Ne plac poveştile. Toate poveştile. Unii preferă poveşti vesele alţii vor drame. Sunt oameni care vor poveşti adevărate, alţii vor poveşti ştiinţifico-fantastice. Dacă nu ne spune cineva povestea, ne facem noi în cap scenariul. În tot ce facem căutăm o poveste. Suntem deschişi să aflăm poveştile oamenilor, animalelor, obiectelor la care ţinem. Fiecare loc are o poveste, fiecare întâmplare urmareşte firul unei poveşti. În şcoala romanească lipseşte fix povestea.

Şcoala nu are o poveste, profesorii nu spun poveşti, iar în programa şcolară nu s-a strecurat nicio poveste. În familie, de cele mai multe ori,  povestea există doar la început. La începutul relaţiei dintre părinţi, la începutul vieţii copilului. Apoi, relaţia îmbătrâneşte, copilul creşte, ne facem mari şi deştepţi şi nu mai vrem să spunem poveşti, vrem să explicăm. Luăm în mână băţul profesorului de geografie şi ne aşezăm la hartă. Cu superioritatea atotştiutorului, începem să indicăm ştiinţa: ţări,oraşe, ape, munţi, maxime şi cugetări… Nu contează ce face audienţa, contează să arătăm ce ştim.

Dacă l-am înlocui pe "să-ţi explic" cu "să-ţi povestesc", sigur am avea parte de mult mai multă atenţie. Şi credibilitate. Partenerii, copiii, angajaţii, absolut toţi cei de la care aşteptăm atenţie şi-ar desface braţele încrucişate şi ar aştepta să primească povestea.

Spuneţi poveşti, nu daţi explicaţii !

Colectivul a schimbat definitiv pentru mine felul în care Zurli abordează spectacolele.

 

Acum doi ani eram tot la Sibiu. În mijlocul unui turneu în Case de Cultură. Am anulat tot, vreo 10 spectacole, am restituit mii de bilete. Cu nodul în gât, m-am oprit să laslucrurile să se aşeze. M-am gândit că vom relua organizarea de evenimente după ce ISU va termina de verificat toate sălile şi vom afla care sunt cele sigure.

 

Şi-a început iadul. Sute de părinţi care nu înţelegeau ce treabă are Colectivul cu spectacolul nostru din Suceava sau cu Casa de Cultură din Constanţa. Ne-au trimis mesaje foarte urâte, au fost extrem de agresivi, ne-au ameninţat că nu mai vin la niciun spectacol de al nostru.

 

“Ne-aţi dezamăgit copiii, ne-aţi înşelat aşteptările…” astea erau mesajele care veneau pe contul nostru. La adresa mea au fost atât de agresivi încât Maya, fetiţa mea, a simţit nevoia să mă apere, public.

 

Din păcate, foarte mulți părinţi  nu au înţeles că eu am oprit turneul asumându-mi nişte pierderi financiare foarte mari, cu un singur gând în minte: AM VRUT SĂ PROTEJEZ COPIII.

 

Atunci, o lună m-am oprit. Am ieşit în stradă, am plâns, am ajutat victimele pe care le ştiam, am făcut tot ce am putut mai bine şi m-am gândit dacă vreau să merg mai departe sau să fac altceva în România.

 

Să aduni sute sau mii de oameni într-un singur loc, înseamnă un efort foarte mare de organizare.

 

După Colectiv, am devenit foarte strictă în privinţa regulilor de acces. Nu mai intram în nicio sală care nu are toate avizele.

Nu mai permit accesul unui număr mai mare de persoane decât numărul scaunelor.

Nu mai vând bilete în picioare sau pe scări.

Înaintea fiecărui spectacol pompierii, jandarmii şi ISU verifică sala, căile de acces. Pompierii și ambulanța sunt plătiți să fie la eveniment. Zeci de oameni instruiţi să acţioneze în caz de nevoie, sunt acolo.

Din nou au fost multe voci care nu au înţeles demersul meu.

“De ce la voi copilul are nevoie de bilet? De ce nu-l pot ţine în braţe?”

Pentru că în cazul unei nevoi de evacuare, se iau în calcul 1000 de persoane la o sală de 1000 de locuri şi nu 1000 de adulţi şi 1000 de copii care au stat în braţe.

 

Din fericire, numărul mare de părinţi care au înţeles gândirea mea,  mi-au dat puterea să merg mai departe.

 

Zurli respectă legea şi îşi respectă spectatorii. Avem grijă de copiii şi părinţii care ne iubesc şi încercăm să reducem la maxim orice risc.

Dacă toţi organizatorii de spectacole ar proceda la fel, ar fi şi mai uşor să înţeleagă toată lumea.

 

Toate măsurile de siguranţă au costuri foarte mari. Fiecare plată se regăseşte în bugetul evenimentului. În bilet sau în sponsorizările făcute de parteneri.

 

Între a face lucrurile pe principiul “merge şi aşa”, între a nu mai face nimic şi a face lucrurile ca la carte, chiar dacă asta înseamnă costuri financiare şi morale mari , am ales varianta corecta. Am continuat să fac spectacole cu foarte, foarte multă grijă la măsurile de siguranţă.

 

Dacă era nevoie de un exemplu că se poate, atunci eu am ales ca Zurli să fie acest exemplu.

 

Colectivul mi-a amintit că nu merită să faci orice, oricum. Şi m-a făcut mai curajoasă. Mi-am luat din Colectiv curajul de a fi eu schimbarea pe care o vreau în România. Chiar dacă încă sunt mulţi oameni care nu înţeleg, numărul celor care apreciază demersul meu creşte în fiecare zi.

 

Pentru mine, Mirela Retegan, Colectiv nu a fost degeaba. Şi aşa cum acum 2 ani i-am învăţat pe copii din Sibiu să ţină primul lor moment de reculegere, voi face la fel şi astăzi.