Zilele astea atenția mea este foarte trează și văd tot felul de lucruri. Înțeleg mai bine situații pe care le-am avut mereu în fața ochilor, dar nu m-am oprit niciodată asupra lor.
Fac parte din categoria acelor oameni care de obicei nu se opresc atunci când se satură. Care cred că mai intră puțin. Mai merge o gură, o zi, o întâlnire, o încercare.
Zilele acestea am început experimentul primăverii: oprește-te când simți că te-ai săturat.
Dacă simt că stomacul strigă STOP deși farfuria e plină de bunătăți, mă opresc. Mi se rupe sufletul….îmi plânge inima…dar știu că peste 3 ore, conform planului meu de mâncat la ore fixe, o să pot să termin ce am în farfurie. Sau altceva.
Dacă simți că inima strigă STOP deși în fața ta stă bărbatul sau femeia care reușește să-ți dea viața peste cap, spune STOP. Și amintește-ți că următoarea iubire o să fie și mai puternică și mai interesantă și mai provocatoare. Dacă simți că te-ai săturat să fii hopa-mitică ( pentru cei care nu știu, o jucărie de lemn care nu stă nici în cap nici în picioare), dacă te-ai saturat să dai mai mult decât primeşti, opreşte-te.
Dacă simți că mintea ta strigă STOP pentru că ai intrat în tot felul de combinații, înțelegeri, alegeri care îți consumă prea mult timp și prea multă energie, oprește-te.
Dacă locul tău de muncă nu e cel potrivit și simți că mintea e sătulă de frustrările și nemulțumirile tale, nu-i mai da nicio frustrare în plus.
Oprește-te.
Dacă îți urlă corpul că n-a mai făcut mișcare de luni sau ani de zile, dacă strigă mușchii de pe oase că nu mai vor leneveală, oprește-te din ea și mișcă-te.
Ne săturăm de același parfum, aceleași povești, aceleași întâmplări, aceiasi oameni, aceleași obiceiuri, aceleași locuri?
STOP este cuvântul cheie. Și după stop, vine verde să traversăm în altceva. Complet nou. Și atractiv și sănătos, și bun de iubit de mâncat, de ținut până când ne săturăm și iar stomacul, mintea, inima, sufletul, fiecare celulă strigă STOP.
Când o să ne ascultăm mintea și inima mai mut decât ne ascultăm confortul și comoditatea, vom găsi calea spre o viață fericită. Zi de zi.
Este expresia pe care mi-o spune Fifi, prietena mea, de fiecare dată când îi spun că o iubesc.
Astăzi i-am spus-o și eu Mayei și a sunat într-un fel în care n-am mai auzit-o niciodată.
Dar așa e… Eu am iubit-o prima. Eu am iubit-o încă înainte de a o vedea, înainte de-a știi cum o să mă privească. Eu am iubit-o înainte de-a știi dacă o să mă iubească și ea sau nu.
Ce formă înalta de iubire poate să fie iubirea unui părinte…
Ce sublim poate să simtă cineva care dă viață . Sunt fascinată de magia prin care un om trăiește sentimente de o intensitate fantastică, față de ființe care de multe ori nici măcar nu observă câtă dragoste vine spre ei.
Aș vrea să nu uit niciodată că eu am iubit-o prima. Și că iubirea pe care am simțit-o atunci, la început, era un bulgăraş de lumină care, încet încet s-a trasformat într-un bulgăre…cu fiecare an bulgărele meu de iubire e și mai mare…cu fiecare zi strălucește și mai frumos.
Bulgărele a crescut în fiecare zi şi acum e ditamai soarele, pe care ştiu că o să i-l las în locul meu atunci când eu o să plec.
În asta se adună iubirea unui părinte. Îngerii păzitori care rămân lângă copiii rămași singuri, sunt de fapt oameni soare pe care părinții i-au făcut din bulgării de iubire crescuţi cu fiecare atingere, cu fiecare zâmbet, cu fiecare grijă.
Eu te-am iubit prima. Și eu o să te iubesc ultima. Și când crezi că nu te mai iubesc eu tot te iubesc, şi când crezi că nu mai sunt, eu tot te iubesc, şi când crezi că iubesc pe altcineva, eu tot pe tine te-am iubit prima. Prima din viața ta și prima dintre toate iubirile vieții mele.
