– „Când te-ai hotărât să pleci?”, am întrebat o mamă, care trăieşte în casele Asociaţiei „Touched”.
– „Când m-a bătut rău, de faţă cu copiii, seara, iar a doua zi a venit să mă pupe şi copiii au zis: <<nu-i da pupic!>>. M-am uitat la copii şi, în privirea lor, am găsit putere. I-am dus la grădiniţă şi nu ne-am mai întors acasă. Niciodată.”
E povestea uneia dintre femeile care trăiesc în Casa Apgar. Casa în care se pot refugia din calea soţilor agresivi. Aici învaţă să meargă mai departe. Învaţă o meserie, şi cum să se descurce singure.
Multe femei nu pleacă din casele în care trăiesc lângă nişte brute, pentru că se tem că nu o să se descurce. Preferă o pâine amară, decat să moară de foame.
Nu le-a spus nimeni că, în ziua de astăzi, nu se mai moare de foame. Că, astăzi, sunt foarte multe soluţii. Că femeile de astăzi nu mai trebuie să atârne de buletinul unui bărbat şi să suporte orice. Că, astăzi, societatea nu te mai condamnă dacă te desparţi! Ba, chiar te ajută să mergi mai departe.
Am văzut multe mame înghiţind felia de cozonac la Crăciun, cu noduri în gât. Am văzut mame care ar fi vrut să le ofere copiilor lor un Craciun în care să zboare, prin casă, panglici şi bomboane, nu farfuriile şi sticlele din bucătărie. Am văzut mame care n-au reuşit să pună două banane într-o punguţă sub un brad.
De când am întâlnit Asociaţia „Touched”, susţin activitatea ei, cu tot ce pot. E al treilea an, în care le organizăm Crăciunul. Şi, cu fiecare an, mamele sunt mai puternice şi copiii, mai luminoşi.
Am reuşit să strâng lângă mine o mână de oameni, să spunem tare, tare, împreună: „Vreau să-l ajut pe Moş Crăciun!”. Şi chiar facem asta. Camelia Mihăilesc pune pune la dispoziţie sala de la Hotel “Caro”. Mihaela Dumitru aduce mâncarea de la „Sempre Sano”, Ramona Dabija mobilizează poliţiştii şi cumpără cadouri, Roxana Nicu ţine legătura cu toţi şi mă pune şi pe mine, în temă. Amalia Aştilean are grijă să ajungă Gaşca Zurli şi Moşul, Andrea Bartha coordonează căratul pachetelor strânse la Circ. Marius Aştilean are grijă să avem muzică, Ovidiu Craiciu, să rămânem cu amintiri. Şi, uite așa, am reuşit, împreună cu sutele de părinţi care au adus cadouri, să creăm o petrecere de Crăciun memorabilă, pentru copiii Asociaţiei „Touched”.
Însă, noi toţi nu am fi reuşit să facem aceşti copii fericiţi, dacă ei nu ar fi avut mame curajoase. Femei care au găsit, în ele, sămânţa aceea de putere, să fugă din casele în care toate sărbatorile erau înecate în lacrimi.
Nimeni şi nimic nu are dreptul să-ţi strice Crăciunul! Nimeni nu merită să înghiţi cozonac, cu noduri! Crăciunul e pentru ciocnit un pahar de vin cu cei dragi, nu pentru strâns cioburile făcute de oameni care au băut prea mult. Crăciunul e despre râsete şi colinde, nu despre fugit, în noapte, cu picioarele desculţe şi cu copiii în braţe, din calea sălbaticilor.
Îmbrăcaţi-vă Craciunul în lumină, nu-l inundaţi în lacrimi! Ascultaţi colinde, nu suspine!
Dacă eşti o mamă care are, mereu, parte de sărbători triste, uită-te la aceste fotografii. Sunt cu femei care au reuşit să pună fericirea copiilor lor, deasupra fricii că nu se vor descurca.
Sau mai bine zis, ştiu ce nu îmi doresc. Nu vreau linişte de Crăciun.
Vreau să fie gălăgie în jurul meu. Vreau să aud oameni care povestesc cu bucurie și cu entuziam despre întâmplările minunate din viața lor. Vreau să aud copiii râzând în hohote și strigând din toți plămânii. Vreau să-mi sune în urechi muzica preferată și să aud versuri care să-mi amintească ce norocoasă sunt.
