Când am primit invitaţia Teatrului Nottara să urc pe scenă la o dezbatere importantă din cadrul festivalului „FEST(in) pe Bulevard" am fost cel puţin surprinsă şi onorată.

Iubesc teatrul, sunt un mare consumator. Şi văd spectacolele cu sufletul, dar niciodată nu mi-aş permite să spun mai mult decât "mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut".

Când am aflat tema festivalului am înţeles de ce organizatorii s-au gândit la mine. Mă preocupă adolescenţii şi de când am unul care creşte împreună cu mine, am înţeles despre viaţă câte n-am înţeles în toată lumea de adulţi în care mă învârt.

A fost tare greu să urc pe scenă după spectacolul Oscar şi Tanti Roz, alături de o distribuţie absolut impresionanată, într-un decor care m-a lăsat fără aer. Eram plânsă toată după ce două ore am fost într-un malaxor de emoţii.

Cum abordăm moartea în relaţia cu adolescenţii? Greu, foarte greu să reuşeşti să nu faci o dramă dintr-un moment de final de viaţă. Să înţelegi cum există în anumiţi oameni capacitatea de a face o sărbătoare din fiecare zi. Să reuşeşti să înveţi copilul adolescent că fiecare zi e unică şi că poţi să trăieşti într-o zi emoţii câte nu le trăiesc alţi oameni în vieţi duse an după an, într-o monotonie din care nu pot să iasă.

Pentru mine, spectacolul a fost revelator dintr-un puct de vedere extrem de important. Mi-a aşezat propriul meu personaj "Tanti Prezentatoarea" într-o lumina pe care nu i-o văzusem. Am înţeles că toate femeile îmbrăcate în roz erau nişte doamne în timp ce una singură era TANTI, sinonim cu iubirea, generozitatea, empatia. Regizorul a reuşit să creeze o poezie de dragoste de viaţă într-un spectacol care ar fi putut să fie tragic.

La aplauze toată lumea avea lacrimi pe obraji, dar zâmbet pe chip. Şi-am plecat de-acolo mai frumoşi cu o lecţie înţeleasă. Oscar şi Tanti Roz e scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt, unul din preferaţii mei, i-am savurat toate cărţile. Textul poate să fie un punct din care părinţii şi copiii adolescenţi să pornească ntr-o frumoasă călătorie de împrietenire.

Mulţumesc Teatrului Nottara pentru invitaţie. A fost o mare onoare pentru mine să fiu parte din această poveste.

Nu trăiţi visurile părinţilor voştri. Trăiţi-vă propriile visuri!

Poate să sune dur şi surprinzător. Ăsta a fost mesajul meu de pe scena TEDx. Într-o sală plină de tineri, nu am simţit nevoia să vorbesc despre succesul meu. De fapt, ba da. Despre succesul meu am vorbit. Dar, nu cel de casă, cel social. Am vorbit despre succesul meu în ciuda celor care au încercat să mă conving să renunţ la visul meu. Despre succesul meu în a-mi trăi propria viaţă şi lupta mea de a nu trăi vieţile celorlalţi.

Când eşti foarte tânăr ai tendinţa de a face ce spun ceilalţi chiar dacă nu eşti de acord cu asta. Chiar dacă iniţial te opui cu îndârjire. Apoi, încet, încet îşi fac loc în mintea ta fricile: că visul tău e prea puţin, că ţinta ta e prea departe, că mijloacele sunt prea puţine, că drumul e prea greu, că eşti singur, că nu eşti sigur şi, cea mai mare frică nu e cea de eşec. E frica pentru succesul celor care îţi previzionaseră eşecul.
  
Nu ne temem atât de tare că nu vom reuşi în planul nostru cât ne temem că vor reuşi ceilalţi în gândurile lor.

Nu trăiţi visurile părinţilor voştri!

Asta le-am spus tinerilor care aşteptau de la mine reţeta succesului meu. Şi formula a fost foarte simplă. Am reuşit pentru că am crezut în visul meu mai mult decât au crezut părinţii mei în mine. Da . Ştiu. Sună dur. Sună greu. N-am spus că nu m-au iubit. Sau că nu mi-au vrut binele. Ei mi-au vrut binele, nu ştiau că pot să-mi dorească  fericirea. Pentru că ei nu au cunoscut acest termen. Fericirea nu era un concept existent în viaţa părinţilor noştri. "Să-ţi fie bine" era cea mai înaltă formă de pozitivism. Era aspiraţia supremă. Să-ţi fie bine înseamnă să nu ai probleme. Să nu ai bătăi  de cap, să nu ai complicaţii. Să te mulţumeşti cu calea scurtă şi dreaptă de a obţine lucruri. Să-ţi fie bine însemnă să ai un loc de muncă sigur şi stabil, o casă, o maşină, o familie liniştită şi weekend-urile libere. A, şi neapărat continuitate pentru anii de pensie.