Cu mine a început iubirea pentru tine și cu mine, n-o să moară niciodată.
Eu sunt torța olimpică din cursa vieții tale. Ridică privirea și o să o vezi soarele meu făcut din iubire. Sau apleacă-te și o să simţi bulgărele de iubire.
Așa e iubirea de mama. Un paradox…Bulgărele de iubire e singurul care nu se topește atunci când lângă el arde torța. Ba dimpotrivă, îl face să strălucească și mai tare.
Eu te-am iubit prima și o să te iubesc cât pentru toată lumea.
Poate că nu te-ai gândit niciodată așa. Poate nu ți le-ai imaginat niciodată așa.
Ele merg mână în mână. Nu mă întrebați de ce, la singular, ORGOLIUL este masculin și NEVOIA este feminin. La plural se complică lucrurile.
Dar pe noi, la singular ne interesează. Sau așa ar trebui. Mă interesează nevoile mele și orgoliul meu. Ea lucrează pentru mine, el împotriva mea. Ea e ziua (îmi luminează gândurile și îmi stabilește prioritățile), el e noaptea( întunecă fiecare colțișor al minții și mă face să mă abat de la lucrurile care contează).
Din păcate, nu putem să ne hrănim și nevoia și orgoliul în același timp. Și-atunci trebuie să alegem.
Recunosc, n-am lăsat orgoliul să-mi strice nevoile. N-am renunțat la oameni și relații din orgoliu. Am știut mereu să revin dacă nevoia mi-a fost mai mare. Nu m-am temut să pun mâna pe telefon și să sun, să spun "cred că merităm să mai bem o cafea și să încercăm să vorbim pe o limbă pe care să o înțelegem amândoi". Niciodată nu am găsit dincolo un perete. Semn că nevoia reușea să treacă de bariera pusă de orgoliu. Și abia aștepta să vină cineva să o ridice.
Dacă te-ai certat cu cineva și nu vă mai vedeți, încearcă să identifici corect ce simți, care sunt nevoile tale legate de acea persoană. Ar putea să-ți fie, pur și simplu, dor. Sau poate omul acela știa să-ți dea sau să-ți facă lucruri pe care nu le mai găseşti în altă parte. Poate simți nevoia, pur și simplu, de împăcare. Sau poate nu mai simți nimic. În oricare din situații e despre nevoia ta. Nu despre orgoliul de a-i demonstra celuilalt ceva.
Hrănește nevoile tale. nu orgoliul celuilalt.
Când nu faci nimic, nevoia ta e cea care suferă. Ție nu ți-e bine. Nu te păcăli că îl pedepsești pe celălalt. De fapt, te pedepsești pe tine.
Nu avem tot timpul din lume. Și nu dăm socoteală nimănui de ce facem sau nu facem ceva.
Pune nevoile tale pe primul loc și nu vei mai avea sentimentul că ai cedat, că iar ai făcut primul pas, că tu trebuie să faci împăcarea. E pentru tine. Nu contează cum alege celălat să recunoască sau să accepte. El are lupta lui cu propriul orgoliu și ar trebui să răspundă de propriile nevoi.
E ca și cum te-ai preocupa să hrănești cățelul vecinului și pe al tău l-ai ține flămând.
Nu are cum să îmi facă rău ceva ce nu am. Nu are cum să-mi facă rău ceva ce n-a ajuns la mine. Nu are cum să-mi facă rău ceva ce n-am primit niciodată.
Nu e despre ceea ce nu îmi dai ci despre ce îmi dai!
Dorința nu face rău. Speranța nu face rău. Visurile nu fac niciun rău.
Dar îmi pot face rău: Indiferența, neiubirea, neatenția, neimplicarea, neasumarea, nepăsarea, nestatornicia, infidelitatea, nesinceritatea, nebunia , neaprecierea.
Pot să-mi facă rău timpul puțin, cuvintele restrânse, gesturile frânte și puținele priviri.
Îmi face rău tot ceea ce eu primesc deși nu îmi face bine. Oricare ar fi intențiile celuilalt, dacă eu nu le dau voie să ajungă la mine, ele nu au cum să-mi facă rău.
