zurlandia. Cristina a venit la interviu împreună cu alţi oameni. Au vorbit cu Andrea, colega mea. Andrea a ales 4 finalişti pe care i-a chemat în probă la festival. 3 zile aveau să stea pe lângă noi, să îi vedem cum reacţionează şi acţionează. Am remarcat-o pe Cristina. Mi s-a părut omul soluţiilor şi nu din categoria celor care vin să-ţi semnaleze probleme. Le-am spus fetelor că mie îmi place ea, energia ei şi aş vrea să o luăm în echipa noastră.

    – Câţi ani ai Cristina?
    – Ieri am făcut 40.
    – Wow, bravo! Mulţi înainte! Începi o viaţă nouă la 40 de ani.
    – Nu, doamna Mirela, viaţa mea începe la 40 de ani. Am primit o şansă extraordinară şi o să am grijă de ea. Nu am putut să lipsesc nicio zi de lângă fetiţa mea pentru că făcea febra 41 când eu plecam. De când i-am spus că eu vin să lucrez la Zurli e cea mai fericită. Iar eu şi soţul meu avem o nouă şansă să ne trăim viaţa.

    Doamne Doamne cred că e mulţumit. I-a ieşit şi de data asta 🙂

    I-am povestit Cristinei că istoriile tuturor celor de la masă sunt oarecum asemănătoare. Toate au la mijloc destinul. I-am spus că eu nu am văzut nicio diplomă a niciunuia dintre angajaţii mei. Că nu mă interesează hârtiile, mă bucur de ce ştiu ei să facă şi vreau să ştiu că vor să înveţe. Şi atunci vor da proba cunoaşterii. Şi că principala condiţie să lucrezi cu mine e să fii un om bun. Oamenii răi nu rezistă.

    Am scris acest articol în speranţa că o să inspire alţi oameni care cred că viaţa se termină într-o zi şi pe urmă trăieşti încă 20, 30 de ani într-o nemulţumire şi nefericire cruntă, dar nu faci nimic să schimbi lucrurile. Acţionaţi, aveţi încredere că meritaţi tot ce e mai bun pe lumea asta. Nu iese din prima, nici din a doua? Într-o zi o să iasă! Până atunci ai bucuria de a nu-ţi pierde speranţa.

    Cristina spune că nici măcar nu a îndrăznit să viseze ce trăieşte astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu i-a dat un premiu pe măsura misiunii pe care a primit-o. Şi când fericirea ta e şi fericirea copilului tău, înseamnă că l-ai prins pe Dumnezeu de amândouă picioarele. Ţine-l bine şi o să zbori deasupra tuturor visurilor pe care nici n-ai apucat să le visezi.

  • Dumnezeu nu eliberează certificate de garanţie

    Dumnezeu nu eliberează certificate de garanţie

    -Mamaaaaaaa, am emoţii!!!

    Aşa mi-a scris Maya cu o zi înainte de a intra în tabără.

    Nu e prima oară într-o tabără, dar e pentru prima dată când se duce într-un loc nou în care nu cunoaşte pe nimeni.
    PE NIMENI! Niciun alt copil, niciun profesor, nu e nici un însoţitor pe care să-l ştie de acasă. Nimeni nu vorbeşte limba română, iar copiii vin acolo pentru 2 săptămâni în care să descopere cum e să locuieşti într-un campus englezesc şi să frecventezi o şcoală de vară din Marea Britanie.

    Cum să n-ai emoţii? Chiar discutasem cu ea, de curând, despre cât de greu ni se pare orice lucru pentru prima oară. Apoi începem să-l descoperim, să îl învăţăm, să ne devină familiar şi apoi să ne obişnuim atât de tare încât să ne pară rău când trebuie să ne despărţim.

    Am avut cu reprezentanţii IntegralEdu mai multe întâlniri, încă de acum câteva luni. Ne-au povestit cum se desfăşoară lucrurile şi la ce să ne aşteptăm. Ştiu exact ce fac, iar mie ca mamă mi-au transmis multă încredere să merg pe mâna lor. Au răspuns la toate întrebările mele, la toate fricile pe care le-am formulat, la toate temerile care mi-au trecut prin minte.