Să-ţi fie bine nu e sinonim cu să fii fericit. Să fii fericit îl include obligatoriu pe "să-ţi fie  binele" părinţilor noştri. Să-ţi fie binele lor, se opreşte înaintea lui să fii fericitul nostru.

Tinerii de astăzi vor să fie fericiţi. Pentru că lor bine le este deja. Astăzi nu mai e o luptă în a te angaja undeva. Astăzi nu mai devine un scop să-ţi păstrezi  locul de muncă. Astăzi nu mai e un vis să-ţi cumperi o casă. Astăzi vrei să fii fericit. Şi asta înseamnă să nu renunţi la visurile tale. 

Să ai succes în ceea ce îţi place cel mai mult să faci, să reuşeşti să faci cât mai mult din ce vrei şi cât mai puţin din ce trebuie. 

Încă mulţi părinţi nu au reuşit să facă rocada. Mulţi părinţi mai cred că siguranţa, stabilitatea, bunurile materiale şi rezervele financiare reprezintă binele la care trebuie să ajungă copiii lor. Da. Acesta poate fi visul lor. Şi atunci îşi îndrumă copiii spre meseriile momentului. Spre ceea ce astăzi asigură acel bine. Tata mă trimitea să fac o facultate care să-mi asigure  la sfârşitul ei o diplomă de profesoară, o catedră sigură din care să ies la pensie şi o viaţă sigură şi liniştită… Habar nu avea că eu, urmându-mi visul de a face copiii fericiţi voi ajunge peste 30 de ani o altfel de profesoară, care va trăi din câte bilete va vinde şi care va bate ţara în lung şi în lat făcând sold out toate sălile în care ajunge. Da. Tata avea dreptate. Nu am o viaţă sigură. Nu câştig aceeaşi bani în fiecare lună. Au fost luni în care am câştigat mai mult, luni în care nu am câştigat nici un leu. Dar nu-mi a lipsit nimic din ceea ce mă face fericită. Am făcut echilibristică şi am stat în picioare. Da. Taaă avea  dreptate. Nu am o viaţă liniştită. Sunt zile întregi în care nu ajung pe acasă. Sunt perioade în care schimb hotelurile în fiecare zi şi străbat  ţara în lung şi în lat. Dar, inima mea e un ocean de linişte. Pentru că, pe mine nu mă face fericită monitonia. Mie mi-e bine când sunt în rollercoaster, nu în hamac.

A fost greu pentru ai mei să înţeleagă asta. Pentru că le era greu să-mi intuiască mişcările şi să-mi urmărească acţiunea. Era greu şi să descrie ceea ce fac. Nu mi-au pus piedici. Ba chiar m-au ajutat cu tot ce au putut. Dar n-au înţeles. Şi pentru ei a fost greu. Au resimţit toate mutările mele, s-au temut pentru toate împrumuturile financiare  pe care  le-am făcut, au plâns după fiecare loc din care m-am mutat, au suferit pentru fiecare sărbătoare în care am muncit. 

Am înţeles devreme că ei vor să-mi fie bine în timp ce eu îmi doream să fiu fericită. 

Şi am făcut aşa cum am simţit că vreau pentru mine nu cum am crezut că e mai bine pentru ei.

Am fost cea mai grea lecţie pentru părinţii mei. Şi pentru profesorii care credeau că dacă nu le învăţ materia nu o să reuşesc în viaţă. Am fost mai grea decât matematică, fizica sau chimia. Cu mine, cei care m-au întâlnit, au fost nevoiţi să înveţe formula fericirii: să-ţi stabileşti visul, să munceşti  foarte mult şi să perseverezi: să rămâi pe drumul tău.

Asta a fost  pentru mine Regula de 3 simplă. Şi după ce am învăţat-o eu şi am început să o aplic, i-am învăţat şi pe ai mei.