Dacă îmi întinde cineva o cană fierbinte, mă ard la degete doar dacă pun mâna pe ea. N-am cum să mă supăr că omul stă cu cană clocotindă în faţa mea. Că poate el și-a pus mănuși și ține cana fără nicio problemă. Nu am cum să mă supăr că poate lui nici măcar nu i se pare prea fierbinte. De unde să știe el cât e pielea mea de sensibilă? Eu trebuie să știu câtă căldură pot să duc. Și dacă mi-e clar că prea cald e pentru mine, nu întind mâna să iau ceva ce m-ar putea răni.
Nu ne doare ceea ce nu primim. Nu ne doare când cineva nu ne iubește. Ne doare când primim mai puțin decât am vrea. Ne doare când nouă nu ne ajunge ce vine de dincolo.
Nu ne doare când cineva ne duce într-un loc în care nu ne place. Ne doare că nu ne place nouă, odată ce am ajuns acolo.
Ar trebui să fim mai atenți la ce vrem și la ce nu vrem. Să cântărim mult mai bine dacă ne trebuie sau nu ne trebuie ce ne dau ceilalți.
Indiferent pe ce pământ trăiesc, părinții uită că trebuie să-și iubească mai tare copilul atunci când merită mai puțin. Când copilul face o tâmpenie, iubirea părintelui se pitește și lasă locul gol. Iar furia abia așteaptă să-l ocupe. Cu cât copiii ne pun la încercare mai tare, cu atât va trebui să ne ținem cu dinţii de iubirea ce-o avem pentru ei.
Din păcate, când copilul meu era mic, nu eram conștientă de toate aspectele acestea. Și nimeni nu mi-a atras atenția nici asupra lui șhșhșh, nici asupra lui Câh.
Indiferent din ce țară provin, ce educație au primit, câți bani câștigă sau indiferent de profesia lor, oamenii sunt deranjați cam de aceleași lucruri la copiii lor.
Am studiat acest aspect în ultima vacanță, pe un vas de croazieră, cu 4000 de oameni din toate colțurile lumii.
Orice naționalitate ar avea, părinții se enervează pentru că piticii vorbesc prea tare poate chiar strigă. Nici nu mai luăm în calcul pentru ce țipă, e de ajuns că te scot din minți.
Indiferent în ce limbă vorbesc, părinții îl folosesc pe Șșșșșh.
Șșșt nu e specific românesc. Părinții de pe tot mapamondul deprind acest obicei de la primul plâns al copilului.
Cu bebelușul în brațe, țipând ca din gură de șarpe, mami și tati învață, legănându-l de sus în jos sau de la stânga la dreapta, prima formulă de închis gura copilului. Și pentru că e prea mic să înțeleagă cuvinte, ne rezumăm la onomatopee. Credem că sunt de liniștire , dar shshshshshs, nu e cântec de leagăn, e formă fără cuvânt a lui încetează, termină, taci, pune fermoarul la gură.
Îl folosim pe shshshsh în primii ani de viață apoi îl vom înlocui cu expresii ferme,fără drept de apel, de fiecare dată când kinderul va depăși numărul de decibeli sau volumul de litere într o disperare de a atrage atenția.
Ce ne mai enervează la copiii noștri?
Alegerile pe care le fac. Încă de foarte mici. Bagă în gură și ce trebuie și ce nu trebuie.
Câhhh e tot o expresie din limba părinților de orice limba.
Câh-câh, acest "Caca" ,expresia care le arată celor mici ce alegeri greșite fac, se va transforma încet încet în e "o tâmpenie", "o porcărie".
Ne enervează ce aleg să mănânce, ce aleg să îmbrace, ce aleg să iubească, ce aleg să facă sau să nu facă.
În 10 zile cât am stat pe vas , am privit detașată tot felul de tipuri de comportament. Părinții sunt aceeași specie. Indiferent ce limba vorbesc sau ce nivel de trai au in țara lor. Sunt la fel de atenți la aspectele pe care le pot controla și intră in aceeași panică atunci când nu mai au instrumente.
Nici măcar pentru mine nu e timpul pierdut.
Învăț încet cum să iubesc pe cineva atunci când merită cel mai puțin. Iar cu copilul meu pot să încep acest exercițiu, cel mai simplu.