Vreau să-mi ceară oamenii lucruri și să mă certe pentru că nu am timp să mă întâlnesc cu ei. Vreau să stau la telefon până spre dimineață povestind cu cine știu eu despre câte-n stele și, mai ales, în lună. Vreau să povestesc cu gura și cu mâinile despre orice nimic pe care îl consider important în viața mea. Vreau să-mi aud numele strigat de cei care mă iubesc.
Vreau să-mi răspundă Maya superior și plictisit pentru că așa răspund adolescenții. Vreau să-mi răspundă mama cu o mie de întrebări cicălitoare. Vreau să mă întrebe prietenii despre toate câte nu vreau să le discut cu nimeni și să nu se lase până nu obțin de la mine răspunsuri.
Vreau să-mi ceară de lucru oamenii cu care lucrez și să-mi spună care sunt planurile lor pe anul ce vine. Vreau să aud oameni lăudându-se că le e bine. Cât mai mulți și cât mai mult. Să fie bine și sănătoși și gălăgioși toți cei pe care îi iubesc. Vreau să-i strig pe cei dragi, să le dau cadouri și să-i aud răspunzându-mi cu veselie.
Nu vreau liniște. Pentru că, de câțiva ani, de Crăciun îl strig și pe tata. Și aud doar liniște. Aș da orice să-mi mai răspundă măcar o singură dată.
Oamenii ar trebui să aibă legătură cu țara. Nu invers. Oamenii se nasc în țara care există de mii de ani. Și care renaște cu fiecare om ce se naște în ea.
Pot să nu-ți placă românii. Pot să nu-ți placă toți românii. Dar n-ai niciun drept să spui că nu-ți place România.
Poți să nu-i placi pe cei care o conduc, poate să nu-ți placă sistemul, poți să nu iubești statul dar de ce n-ai iubi țara?
România e bucată de adevăr din inima ta care s-a născut odată cu tine, atunci când tu te-ai născut din energia acestor locuri. România e punctul acela în care te ghemuiești cu genunchii la piept și nimeni și nimic nu te mai poate atinge.
România e acel loc în care se strânge tot dorul de acasă.
Poți să nu iubești românii. E de ajuns să ne uităm într-o familie simplă și să vedem cât de diferiți le sunt copiii. Unii cresc oameni simpatici, alții cresc copiii degeaba.
Să-ți ponegrești țara e la fel de trist ca și cum îți ponegrești părinții. Așa cum sângele apă nu se face, țara o ai în sânge. În ADN.
O să iubești și alte țări unde îți vor plăcea mai mult oamenii, sistemele, statele. Unele țări s-ar putea să te primească, să te accepte, să te adopte.
Să te iubească fix ca pe copilul lor. Țara ta o să se bucure pentru tine și oricând vei reveni, te va încărca generoasă cu energie vie.
României îi lipsesc niște români care să o iubească. Sunt câțiva. Dar nu destui.
României îi lipsesc niște români care să o iubească așa cum ar trebui să-și iubească părinții, copiii, orașul, munca, locul pe unde trec, aerul pe care îl respiră.
României îi lipsesc niște români care să înțeleagă că nu te îmbogățești sărăcindu-ți țara, ca nu ești mai sănătos dacă ți-ai făcut milioane de euro să plătești doctori străini pentru că te-ai îmbolnăvit tăind copacii României.
României îi lipsesc niște români care să o iubească și să aibă grijă de ea ca de o mare iubire.
Nu confundați țara cu oamenii. Oamenii unui pământ ar trebui să se confunde cu țara.
Oamenii pot să trăiască liniștiți cu ceea ce simți tu. Dar tu poți?
Ne temem să spunem ceea ce simțim, de cele mai multe ori gândindu-ne la celălalt.
“Cum o să se simtă dacă îi spun asta, ce o să creadă despre mine, cum o să mă privească după, cum o să mă mai uit eu în ochii lui sau ai ei, dacă nu o să mai vrea să fie cu mine, dacă nu o să mă mai iubescă, dacă o să închidă orice portiță, dacă o să mă urască, dacă o să-l doară, dacă o să mă desconsidere, dacă o să i se pară prostii, dacă, dacă, dacă…"
Inventăm o grămadă de motive pentru a nu fii cine suntem de fapt. Ne fabricăm tot felul de povești în care să părem perfecți pentru celalalt. Construim relații din chirpici și ne mirăm că prima viitura le spulberă în vâltoarea vieții.