Iar eu pot să fiu astăzi profesorul copilului meu şi să-i predau formula fericirii. Nu o învaţă la chimie, nici la matematică, e o formulă pe care trebuie să-şi construiască  fiecare etapă din viaţă. Pentru mine, fiecare  scop s-a atins  prin Regula de 3 simplă: obiectiv, muncă, perseverenţă. Am ştiut că dacă în regula de 3 simplă un element nu-mi aparţine, rezultatul este fals. 

Dacă visul nu este al meu pot să muncesc oricât şi să fiu perseverent 100%, la final nu voi fi fericită. Am fost conştientă că dacă îmi stabilesc corect visul dar voi urca pe muncă altora, la final formula mea va fi una strâmbă  oricât de perseverentă am fost. Dacă mi-am stabilit corect visul, am depus toate eforturile, dar m-aş fi oprit la primul obstacol, nu aş fi reuşit să-mi ating visul. 

Pentru mine  nu au existat scurtături. Nu au existat drumuri ocolitoare. Nu am făcut rabat de la formula fericirii. 

Asta a fost formula fericirii mele. Este cea cu care eu am rezolvat toate problemele. Şi este formula despre care eu pot să vorbesc. 

Nu e universal valabilă. Probabil că fiecare ar trebui să-şi construiască propria formulă. Spre norocul nostru e în mâinile fiecăruia dintre noi. Ea nu trebuie confundată cu formula nevoii. Nici un element din formula nevoii nu e veşnic, niciunul nu depinde exclusiv  de noi.

Formula nevoii e în mâinile celorlalţi, în societate, în regulile stabilite de alţii, în aspiraţiile lor.

Formula fericirii e în mintea, în inima şi în mâinile tale. Aplic-o şi  trăieşte cea mai frumoasă  dintre toate vieţile pe care tu le ai putea trăi.

Am avut emoţii foarte mari.

Primul oraş, primul spectacol, prima sală. Mă gîndesc mereu la lucrurile neprevăzute. Într-o sală cu peste 1000 de oameni şi care nu e amfiteatru, mă temeam că o să fie greu de gestionat. Dar braşovenii sunt atât de civilizaţi încât nu am avut nicio surpriză neplăcută.

Mi-am văzut liniştită de spectacol. M-am concentrat pe bucuria pe care o aducem fără să fiu nevoită să fac "instrucţie" cu părinţii. Le mulţumesc părinţilor din Braşov care ne-au dat un start bun în turneu.

Pentru noi a fost o zi grea, un drum de Bucureşti, câteva ore de repetiţii şi până să înceapă spectacolul am avut timp de o ciorbă şi un duş. Şi pentru că braşovenii sunt cumva, pentru ora 19.00 fetele mele din Braşov, Valentina şi Dorina, ne-au adus bunătăţi. Eu am mâncat struguri înainte de spectacol. Apoi a început nebunia. A fost ca la Revelion.

"A fost foarte bine. Ai fost foarte bună" mi-a şoptit în timp ce mă strângea tare în braţe, omul care are grijă să am tot ce îmi trebuie ca să fiu cea mai bună varianta a mea.

După spectacol, mai bine de o oră de pupat şi îmbrăţişat copiii de la autografe. E imposibil să facem asta cu toţi, am sta până la Crăciun şi tot n-am putea să-i atingem pe toţi. Dar, am creat o secţiune VIP şi cu cei de-acolo (vreo 100:) ) stăm după spectacole şi mai facem un spectacol.

Ne-am strâns cu greu gândurile şi emoţiile şi lucrurile şi-am plecat spre Piaţa Sfatului. Toţi merităm cel puţin un Cico.

Alex mi-a găsit un nume: Zentegan. Aşa aş vrea să fiu tot turneul : zen. Să duc la cel mai înalt nivel de bucurie experienţa din toamna asta.

Chiar dacă m-am culcat la 2 azi noapte, la 7 eram deja la micul dejun. "Cine se trezeşte de dimineaţă, prinde toată ziua". E a mea. Eu am spus-o când am văzut minunea de cer şi piscina goală, numai pentru mine. Am petrecut mai bine de o oră în zona de spa: am înotat , am stat un saună, duşuri scoţiene, camera cu sare… nu mai era nimeni. Cine mai face asta la 7 jumate dimineaţa miercurea? EU. Pentru că vreau să profit de fiecare zi şi de fiecare ora din fiecare zi.

Acum, scriu dintr-un loc de poveste. Se cheamă Magazinul cu Cafea. Dacă ajungeţi în Braşov, să-l căutaţi. E un loc numa bun de adunat gândurile de pe pereţi.