"Ești mereu cu zâmbetul pe buze, te văd tot timpul plină de viață, care e secretul?
Este o întrebare laitmotiv în cazul meu.
Oamenii vor să știe dacă imaginea mea de om vesel și pozitiv este doar o poză sau chiar așa sunt. Și dacă sunt așa, cum reușesc să fiu așa?
Răspunsurile vin firesc: știu să mă bucur de lucruri, descopăr în permanenţă motive de fericire, iau partea bună din fiecare întâmplare, din lucrurile mai puțin fericite…Toate sunt valabile. Dar cred că, dincolo de asta, cel mai important e faptul că nu insist asupra lucrurilor care mă fac nefericitā. NU mă adâncesc în problemele care se ivesc și, foarte important, nu stau să-mi fac griji pentru ceva ce s-ar putea să apară la un moment dat.
– Ce faci dacă el te părăsește?
– Ce faci după ce Maya pleacă în viața ei?
– Ce faci dacă îți pleacă un om important din echipă?
– Ce faci dacă un prieten îți întoarce spatele?
– Ce faci atunci când te cerți cu cineva la care ții?
– Ce faci când rămâi fără bani?
– Ce faci dacă rămâi fără activitate?
– Ce faci dacă …ce faci dacă…
Aș putea să răspund strict din amintiri. Aș putea să povestesc ce-am făcut atunci când, de câteva ori am rămas fără locul de muncă, sau când am rămas singură cu Maya după ce m-am despărțit de tatăl ei…Aș putea să povestesc cum a fost când am rămas fără niciun ban.. sau cum am depăşit moartea tatălui meu.
Sunt lucruri pe care le-am trăit, le-am PeTrecut ( cred că de aici vine expresia, am trecut peste ele, le-am condus spre ieșirea din situația de criză).
Dar, pot să am mereu zâmbetul pe buze pentru că, nu mă gândesc la ceea ce ar putea să mi se întâmple…nu pregătesc planul A și planul B în cazul în care… Nu intru într-o relație cu un picior în ușă, gata să fug la primele semnale că nu e ceea ce trebuie, nu pornesc un parteneriat construind strategii de supraviețuire în cazul în care el nu funcționează, nu mă duc noaptea la o petrecere gândindu-mă că o să fiu obosită rău a doua zi și o să-mi fie greu să mă refac… nu povestesc ceva gândindu-mă la planul de bătut în retragere dacă vorbele mele vor fi folosite împotriva mea…
Atunci când fac ceva, sunt acolo din toată ființa. Focusul meu este acolo, cu toată credința că tot ceea ce ține de mine va fi făcut.
Iar când apar în viața mea lucruri care mă fac nefericită, încerc să scap de ele cât pot de repede, încerc să trec peste situațiile de criză, peste certuri, discuții, reacționez punctual și nu mă încarc cu ranchiună și resentimente. Am terminat bătălia, am pus armele jos și dăm drumul la muzică. Sau la liniște 🙂
Nu insist asupra lucrurilor care mă fac nefericită la fel de bine cum am învățat să nu păstrez în preajma mea oameni care îmi strâng toți norii de pe cer, deasupra capului.
Am construit o lume de plină de culoare, în jurul meu se râde mult, cei mai dragi oameni au simțul umorului și nu sunt supărăcioşi… ascult muzică pozitivă, port accesorii colorate,le spun "te iubesc" celor pentru care simt asta, îmi sun prietenii să aflu ce mai fac, fără să am vreun motiv anume, caut timp să mă văd cu oameni care îmi aduc zâmbetul pe buze, îmi cumpăr flori și îmi fac daruri.
Știu să zic "stop joc" la fel de bine cum știu să spun "Start joc".
Dacă viața mea e una plină de culoare și de zâmbete, nu înseamnă că eu trăiesc pe o altă planetă decât ceilalți oameni. Înseamnă doar, că eu, pe bucățica mea de lume, am făcut curat. Am dat la o parte toate lucrurile negative și am făcut loc veseliei, culorilor, glasurilor cristaline și intențiilor bune. În lumea mea oamenii fac bine, în lumea mea au loc oameni buni și frumoși, în lumea mea, evenimentele nefericite și oamenii care nu știu să împartă bucurie, sunt doar trecători. Vin, privesc de pe margine spectacolul vieții mele și pleacă mai departe spre lumile lor pline de griji. Nu e simplu să stai într-o lume plină de culoare și de veselie. Dar, e mult mai bine decât să-ți faci casă într-o hrubă în care soarele nu reușește niciodată să pătrundă.