Relațiile din chirpici se ridică ușor și se fac praf și pulbere la fiecare vânt mai puternic. Poveștile de paie nu rămân ancorate în pământ. Se duc în vânt.
Eu aleg să ridic numai relații sănătoase. Cărămidă cu cărămidă. Adevăr cu adevăr.
Eu trebuie să trăiesc liniștită cu ceea ce simt. Inima mea trebuie să fie ușoară. Și uite așa o să se aleagă cei care pot să trăiască ușor cu mine. Ca ei oricum trăiesc ușor ori greu cu ceea ce simt în inima lor.
Nu avem voie să ne gândim la alții mai mult decât ne gândim la noi. Propria mea inima trebuie să fie grija mea cea mai importantă. Când e greu acolo, pe inima ta, nici picioarele nu sunt ușoare, nici mintea nu zboară în gânduri frumoase.
Fă curat în ce simți ! Și nu te teme de judecata celorlalți. Cei care te iubesc cu adevărat, vor aprecia efortul tău de a construi cu ei relații solide și nu întâlniri de paie.
Mi se întâmplă deseori să întâlnesc oameni a căror privire să nu-mi placă. Pur și simplu. Că nu-mi place mie privirea lor e una, dar să cred că se uită urât spre mine e alta. Și de fapt aici e cheia. Noi credem că oamenii care se uită urât, se uită urât la noi, spre noi.
Am făcut astăzi un experiment. Am fost de dimineață la un magazin. Când am intrat, eram doar eu și vânzătoarea. S-a uitat la mine cu acea uitătură. Și m-am simțit atacată. Ceva în stomacul meu striga : Nu-mi place cum se uită asta la mine! Am întrebat ceva, păstrându-mi starea de bine. Mi-a răspuns monosilabic și cu aceeași uitătură. Am plecat printre rafturi, gândindu-mă la tot felul de cauze. Oricum m-am obișnuit în ultimiii ani cu ideea că nu mă place toată lumea. Că unii nu sunt de acord cu ideile mele despre copii, că unora li se pare Gașca prea colorată, că altora li se pare că am prea mult succes, că alții cred că nu sunt suficient de frumoasă și de cultă… am auzit deja , probabil, toate motivele pentru care nu mă plac cei care nu mă plac. Și-am setat în capul meu că nici eu nu plac pe toată lumea. Așa că suntem kit.
Dar, uneori, mă ia pe nepregătite câte o asfel de atitudine. Eu mă duc la 8 dimineața într-un magazin, ca o floricică, toată numai raze de Mirela și când intru, acolo se dezlănțuie uraganul. Am revenit la casă unde deja erau la coadă doi oameni: un bărbat și o femeie. Doamna vânzătoare…aceeași uitătură. Și către el și către ea. Și-atunci am ințeles.
EXISTĂ OAMENI CARE NU AU PRIVIREA 1, AU UITĂTURA 17!
Pe Uitătura 17 o avem toți. Din când în când. Știu asta de la copilul meu, de la partenerul meu, de la colegii mei de scenă, de la tot felul de oameni cu care interacționez des și care au avut ocazia să-mi vadă toate felurile de-a mă uita. Știu de la ei că uitătura 17 nu e cea mai prietenoasă și că te face să simți transpirație rece pe spate. Doar că, sunt oamenii care au sărit peste privirea 1, 2, 5, 9 direct la uitătura 17. Și când uitătura lor se întâlnește cu privirea noastră, nu trebuie să ne gândim că felul în care ei ne privesc e și felul în care ei ne văd. Și să rămânem ancorați în privirea 1, cea însoțită de zâmbet și raze .
Am ieșit din magazin strigând: La revedere, o zi bună!
N-am auzit nimic în urma mea.
Dar am înțeles ceva extrem de important. Ceea ce vă doresc și vouă!
Fix la fix e o comunitate cu peste un sfert de milion de români. Oameni care de-a lungul timpului au avut probleme cu kilogramele. Oameni care s-au luptat cu toate dietele de care au auzit sau care le-au fost prescrise de medici, nutriționiști, prieteni, babe, vraci, internet.
Grupul de fix este grupul oamenilor care renunțaseră să mai creadă că pot să aibă formă fizică dorită fără să se înfometeze, fără să renunțe la alimente pe care le mănâncă cu plăcere.
Fixul este despre cum, mâncând la ore fixe, poți să ajungi la kilograme decente sau chiar la greutatea la care ți-ai propus.