Mulţumesc, Braşov. Visez să trăiesc aici la un moment dat. Să mă plimb de mână cu un bătrânel şi să hrănim porumbeii. Iubesc oraşul, oamenii, energia din Ardeal. Parcă nu mă mai satur să respir. Am senzaţia că fiecare gură de aer e viaţă.

Plec spre Cluj. Mă ajung din urmă toate amintirile şi toată tinereţea. Napoca, ai legătură.

Întrebarea care îmi este adresată frecvent sună așa:

"Când ai timp să faci atâtea lucruri?". Dau tot felul de răspunsuri. De la un simplu zâmbet, până la explicații lungi și colorate sau amuzante. Ieri, în trafic, mă gândeam că, de fapt, eu reușesc să fac atâtea lucruri pentru că descopăr drumurile cu prioritate.

1.   Mă uit la semne. Și vânez culoarea galbenă. Fără să-mi fi dat seama, galbenul a fost, întotdeauna, prima mea opțiune. În ținutele Gașca Zurli predomină galbenul, grupul de Fix are drept simbol floarea soarelui, una dintre eșarfele-mi preferate e galbenă… Ieri, uitându-mă la semnul cu prioritate, am realizat că, atunci când aleg între un drum sau altul, îl aleg pe cel cu prioritate. Pur și simplu. De la semnele de circulație, până la semnele Universului, aleg     să merg pe varianta cu prioritate. Și, așa, câștig timp! Sunt mereu conectată la lumină. Dincolo de orice nor, instinctiv, caut Soarele și razele lui.

2.   Nu-mi bat capul cu lucruri care nu depind de mine: de ce plouă, de ce tună, de ce a fost cutremur, de ce apa curge în jos și frunzele îngălbenesc toamna… Nu pierd timp urmărind dezbateri sau povești a căror schimbare nu stă în puterea oamenilor și, cu atât mai puțin, în mine.
 
3.    Nu păstrez în viața mea, oameni care îmi pun piedici, oameni care îmi consumă energia cu lucruri distructive, oameni "frână". În momentul în care simt că cineva s-a agățat de mine și mă trage înapoi, îi desprind  cârligul și iau distanța necesară, cât să-mi pot continua drumul.
 
4.   Îmi fac numai planuri realizabile. Nu visez cai verzi pe pereți. Visez, însă, herghelii întregi, cai frumoși, domestici și sălbatici, deopotrivă. Am visat că o să-i vad în Letea și chiar i-am văzut. Și în Cappadocia. Poate ajung să-i vad și în Texas. Și, poate, într-o zi, o să învăț și să călăresc. Îmi fac doar vise despre care știu că e omenește posibil să le ating.
 
5.    Mă despart, cu ușurință, de obiectele care nu îmi mai aduc bucurie. Pur și simplu. Mi-a venit și mai ușor, după ce am citit cartea japonezei Kondo, despre cum se face ordinea. Pun deoparte toate obiectele care nu-mi mai sunt folositoare. Spre exemplu, am adunat toate dvd-urile cu poveștile Mayei, de când era mică, o grămadă de cărți, cd-uri, gentuțe… lucruri care ocupau mult spațiu și pe care nu le mai folosea niciuna dintre noi.

Am pus o parte în valize și le-am dat celor apropiați. Pe celelalte, am hotărât să le pun pe OLX. Nu le vând, le donez pe OLX. Am aflat că poți să și donezi, grație unei campanii al cărei premiu mi-a plăcut foarte mult: o indemnizație de 10000 de ron. Mecanismul e simplu: pentru a câștiga indemnizația, mama intră pe OLX și se înscrie în concurs, prin simpla postare a unui anunț de vanzare sau donație, în categoria Mama și Copilul. Campania se încheie în 16 octombrie. Așa că, grăbiți-vă! Nu așteptați, ca mine, să facă ai voștri copii 16 ani, ca să scăpați de lucrurile pe care nu o să le mai folosească niciodata. Dați-le mai departe! Vindeți-le sau donați-le. Puneți mâna pe fiecare obiect nefolosit de luni întregi și întrebați-vă: "Mai am nevoie de el? Mă face fericit acest obiect?" Și, dacă vocea interioară zice "nu", dați-l mai departe. OLX mi se pare o soluție minunată! Dacă puneți obiectele la categoria "Mama și copilul" aveți asigurată și înscrierea în concurs.