    Am primit cu câteva zile înainte de plecarea în tabără, emailuri cu detalii despre drum, bagaj, predare, preluare, persoane de contact. Inclusiv orarul Mayei din tabără, pe zile şi pe ore. Totul este extrem de bine pus la punct. Oamenii ăştia nu lasă nimic la voia întâmplării.

    Aşa că emoţiile mele nu au nicio legătură cu partea organizatorică. Ei şi au făcut treaba lor.

    Acum eu trebuie să fac treaba mea. Să nu-i transmit Mayei nimic din ceea ce nu o ajută.

    Când fata ta e la 4000 de kilometri distanţă, într-o clădire plină de străini, tot ce poţi face tu de pe canapeaua din sufragerie e să rămâi optimistă. Să ai încredere că e în cel mai bun loc pentru ea şi că tot ceea ce i se întâmplă e pentru evoluţia ei. Să trăieşti 2 săptămâni în care să înveţi cum să comunici, într-o altă limbă cu necunoscuţi, să-ţi faci prieteni, să te adaptezi, poate să fie un exerciţiu fantastic.

    Eu pot să îi ofer asta sau pot să mă tem să o las să plece într-o lume pe care eu nu am studiat-o, verificat-o.

    Vine o vreme când realizezi că Dumnezeu nu eliberează certificate de garanţie.

    Îţi dă o viaţă, îţi dă copii, îţi dă vise, familie, job-uri, prieteni, case, maşini, poveşti şi proiecte. Îţi dă tot ce vrei. Dar nimic, absolut nimic nu vine însoţit de un certificat prin care Dumnezeu să-ţi garanteze că o să le ai toată viaţa în forma în care le-ai primit.

    Dumnezeu nu-ţi garantează că ziua ta va fi în vreun fel, că viaţa ta o să fie uşoară sau grea. Când înţelegi asta, începi să trăieşti liber de frica de a pierde, de frica de a trăi pentru că s-ar putea să ţi se întâmple şi lucruri pe care nu ţi le-ai propus.

    Am ales să fiu o mamă curajoasă. Îmi las fata în grijă LUI. Îl rog să-l aibă în pază. Ştiu că dintr-un anumit punct, nu mai depinde de mine. Şi-atunci îi permit şi ei să trăiască. Să ia decizii, să îşi asume riscuri, să înveţe devreme că pot să fac imens, să simt, să iubesc, să susţin dar nu pot să garantez nimic. Pentru nimeni.

    Copilul meu e într-o tabăra la 4000 de kilometri distanţă. Filmul vieţii noastre se întâmplă fix sub ochii noştri. E cel mai palpitant subiect. Ce o să facă, pe cine o să cunoască, unde o să stea, ce o să afle şi cu ce o să rămână din povestea asta, o să aflăm împreună.

    Am în faţă două săptămâni în care tot ce pot să fac pentru ea e să mă gândesc frumos în fiecare zi şi să-mi imaginez că e în cel mai bun loc din lume. Abia aştept să aflu mai multe.

    Între timp o să profit de două săptămâni în care pot să fac tot ce vreau eu. E din avantajele părinţilor , avantaje care vin la pachet cu tabăra pentru copil.

  • Alege școala care îți place nu școala pe care o vor alții pentru tine

    Alege școala care îți place nu școala pe care o vor alții pentru tine

    Discut mult cu copilul meu şi cu alţi adolescenţi despre alegerea facultăţilor. Încă sunt mulţi copii care se gândesc la studiile universitare, împinşi de la spate de părinții lor. Adulţi care, în cele mai multe situaţii, au locuri de muncă fără nicio legătură cu şcoala pe care au terminat-o.

    Cred că dacă vrei să te faci medic, trebuie să faci medicina.

    Dacă vrei să fii avocat, studiază dreptul.