Mie îmi place să spun că probabil venim fiecare dintre noi cu un desen invizibil atașat fiecărui corp. Așa cum unii au ochii albaștri și alții căprui, unii au părul negru și alții sunt blonzi, unii sunt înalți și alții scunzi…la fel venim cu desenul formelor noastre și-al rotunjimii. E clar că suntem desenați mai slabi, mai rotunzi, mai înalți, mai scunzi…
Cred că greutatea perfectă este atunci când ajungi la desenul cu care ai venit pe post de instrucțiuni de folosire al corpului. Când ajungem acolo SUNTEM BINE. Nu suntem neapărat slabi sau grași, nu suntem neapărat frumoși sau urâți, nu neapărat corespundem standardelor societății care urmează o anumită modă.
Pur și simplu SUNTEM BINE. Ne mișcăm ușor, ne trezim bucuroși, nu ne mai descheiem nasturele de la haină, nu pușcă pe noi rochiile și nu trebuie să ne mascăm formele pentru că grăsimile curg prin toate părțile. Dar probabil că mulți dintre noi nu vom poza niciodată pentru VOGUE. Pentru Vogue-l de acum. Că sigur pentru niște pictori renascentiști am fi putut fi niște modele.
Cred că în urechile noastre, vocea invizibilă a corpului strigă tare- AJUNGE , atunci când ajungem la desenul potrivit. Nici prea gras nu e bine, nici prea slab nu e sănătos.
Ei bine, FIX-ul asta face. Te aduce la acea formă cu care probabil ai venit pe Pământ. Dacă eu sunt mai rotunjoară și mă chinui să devin o silfidă este o luptă la fel de inutilă că și când aș încerca să-mi mai cresc încă 10 centimetri. Așa cum am acceptat că am 1,60 și nu o să am niciodată 1,70, ar trebui să accept că nu o să am niciodată 50 de kilograme. Nici măcar 60. Înălțimea mi-am rezolvat-o cu niște tocuri. Dacă vreau să văd în oglindă o silueta mai siluetă decât sunt, o să mă îmbrac în așa fel încât să-mi placă imaginea din oglindă.
Nu o să am niciodată ochii albaștri. Ok, îmi pun lentile. Nu o să fiu niciodată blondă. Ok, mă vopsesc. Dar nu mă chinui să-mi scot ochii și să-i înlocuiesc și nici să -mi smulg părul de pe cap sperând că o să-mi crească fire blonde. Și nici nu mă închid în casă, dstrusă că nu sunt mai înaltă, mai blondă și cu ochii albaștri. Îmi văd de viață și mă bucur de mine așa cum sunt.
Când ne vom descoperi desenul, vom trăi fericiți acceptându-ne pe noi și-apoi acceptându-i și pe ceilalți. Și vom înțelege că sunt atâtea motive de fericire în jurul nostru.
Fixul te ajută să descoperi desenul. Să vezi dincolo de ce îți spun ceilalți că trebuie să fii.
Intră pe pagina www.fixlafix.com și o să vezi acolo în galeria de campioni, sute de oameni care au înțeles asta. Și care au făcut din FIX un stil de viață.
Într-o zi eu o să le construiesc o scenă pe care o să defileze. Fiecare cu desenul lui. Și toată lumea o să-i aplaude. Pentru că, oamenii care au înțeles că respectul pentru corpul tău, disciplina și bunul simț alimentar sunt forme de iubire, trăiesc fericiți ținând fixul până la adânci bătrâneți.
La începutul fiecărui an ne propunem să facem câteva lucruri importante pentru noi.
Le scriem pe o hârtie în noaptea de Revelion, le discutăm cu prietenii, le memorăm, le punem pe frigider, le notăm în telefon…
Zilele trecute am găsit o hârtie din 2015. Erau 10 lucruri pe care mi-am propus să le fac în acel an. 5 dintre ele încă nu sunt bifate. Culmea, niciunul nu depinde de bani, de timp, de societate. Toate stau în voința mea. Absolut toate țin de propria mea determinare, organizare.
În prima fază, am simțit o tristețe. Și ușor, m-am certat. Apoi mi-am dat seama că mai am aproape două luni în care să le încep.
Mai avem aproape două luni să facem acele lucruri pe care le tot lăsăm la coada fiecărei zile, săptămâni, luni.
Putem începe astăzi și în două luni putem să ne schimbăm alegerile din farfurie.
Putem începe astăzi și în două luni să avem corpul obișnuit să se bucure de mișcare.