Sper ca această scrisoare să te găsească sănătoasă și fericită.
Este o scrisoare de apreciere. Da! Chiar așa se numește.
Scrisoare de apreciere
Atunci când am fost întrebată “dintre toți oamenii speciali din viața ta, cui i-ai trimite o scrisoare de apreciere”, primul gând m-a dus la tine. Tu ești cea care a văzut, pentru prima oară, sclipirea din condeiul meu. Primul meu text a fost publicat de tine. Prima mea carte ți se datorează. Ești nașa scrierilor mele. Oricât de speciali am fi, uneori, cineva trebuie să ne sufle în aripi, ca să putem zbura. Și în aripile mele, tu ai suflat atât de mult și de frumos, încât astăzi, sute de mii de români îmi citesc gândurile așezate pe hârtie sau pe blog.
Îți mulțumesc pentru că ai fost atentă la mine. Că te-ai oprit o secundă, din toate ale tale, și te-ai uitat la mine. Și-ai văzut acel “ceva”, care te-a făcut să spui: "Draga mea, dar tu scrii miraculos. Textele tale sunt terapeutice. Citesc, și râd, și plâng. Te rog să nu te oprești niciodată." Niciodată nu voi uita aceste cuvinte. S-au întipărit bine de tot, acolo, în mintea mea, și, ori de câte ori am vreo secundă de îndoială, mă întorc la ele și le recitesc.
Îți mulțumesc pentru că mi-ai așezat gândurile în paginile revistei tale dragi, Marea Dragoste!
Îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit susținere și credit, în fața tuturor!
Îți mulțumesc pentru prietenia pe care mi-ai oferit-o și pentru prietenia Ilonei cu Maya!
Draga mea Alice, îți scriu această scrisoare, pentru că eu cred din toată ființa mea, că nu avem voie, niciodată, să-i uităm pe cei care, în cele mai importante momente din viața noastră, au fost acolo.
Iar Alice Năstase Buciuta este, în inima mea, un om absolut special. Oriunde ne va duce viața, oricâte întâmplări vor mai trece peste noi, tu ești cea care a spus, pentru prima oară în viața mea: “Scrie! NU te opri din a scrie, niciodată!”
Nu m-am gândit la mine în felul acesta, știam că altele sunt lucrurile la care mă pricep. Și, totuși, într-o zi, am simțit nevoia să-mi îmbrac gândurile în cuvinte. Iar tu ai făcut ca ele să ajungă la sute de mii de oameni.
Îți mulțumesc și vreau să știi, tu și întreaga lume, că te apreciez enorm! Pentru mulți oameni ai deschis calea. Pentru mine, ai deschis o poartă mare și eu am intrat într-o lume magică, în care mi-am construit propria poveste. Primele două cărți sunt deja în peste 10.000 de case. Acum, am în lucru alte 3 cărți. Blogul meu are peste un milion de cititori. Și fiecare articol, fiecare pagină, spune mai departe povestea pe care, în urmă cu vreo 6 ani, ai început-o tu: “A fost odată, ca niciodată, o fată care credea că talentul ei este să vorbească la radio… Până într-o zi, în care a scris un text, Pledoarie pentru mami și tati, și i l-a trimis redactorului-șef al revisteiTango. Marea Dragoste, Alice Năstase Buciuta. Și ea l-a citit și a răspuns, imediat: <<să nu te oprești, niciodată, din scris! >>”
Mulțumesc, Alice! Rămâi mereu în inima mea, în colțul oamenilor speciali, care mi-au suflat în aripi.
Pregătește un pachet pentru o mamă. Pune în cutie tot ce crezi tu că i-ar fi de folos unei femei care mai e și mamă și care n-a avut cel mai ușor drum până acum în viață.
O mamă care a avut curajul să-și ia copiii în brațe și să fugă din calea unui soț agresiv.