    Dacă vrei să ajungi profesor de matematică, n-ar fi rău să faci o şcoală în care să te specializezi.

    Văd actori foarte buni care au terminat Politehnica, PR-iste care au absolvit geografia, oameni de vânzări, marketing, comunicare, planificare, implementare, project manageri, producători, reporteri, cântăreţi care nu au studii de specialitate. Mulţi oameni din generaţia mea au început să lucreze în comunicare pe vremea când ea nici nu exista în nomenclatorul de funcţii. Eu am practicat vreo 10 ani meseria de animator pentru copii, o meserie pentru care nicio facultate nu te pregătește.

    Îmi sfătuiesc copilul şi pe copiii pe care îi întâlnesc să-şi aleagă şcolile după suflet. După pasiune. Care e şcoala la care ai vrea să mergi, zi de zi, cu bucurie? Ce materii ai vrea să studiezi, ce cursuri ai vrea să aprofundezi ca şi când ai lectura toată seria Harry Potter? Care sunt seminariile de la care nu ai vrea să lipsești pentru nimic în lume? Fă o şcoală de dragul de a învăţa. O să te ajute în orice vei alege apoi să faci. Meseriile se învață, şcolile se frecventează. Din păcate, mulţi oameni nu înțeleg că absolvirea unei şcoli nu te creditează ca un bun profesionist şi că un bun profesionist poate să înveţe şi singur. Școala îl va ajuta, dar nu va înlocui efortul pe care el singur trebuie să-l facă.

    Există o meserie din ce îţi place cel mai mult să faci? Atunci, agaţă-te de ea! Du-te pe drumul tău.

    Încă nu s-a inventat facultatea de bucătari, dar ţie îţi place cel mai mult să găteşti? Atunci fă o şcoală în care să-ţi placă să mergi că oricum o să te faci bucătar. Măcar să fii un bucătar citit sau antrenat sau simpatic. Singurul criteriu pe care eu îl sugerez copiilor: alege o şcoală care să te facă fericit.

    Dragi părinţi, fiţi curajoşi! Asumaţi-vă acest risc. Daţi-le voie copiilor voştri să petreacă în şcolile lor, ani în care să crească fericiţi, nu stresaţi şi presaţi de rezultate. Oricum, ce-i al lor e pus deoparte. Asiguraţi-vă că trăiesc viețile lor şi nu vieţile netrăite de voi.

    Fiţi fericiţi pentru victoriile lor, nu pentru notele pe care voi le visaţi. Dacă vor avea susţinerea voastă, vor putea face cele mai bune alegeri în viaţă. Ei sunt cei care într-o zi vor alege pentru noi. Să-i antrenăm să aleagă cu inima.

  • În inima mea e un muzeu

    În inima mea e un muzeu

    Nu trăiesc din comparaţii, nu aspir la ce au alţii.
    Nu mă uit în stânga şi în dreapta. 
    Nu judec şi nu invidiez pe nimeni. 

    Fiecare este la locul lui.

    Nici un om nu seamănă cu altul, nicio poveste nu se potriveşte, ci se povesteşte.

    Nicio relaţie nu e perfectă. Nicio poveste nu e roz. În toate beciurile sunt "morţi". În toate cuplurile sunt probleme. Nimic nu este ceea ce pare. 

    Îmi place să mă aşez în câte o piaţă, pe o terasă şi să mă uit la oameni. Ca la tablouri mă uit. Sunt imagini care îmi plac şi imagini care nu mă atrag. Sunt "tablouri" pe care le înţeleg şi unele care mi se par abstracte şi nu pricep nimic din ele. Mă uit la câte un om şi văd cele mai frumoase culori. Alţii sunt alb negru. Sunt şi tablouri gri. 

    Cum ar fi să pun pe peretele din sufragerie ceva ce nu îmi place? De ce să păstrăm în vieţile noastre oameni pe care nu îi înţelegem? Care nu ni se potrivesc? 