Putem începe astăzi și la sfârșitul anului să avem deja două luni fără țigari, alcool, insomnii.
Putem începe astăzi și pe 1 ianuarie să fim deja de 2 luni scăpați de o relație toxică, una care ne face nefericiți și captivi într-o poveste distructivă. Peste două luni, deja ne vom fi obișnuit.
Putem începe astăzi să alegem un loc nou în care să locuim. Avem 2 luni să-l găsim și să ne mutăm în el.
Putem începe astăzi să mai facem ceva care să ne aducă niște bani în plus. Până la sfârșitul anului o să avem vechime.
Mai avem două luni să facem un curs, o firmă, să scăpam de lucrurile care nu ne mai trebuie, să restituim ce deținem dar nu ne aparține, să vedem serialul pe care îl tot amânăm, să vedem toate spectacolele de teatru la care nu am ajuns și toate filmele pe care le-am ratat.
În două luni putem să trăim și să împlinim ce n-am făcut tot anul.
Eu încep de astăzi. Am aproape 2 luni. Peste 50 de zile. Cincizeci! Oau, când ești sănătos , când ești în putere, în 50 de zile poți să faci tot ce ai amânat tot anul.
Tu? Tu ce ţi-ai propus?
Spune-mi aici într-un comentariu ce ai de gând să faci important pentru tine până la finalul anului.
Lunea viitoare, aleg un câştigător pe care o să-l invit la cină. Să vorbim despre viitor şi despre planuri duse la bun sfârşit.
Nu știu pe nimeni care să fi devenit un om mai frumos sau mai bun, lângă oameni care nu l-au iubit. Nu cunosc niciun om care, respins sau neiubit să devină mai cald, mai bun, mai generos.
Neiubirea își face loc în viețile noastre. Se prelinge pe pereții zidurilor ridicate și reușește să se strecoare dincolo de ele.
De prea multe ori, neiubirea e mai puternică decât iubirea. Un om care nu te iubește poate să tragă la cântar o căruță de oameni care te iubesc. Are un fel de a se întinde peste tot și peste toate.
Neiubirea nu e opusul iubirii. E opusul binelui. Pentru că neiubirea face rău. Neiubirea doare, rănește, sapă șanțuri adânci în stima celor pe care îi cuprinde. Neiubirea macină oasele și într-o zi simți că nu te mai poți ține pe picioare.
Fugiți de oamenii care nu vă iubesc. Nu vă iubesc pentru că nu pot, nu știu, nu vor. Nu contează dacă e dintr-una sau din toate. Fugiți. Oamenii care nu vă iubesc nu vă vor transforma în niște oameni mai buni. O să consumați prea multă energie ca să vă apărați de neiubirea lor. Folosiți timpul acesta pentru iubire.
Neiubirea îți ia tot. Bucurie,liniște, determinare, îți ia până și iubirea ta pentru tine.
Nu-ți pierde vremea cu oamenii care nu te iubesc. Nu e treaba ta de ce nu te iubesc ei. Să stai să te întrebi asta e fix ca și cum ai sta în mijlocul drumului tău, cu pietre de moară la picioare, întrebându-te de ce nu poți merge mai departe.
Dați pietrele jos și mergeți mai departe. Gândiți-vă că există două lumi: una în care trăiesc oamenii care vă iubesc și una în care trăiesc oamenii care nu vă iubesc. Faceți o listă. Împărțiți foaia în două și puneți în dreapta oamenii care vă iubesc și în stânga pe cei care nu vă iubesc. Sunt mulți cei de dreapta. Iar ceilalți sunt puțini, dar grei. Cântăresc prea mult. Fix ca pietrele de moară. Poate or fi și ei pe o listă în tabelul din dreapta. Dar nu la voi.
Dați-le drumul celor ce nu vă iubesc și pierdeți-vă în lumea cealaltă. De ce am alege să rătăcim aiurea în pustiu când peste drum sunt dealuri cu păduri, poieni, izvoare…
De ce am vrea cu încăpățânare să plantăm brazi în deșert?
E prea scurtă viața ca să ne întrebăm de ce nu ne iubesc cei ce nu ne iubesc.
Neiubirea nu te crește, neiubirea nu te transformă în bine, neiubirea nu te înalță.
Alege iubirea pentru a merge în pasul ștrengarului pe calea ta. Nu alege neiubirea care te ține îngenuchiat, cu pietrele de moară legate de picioare, fix în mijlocul drumului tău.