O mamă care a avut puterea să înfrunte ideile preconcepute ale unei societăți care te obligă să stai în casă cu agresorul, numai de gura lumii.
Mamele de care se ocupă echipa de la Asociația Touched sunt eroinele mele. Le cunosc deja de câțiva ani și ne întâlnim în ocazii speciale sau la workshop-uri în care ele încearcă să înțeleagă mai bine ceea ce li se întâmplă.
Ca în fiecare an, vă invit pe voi, mamele mai norocoase, să faceți un dar de 8 martie. Să fiţi voi cele care pregătesc un pachet pentru o mamă.
Puneți-i în pachet tot ce puteți ( eșarfă, poșetă, farduri, produse cosmetice, brizbrizuri, cărți, ciorapi, agrafe, electrocasnice… Doamne, câte lucruri pot să fie cadouri pentru mame! ).
Ambalați-l frumos și aduceți-l la mine la birou ( dacă sunteți din București ) sau trimiteți-l prin curier la adresa noastră. Ideal ar fi să ajungă până pe 4 martie.
Eu voi organiza o întâlnire cu ele și le voi face acest dar.
Sunt peste 150 de mămici aflate în această situație. Și nu mă tem că vor fi prea multe pachete, am o listă întreagă de mame care s-ar bucura să primească un dar de 8 martie și nu au primit nimic, niciodată.
Sunt Mirela Retegan şi, înainte de orice pe lumea asta, sunt MAMĂ. Vă invit să intrați cu mine în una dintre cele mai frumoase campanii : "ADOPTĂ O MAMĂ" .
************
Adresa la care aştept pachetele voastre este COMPANIA DE EVENIMENTE ZURLI, Bd. Barbu Văcărescu nr 164A, clădirea C3, intrarea A, etaj 2, sector 2, București ( incinta Hotel Caro )
Pentru mai multe informaţii o puteţi apela pe colega mea Andrea Bartha la tel. 0728.143.168.
“ Tanti Prezentatoarea… şi eu sunt de partea copilului meu indiferent de situaţie. Însă, spune-mi tu cum să îmi conving eu copila de 5 ani , că pentru noi este cea mai frumoasă şi mai specială…când ceilalți îi spun că este urâtă, o privesc cu milă doar pentru că nu are păr. Cum să o fac pe fetiţa mea să înţeleagă că pentru mine e cea mai frumoasă când lumea se uită ciudat la ea? Când copiii nu se joacă împreuna cu ea şi oamenii mari o privesc de parcă e ceva ce n-au mai văzut? Cum să îi insuflu încredere când nici mie nu-mi vine să cred ce se întâmplă?”
Cam aşa a sunat un mesaj, din sutele pe care eu le primesc zilnic. Nu reuşesc să le citesc pe toate.Şi nimeni altcineva nu face asta în locul meu. Aşa că, trec prin ele şi câte unul îmi atrage atenţia. Are o anumiă energie. Simt un strigăt de disperare. Simt că acolo, cineva s-a gândit la mine din toată fiinţa şi aşteaptă să fac ceva. Şi atunci acţionez.
Acest mesaj venea de la o mamă cu care am început să vorbesc. Şi uite aşa am aflat că fetiţa ei, Anastasia, de 5 ani, a suferit în urmă cu un an un şoc şi de atunci nu mai are niciun fir de păr. Nu ştie nimeni de la ce i se trage, nimeni nu-şi poate explica. Au văzut-o diverşi medici şi paramedici, dar nimeni nu a descoperit de fapt ce a afectat-o atât de tare încât să rămână fără păr.
Am simţit în tonul cu care mama îmi scria, un sentiment de vină. Aşa cum toate mamele din lume ar prefer să ia vina asupra lor.
Anca şi soţul ei au ales să o lase pe Anastasia la bunici şi ei să muncească în Bucureşti .
“ Primul gând a fost că a suferit din cauza asta. E un copil sensibil şi poate că a durut-o faptul că nu am fost zi de zi lângă ea”.
După incident, Anca a renunţat la muncă şi s-a întors în sat să stea cu ea. Acum lucrează aproape de casă, iar Anastasia e foarte fericită.
Ar fi preferat să-i cadă ei tot părul şi să rămână Anastasia fără această experienţă.