    Aleg oamenii cu inima. Aşa cum aleg şi tablourile pe care le vreau la mine în sufragerie. Nu după mărime, nu după autor, nu după vechime şi nici după preţ. Aleg oamenii după suflet. Şi cei pe care îi aleg, îi pun pe peretele inimii mele şi mă uit la ei ca la cele mai frumoase tablouri. 

    Astăzi mi-am dat seama că în inima mea e un muzeu. Într-o zi o să mă fac ghid să v-arăt şi vouă ce colecţie frumoasă am strâns eu în 40 de ani.

  • Marea întâlnire cu Otilia Nuţa, învățătoarea anului 2017

    Marea întâlnire cu Otilia Nuţa, învățătoarea anului 2017

    Mari emoţii pentru copiii şi părinţii din clasa Otilia Nuţa, învățătoarea anului 2017. Ne-am dus cu bucurie şi nerăbdare să o întâlnim pe doamna aleasă cea mai cea din cele 700 de propuneri pentru titlu de cea mai bună învăţătoare a anului 2017.

    Când am ajuns la şcoală, bucuria s-a dublat. Copiii ne aşteptau cu nerăbdare, iar doamna a fost copleşită de emoţii. M-au marcat bunul ei simt, căldura pe care o emana, eleganța. O femeie înaltă, deşteaptă şi foarte prietenoasă. Şi-a dedicat viaţă copiilor şi mi-a spus că îşi iubeşte meseria mai mult decât orice pe lume. La ce energie am simţit în clasa dânsei, nu mai era nevoie să-mi spună nimic, pentru că dragostea pentru copii se vedea cu ochiul liber.

    Am chemat-o în faţa clasei şi i-am spus pe tonul cel mai oficial din lume: “Prin puterea investită în mine de cei mai frumoşi copii din clasa ciupercuţelor şi de părinţii lor, în numele Găştii Zurli, te declarăm pe tine, Otilia Nuţa – învățătoarea anului 2017!” . Au urmat aplauze furtunoase. I-am dat doamnei diploma, coroana de flori şi cadoul de la prietenii noştri de la Douglas, o pungă mare, mare, mare plină cu farduri.

    Apoi, am creat momentul magic Zurli: i-am pus pe părinţi să între în bănci şi să-şi ţină fiecare copilul în braţe. Copiii şi-au deschis aripile că nişte fluturi şi părinţii au promis cu degetul pe nas că vor fi alături de ei toată viaţă la bine şi mai ales la greu. Au promis solemn că o să le sufle mereu în aripi. Am petrecut 2 ore minunate în care m-am simţit norocoasă că fac ceva de care se bucură atâţia oameni. Fericirea acelor copii, emoţia învățătoarei, recunoștința părinţilor, toate mi-au pus aur pe suflet.

    Am plecat de la şcoală cu replica doamnei Otilia Nuţa în minte: “Titlul primit de la Zurli este cel mai important titlu din cariera mea, pentru că e un titlu pe care mi l-au dat părinţii.”

    Sunt Mirela Retegan şi sunt fericită că pe drumul meu trăiesc asemenea momente copleşitoare.

  • Cum îi îndepărtăm pe copii de tablete şi telefoane?

    Cum îi îndepărtăm pe copii de tablete şi telefoane?

    Aud de nenumărate ori această întrebare. De la foarte mulţi părinţi. Una din grijile noastre principale este cum să tăiem din timpul în lumea virtuală. Lumea poveștilor electronice.

    Problema pleacă de importanța pe care o dăm aparatelor. Adică de la noi. Telefonul și tableta sunt fie mumă fie ciumă. Ecranul e ori recompensa supremă ori pedeapsa capitală.