  Dacă vreunul dintre voi, cititorii mei, câștigă premiul, vreau să bem o cafea împreună și să povestim mai multe despre asta.

 Mă duc să mai sortez niște haine, care mi-au rămas mari :)))! De când țin Fixul, încep să mă gândesc ce să fac cu toate hainele în care, în curând, voi înota. Ce bine sună!

OLX, pregătește-te! Urmează un val de produse pe contul meu!

Ieri m-a întrebat cineva:

– Crezi în Dumnezeu?
– Da, i-am răspuns scurt.
– De ce crezi? a venit următoarea întrebare.

Pentru că vreau să-i mai  pe ai mei, i-am răspuns eu, gândindu-mă pentru prima oară cu adevărat la asta. Da. Cred în Dumnezeu. Pentru că bunica mea credea în el. Şi pentru că tata credea în el. Şi pentru că ei, când au plecat, mi-au spus că se duc la El. Şi pe mine bunica şi tata nu m-au minţit niciodată. Şi nu m-au învăţat nimic rău pe lumea asta.

Cred în Dumnezeu pentru că vreau să mă reîntâlnesc cu ei. Şi asta mă face să-mi treacă mai uşor dorul. Şi să accept mai simplu moartea. Eu funcţionez cu visuri. Visez să mi se întâmple ceva şi apoi las visul acolo, pe raftul lui şi când îi vine rândul ştiu că se întâmplă. 

De când mă ştiu visez: ce o să fac, unde o să merg, cum o să fie… până şi bătrânică m-am visat. Şi apoi visurile mele s-au oprit la o poartă, în punctul în care se opreşte  viaţa. Şi dincolo?
Şi-atunci mi-am amintit că dincolo de poartă sunt tata şi bunica. Oamenii care m-au iubit cel mai cald. M-a iubit multă lume. Dar ei m-au purtat în suflet într-un fel în care eu am simţit dragostea necondiţionată dincolo de toate canoanele lumii.

 
Cred în Dumnezeu pentru că ei m-au făcut să simt că el există. Doar Dumnezeu putea să plămădească doi oameni atât de buni. Şi ei credeau atât de tare încât m-au făcut şi pe mine să cred. 

Şi copilul meu o să creadă în Dumnezeu măcar pentru că o să-şi dorească să ne revedem, după.

Mi se pare cel mai puternic motiv.

 
Putem să-i spunem cum vrem noi. Eu îi spun Dumnezeu. Altul îi spune Mahomed, altul Budha… suntem liberi  să credem în ceea ce credem. Credem în ceea ce ştim. Ştim ceea ce simţim. Simţim ceea ce dăm şi primim. Când primeşti iubire, simţi protecţie şi îţi dai seama că îţi vine de undeva. Mie îmi vine din copilărie. Şi de la îngerii pe care i-am avut mereu pe lângă mine. Şi de care mi-e dor. Dar în zile ca asta, în care dorul îmi sfâşie inima, îmi amintesc că ei mi-au spus unde se duc şi că într-o zi îi găsesc acolo. Cum să cred în altceva când mi-au spus clar care e traseul şi unde mi-e destinaţia finală?

Să cred în mine înseamnă să cred în ei şi să cred în Dumnezeu.

Dacă toţi ar şti exact în ce cred şi le-ar respecta celorlalţi credinţele lor, lumea ar fi un loc mai frumos şi mai bun în care oamenii şi-ar zâmbi  atunci când privirile lor se întâlnesc.

Eu nu am întâlnit nici un om mare care să mai folosească suzeta. Cu siguranţă, aproape toţi oamenii pe lângă care trecem zi de zi, au supt suzeta. Şi nu au putut să adoarmă dacă nu o aveau aproape, iar mulţi refuzau să iasă din casă fără ea. 

Cu certitudine mulţi dintre părinţii adulţilor de astăzi au întors toată casa cu susul în jos căutând vreo suzeta căzută după mobil. Sau, au alergat de nebuni prin oraş căutând o farmacie non stop din care să poată cumpără o suzi aducătoare de linişte şi somn…

Am văzut de curând o întreagă dezbatere despre cum şi cât de afectaţi sunt copiii care sug suzeta până la "adânci bătrâneţe". Apoi mi-a ieşit în cale o mamă care îşi chinuia îngrozitor fetiţă, refuzându-i o suzetă:

Eşti fetiţă mare! Râde lumea de tine! Uită te ce urâtă eşti! Mai vezi pe cineva cu suzeta în gură?

