I-am confundat de multe ori pe cei care mă plac cu cei care mă iubesc. Le-am acordat de multe ori mai mult credit celor care m-au aplaudat decât celor care mi-au pus oglinda în față. Am suferit de mai multe ori de lovituri date de oameni de la care nu aveam nicio așteptare pentru că, în cazul lor, garda mea era jos. Am înțeles târziu că sunt un om care poate fi ușor plăcut, admirat sau invidiat, dar că m-au iubit cu adevărat doar cei puternici care m-au învățat câte ceva prin toate mijloacele pe care le-au avut la îndemână.

Nu am fost niciodată ușor de dus. Am fost toată viața „caz particular”. Chiar dacă am avut de pierdut de-a lungul vieții, nu am știut să stau cuminte în sacra banalitate. Am ieșit din mulțime chiar din în mijlocul ei. Ceva la mine a fost altfel. Când toate erau blonde sau brunete, eu eram portocalie. Când toate erau slabe, eu eram grasă. Când toate începeau să-și trăiască viața, eu mă măritam. Când toate începeau să se mărite, eu divorțasem demult și făceam copii. Când toți se așezau și se gândeam la o viață liniștită, eu lăsăm totul în urmă și luam viața de la capăt la 1.000 de kilometri distanță – singură și fără bani. Când toți își păzeau serviciul în plină criză, eu îmi dădeam demisia și porneam propria afacere. Când femeile din generația mea încep să se resemneze, eu mă simt și arăt cum n-am reușit nici la 20 de ani.

Am fost întotdeauna “caz particular”.
 Şi aşa sunt şi acum. Vă rog, nu mă băgați în nicio oală, nu mă încadrați în niciun șablon. Nu am fost pe liste de priorităţi pentru că listele astea nu se fac în funcţie de cine sau ce-ţi aduce bucurie, ci de ce sau cine îţi stă în ceafă. Avem tendința de a pune pe lista priorităților, în ordinea presiunii pe care o au asupra noastră, oameni sau lucruri “de rezolvat” și nu “de bucurat”. Am înţeles în ultima vreme că pentru mulți oameni din viața mea am fost în coada listei sau nici măcar nu am ajuns acolo pentru că nu m-au perceput niciodată ca pe o problemă. Nu mă plâng, nu mă smiorcăi, nu urlu după ajutor; de obicei nu pun în cârca altora problemele mele. Sugerez discret anumite nevoi și mă bucur atunci când ele sunt sesizate. Și realizez din ce în ce mai des acel “îi pasă”. E vorba de fapt despre câtă atenție îmi dă cineva: mă vede sau doar se uită la mine, mă ascultă sau doar mă aude, mă iubește sau doar mă place?

Vin momente care îți oferă ocazia să mai faci puțină ordine în jurul tău și să-i păstrezi doar pe cei care te poartă în inimă și nu în capul sau coada unei liste. Fie ea şi de priorităţi. Vine vremea să-ți faci mai mult timp pentru cei care te iubesc decât pentru cei care te plac, pentru cei care te şi vad nu doar te privesc, pentru cei care te şi ascultă nu doar te aud.

Sunt caz particular, dar în interior sunt la fel de fragilă ca voi toţi. Sufletul meu e la fel de sensibil ca al vostru. Pot fi rănită uşor şi pot să sufăr foarte tare. Am nevoie de afecţiune şi de tandreţe, de atenţie şi de iubire. Am nevoie de gesturi şi de cuvinte. Am nevoie de prezenţa celor care mă încarcă. Încă nu am crescut atât încât să ştiu că le am şi fără să le văd. A venit vremea să-mi fac mai mult timp pentru cei care mă iubesc decât pentru cei care mă plac.

Sunt caz particular. Vă rog, tratați-mă ca atare
(Text aparut pe Catchy.ro in 2014)
 

Suntem mai atenți la cumpărăturile pe care le facem decât la alegerile pe care le facem.

Când punem ceva în coșul din supermarket, luăm în mână fiecare produs și îl cântărim. Suntem atenţi ca produsul să nu fie alterat sau expirat. Îi verificăm perioada de garanție, ne uităm la preț și la gramaj.
Când suntem la cumpărături facem diferența dintre ambalaj și conținut. Încercăm să nu ne lăsăm păcăliţi de o cutie strălucitoare care înăuntru nu ascunde nimic valoros.

Raportul preț calitate trebuie să fie în echlibru.

Când ajungem la casă, înainte să le punem pe bandă, ne mai uităm încă o dată la ele și cele de care nu suntem convinși, le punem înapoi. De puține ori ajungem acasă cu produse care nu ne plac și nu ne sunt de niciun folos. Am învățat să triem și să nu transformăm cămara și frigiderul în depozite de cutii și pungi inutile. Dulapurile noastre de haine nu mai sunt depozite de textile. Încercăm să păstrăm ce purtăm și ce nu, dăm mai departe.