    Pedeapsa nr 1 pe care o aplicăm când copilul greşeşte: îi confiscăm telefonul, tableta, nu-i mai dăm voie la computer, X-box sau ce jucărele mai are fiecare. În spumele nervilor mai venim şi cu termene drastice: “o săptămâna nu mai ai voie pe tabletă, trei zile nu mai pui mâna pe telefon”… şi pe urmă evident că uităm că i-am interzis telefonul şi intrăm în fibrilaţii că nu reuşim să luăm legătura cu el…

    Noi dăm plus valoare obiectelor. Noi le transformăm în arme cu care cucerim sau condiționăm. Noi, oamenii mari, suntem primii dependenţi de ele şi tot noi suntem cei care le exploatăm în unele momentele când vrem să scăpăm de insistenţele celor mici.

    Când te întrebi de ce stă copilul tău prea mult la tabletă, uită-te ce faci tu în timpul acela. Când nu ştii cum să îl determini să facă o pauză, încearcă să-ţi aminteşti că nici tu nu laşi telefonul din mână decât pentru ceva şi mai interesant. E greu să concurezi cu toată lumea care i se dezvăluie în ecran. Dar nu imposibil.

    O mamă are puteri magice. Un tată are forţă cât să conducă o armată întreagă şi să convingă un mapamond. În voi stă toată puterea de a reduce timpul pe care copilul îl petrece pe telefon. Jucaţi-vă cu el. Orice. Oriunde. Oricând. Provocaţi-l să răspundă la o întrebare. Să facă o acţiune, să construiască , să meargă, să se caţere.

    Puneţi-vă pantofii de sport şi ieşiţi cu el într-un parc. Mergeţi într-o pădure. Veniţi la Zurlandia. Pe câteva hectare o să găsiţi sigur ceva interesant de făcut. Puteţi să staţi pur şi simplu la umbra unui copac şi să va uitaţi la el cum se joacă cu alţi copii.

    Ieşiţi din zona de confort şi o să-l scoateţi şi pe el de sub influenţa tehnologiei. Depăşiţi-vă comoditatea şi o să depăşiţi orice invenţie creată de un alt om. Unul care nu vă cunoaște copilul. Eu am încredere în tine. Tu ești omul care îți cunoști cel mai bine copilul. Reinventează-te pentru el mai mult decât s-au reinventat pentru tehnologie Steve Jobs și Bill Gates. Cred că şi ei își doresc asta.

  • Vino pe 17 iunie la Palatul Știrbey să intri cu Gașca Zurli în Cartea Recordurilor!

    Vino pe 17 iunie la Palatul Știrbey să intri cu Gașca Zurli în Cartea Recordurilor!

    Hai să intrăm împreună în Cartea Recordurilor!   

    Dacă ești unul dintre părinții buni pe care eu i-am întâlnit în ultimii ani, hai cu mine să arătăm lumii, toți părinții frumoși ai României. 

    Pe 17 iunie, la ora 18.00, vino la Festivalul Familiei Zurlandia să cânți și să dansezi impreună cu noi "Rempompi", pe cel mai mare teren de joacă din România.

    Ne-am pus o dorintă, iar tu ești parte din ea! Pe 17 Iunie, la Domeniul Știrbey, România bate Elveția la joaca în familie.

    “În 10 ani de când am pornit acest frumos vis Zurli am întâlnit sute de mii de copii și părinți. Familii minunate care mi-au rămas în inimă și care prin dragostea lor au dus povestea Zurli atât de sus. Așa că am vrut ca după 10 ani să întorc toată dragostea asta, să dau fanilor noștri ceva care să rămână scris în istoria amintirilor frumoase din țărișoara asta. Am decis să fac cel mai mare festival pentru familie din România și am chemat reprezentanții Guinness Book să vadă cu ochii lor ce părinți minunați și ce copii extraordinari are România. Merităm să intrăm în Cartea Recordurilor cu mii de copii și părinți care se joacă impreună și fac aceleași mișcări într-un anumit interval de timp” spune Mirela Retegan, fondatorul Zurli. 

    Hai cu noi în cea mai Zurli poveste din istorie, hai să batem un record mondial! 

    Intră pe www.zurlandia.ro și cumpără din timp bilete la festival. Am pregătit o mulțime de alte surprize.