– Tunde-te şi tu, să-i dai încredere că sunteţi amândouă la fel
– Am vrut, dar nu mă lasă. Îi place să se joace în părul meu.
Învaţă să meargă împreună, mai departe.
– Ce te doare de fapt, cel mai tare?
– Copiii nu se joacă cu ea. Se simte respinsă şi suferă . Nu înţelege de ce i se întâmplă asta. Nu înţelege de ce nu e ca toţi ceilalţi.
– Păi nu e. Ea e specială. Şi într-o zi o să aflăm ce are de făcut cu specialul din ea. Ar trebui să-i spui că aşa cum oamenii nu au ochii la fel sau înălţimea sau greutatea, nu au nici capul. Sunt oameni care au păr foarte rar, oameni care au păr subtire sau fir gros, lung sau scurt, blond sau negru. Unii au păr lung alţii îl au îngrozitor de creţ. Sunt foarte mulţi oameni pe planetă care ar vrea să nu aibă păr deloc şi-atunci şi-l rad…
– Dar, dar în Nucet ea e singura altfel…
Mama avea dreptate. E destul de greu să faci pasul dincolo atâta timp cât pui graniţe la limita locului în care trăieşti. Am simţit un impuls foarte puternic” vreau să merg să întâlnesc acest copil, vreau să mă duc la ea în grădiniţă şi să o creditez în faţa tuturor copiilor. Să-i fac pe toţi să înţeleagă că speciala din gradiniţa lor, le-a facut posibilă o întâlnire privată cu fetiţa Zurli şi cu Tanti Prezentatoarea. “
Aşa că , am rugat-o pe mamă să facem totul în aşa fel încât Anastasia să simtă că a avut o contribuţie importantă. Mi-au scris o scrisoare prin care, chiar ea, Anastasia, mă invita să o vizitez la grădiniţă. Şi mi-a mai scris ceva extrem de frumos” Că vrea sa fim prietene bune”. Cum să nu te bucuri când o fetiţă specială, de 5 anişori , îşi doreşte să fiţi prietene bune?
Am aşteptat să treacă ceva timp. Am vrut ca Anastasia să înţeleagă, fix ca în învăţăturile Zurli, că dorinţele noastre pot să se împlinească pe loc, peste noapte sau pur şi simplu, trebuie să treacă timp până când tot Universul conclucrează pentru împlinirea dorinţei.
Aşa că , azi dimineață la ora 7 am plecat de acasă cu o singură dorinţă: să o cunosc pe Anastasia. I-am pregatit şi un cadou şi m-am dus împreună cu Fetiţa Zurli să împlinim un vis. Să ajutăm Universul să-şi ducă la bun sfârşit treaba.
“Pot sa mă închin? Ești reală? Chiar ai venit?”
Acestea au fost primele cuvinte ale mamei.
Emoţia copilului a fost foarte mare. Emoţia mamei nu poate fi descrisă în cuvinte.
Anastasia ne-a făcut cunoştinţă cu fiecare coleg şi s-a bucurat din toată inima că ne-am întâlnit. Fetiţa Zurli s-a jucat cu toţi copiii din grădiniţă. S-a dus vestea peste gard şi au venit şi cei de la şcoală, fani înfocaţi ai Găştii Zurli.
Bunica Anastasiei ne-a făcut prajituri, mătuşa ei ne-a dat dulceaţă…
Iar îmbrăţişările primite de la mâna de copii din gradiniţă au fost pentru noi o gură de oxigen fantastică.
Mi-am dat seama la plecare că sigur s-au bucurat toţi de Fetiţa Zurli, că sigur Anastasia este în al nouălea cer, dar eu, clar, am fost acolo pentru Anca. Mama Anastasiei avea de departe ,cea mai mare nevoie de aceasta întâlnire. Un gram de încurajare o va ajuta pe Anca să sufle în aripile copilului ei.
Astăzi i-am dat Ancăi puterea care să o facă să se lupte cu toată lumea pentru fericirea copilului ei. Anca şi-a amintit astfel că în spatele unui copil lumină e un părinte soare.
Iar de astăzi, lumina a revenit pe chipul ei şi ea va putea să-i trimită Anastasiei toate razele de care are nevoie , să se simtă frumoasă şi specială.