Pe cine să vadă bietul copil că noi toţi eram oameni în toată firea…

De fapt, mama avea un singur motiv pentru care să nu-i dea suzeta. Nervii ei. Că aşa voia ea. 

Dragi părinţi,

Lăsaţi copiii să trăiască fericiţi. Cu una, două sau trei suzete aşa cum are Andrei, băiatul Lidiei, prietena mea.

Lăsaţi copiii să aleagă ei momentul în câte se despart de suzetă.

Sau, dacă nu-i mai suportaţi cu ele în gură, dacă va deranjează chiar atât de tare, inventaţi o poveste pe care să o credeţi şi voi despre cum Suzeta a plecat în Ţara Suzetelor acolo unde toate suzetele din lume se retrag la pensie şi trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.

Şi nu uitaţi: Fericirea copiilor voştri stă de cele mai multe ori în mâinile voastre. 

Dragă parinte de copil care începe școala,

când o să te întâlnești cu învățătoarea copilului tău, uită-te în ochii ei și gândește-te bine ce vrei să-i ceri. Pentru că s-ar putea să te întrebe: “Ce vă doriți pentru copilul dumneavoastră?”.
Și, dacă ai norocul să-ți pună aceasta întrebare, fă-ți temele de-acasă și du-te pregătit la întâlnire. Scrie-ți pe o listă, în caz că ți-e teamă să nu uiți. O să vă amuzați, împreună, când o să vadă că scoți fițuica.

Fii om, fii simplu, normal și natural! Nu te chinui să pari nici mai deștept, nici mai bogat, nici mai interesant decât ești. Fii sincer și uman! Fă-o pe învățătoarea copilului tău să înțeleagă că voi sunteți în aceeași echipă. Și spune-i, clar, care sunt obiectivele tale. 

Dacă vrei un copil olimpic, cu orice preț, spune-i asta cu onestitate: “Doamnă, eu îl vreau de 10 și cu toate medaliile pe piept, indiferent ce poate și cât poate copilul meu. Vreau să vă chinuiți cu el, să-l chinuiți și pe el și să mă chinuiți și pe mine, dar, la sfârșitul anului, eu îl vreau cel mai tare.”

Dacă vrei să fie onestă cu tine, spune-i că vrei să știi, exact, ce poate și care e ritmul copilului tău. Spune-i că ai vrea, mult de tot, să îți zică și ție ce crede despre poțențialul lui, pentru ca, împreună, să-l ajutați să facă față programei, chiar dacă ritmul lui e mult mai alert sau mult mai încet decat media .

Dacă vrei să îți ajute copilul să-și dezvolte abilitățile, spune-i asta! Fă-o să înțeleagă ce-ai vrea și cât e de important, pentru tine, să știi dacă ai un copil bun la sport, matematică, desen sau muzică. Și dacă ea îți spune că e super talentat la sport, nu te chinui să-i gasești ore de pian, în afara programei, doar pentru că tu nu ai putut, niciodată, să-ți surprinzi musafirii, cântând la pian și ai vrea s-o facă piticul tău.

Până la intrarea în clasa zero, un părinte ar cam trebui să știe ce ”livrează” școlii. Un părinte ar trebui să fi descoperit, deja, dacă are un copil retras sau unul super activ, un copil curajos sau unul rezervat, un copil sociabil sau unul care preferă liniștea. Un părinte ar cam trebui să-și dea seama dacă are un copil determinat sau unul care trebuie împins de la spate, unul deschis, atent și cooperant sau unul cu ochii dupa păsărele și cu gândul la floricele.

Nicio învățătoare din lume nu va reuși să schimbe felul de a fi al copilului tău. Nicio învățătoare din lume nu va putea să-ți transforme copilul, în altcineva. Dar, orice învățătoare va fi fericită să aibă de-a face cu un părinte care are o imagine corectă despre copilul lui, un părinte care încearcă să ajute școala și, împreună – trio-ul învățătoare, părinte și copil – să obțină tot ce poate fi mai bun, în povestea asta.

Poartă-te cu învățătoarea copilului tău, așa cum îți dorești să se poarte ea, cu minunea vieții tale: fără lingușeli, fără prefăcătorii, fără interese ascunse! Fii un parinte sincer și deschis și vei construi cea mai frumoasă relație, cu una dintre cele mai importante persoane din viața copilului tău, învățătoarea lui.