Dar cu relațiile? Punem mâna pe ele? Le cântărim din priviri? Este corect prețul pe care îl plătim pentru fiecare relație? De ce nu facem pasul înapoi atunci când vedem primele urme de mucegai? De ce punem în traistă oameni care sunt moi pe alocuri și au termenul de garanţie al caracterului expirat? De ce ajungem la casă și uneori în sacoșă cu oameni care nu ne fac niciun bine? De ce ne umplem viaţa de persoane care nu ne oferă nimic?

Pentru mine asta ar putea să fie o lecție pe 2018. Să nu-mi mai pierd timpul și energia cu oameni care ştiu din prima că nu o să-mi facă bine. Să nu mai permit oamenilor frustrați, nemulțumiți, celor care se lipesc de ocazii și oportunități, celor lingușitori și prefăcuți să se apropie de mine. Să înțeleg că o să plătesc un preţ prea mare, pentru o relaţie prea mică.

De învățat în 2018: cântărește relațiile în care intri, la fel de bine cum cântărești produsele pe care le pui în coș. 

Uită-te bine pe cine duci în viața ta, deschide ochii și pune mâna doar pe ce îți spune inima. 
Nu duce în casa ta și în viața ta oameni care nu se potrivesc momentului în care te afli.
Mai bine mai puțin și mai bun decât mult și scump și nefolositor.

Eu mă simt o femeie și mă văd alta! Eu mă simt slabă, tânără și drăguţă și, când mă zăresc într-o vitrină sau într-o oglindă, mi se pare că văd pe altcineva. E adevărat că, în ultimii ani, am muncit mult ca imaginile astea două să se suprapună!

Vreo 20 de ani din viaţa mea au fost o luptă, între ce simţeam și ce vedeam. Mă pregăteam cu entuziasm pentru o nouă zi, o altă petrecere, o întâlnire, pentru o nouă iubire. Până când ajungeam în faţa șifonierului. Acolo, începea dezastrul! Pentru că eu, în mintea mea, îmi imaginam că o să mă îmbrac cu haine vaporoase, sexi, cu fuste scurte și pantaloni strâmţi, cu bluze mulate și rochii cu volane… Dar în spatele ușilor închise ale șifonierul meu, stăteau aliniate cele mai largi bluze și cei mai lălâi pantaloni, cele mai deșirate tricouri cu cele mai acoperitoare veste… toate erau menite să mascheze orice milimetru de piele, care ar fi ieșit la iveală. Hainele mele nu aveau nici scopul de a mă îmbrăca, nici pe acela de a-mi ţine cald sau răcoare. Scopul lor, unic, era să mascheze! Imaginea din mintea mea, de slabă și drăguţă, dispărea de fiecare dată când deschideam șifonierul.

După ce alegeam, cu greu, din teancul de haine ceva… cât de cât acceptabil, urma proba oglinzii. Iar oglinda de pe holul meu era, cu siguranţă, prietenă cu vecina de vis-a-vis, care nu a depășit, NICIODATĂ, 50 de kilograme.

Dacă m-ai întreba ”cine crezi că nu te-a iubit de-a lungul vieţii?”, ţi-aș răspunde, fără să respir: "oglinda".

Așa că, într-o zi, am ales să o părăsesc. De fapt, am dat-o afară din casă și din viaţă! De ce ai păstra ceva care te face să te simţi prost, de fiecare dată, când o privești? De ce ai păstra în viaţa ta, pe cineva care îţi amintește ce nu ai făcut bine, care te face să te simţi vinovat și care îţi scade stima de sine? Am dat afară oglinda și le-am ignorat pe toate surorile ei, pe care le-am întâlnit în cale. Și, așa, am trăit fericită, eu cu imaginea mea din cap și cu convingerea că cine mă iubește, mă iubește așa cum sunt… Până într-o zi, în care m-am trezit în casă, cu o altfel de oglindă! Cu Maya.

Maya, care știa că nu sunt nici cea mai slabă, nici cea mai drăguță. Dar mă iubea cel mai mult din lume! Și, pentru că mi-am dorit să o cresc în adevăr, să-și asume viața cu onestitate, a trebuit să ridic privirea și să privesc realitatea.

Și, atunci, mi-am amintit că imaginea din minte nu se potrivește cu cea din oglindă. Și mi-am dorit ca, într-o bună zi, cele două fotografii să se contopească. Și am început să muncesc pentru asta… Încă îmi mai “fuge” imaginea. Dar ceea ce simt și ceea ce văd seamănă atât de mult, încât sunt hotărâtă să nu renunț!

Dacă am reuși să ne îndepărtăm puțin de certitudinea că sunt ai noștri și au venit la pachet cu toate drepturile pe care le avem asupra lor, am reuși să ne vedem mai bine.

Ce fel de oameni ai vrea să fie în preajma copilului tau?

Vrei ca în anturajul copilului tău să fie oameni lipsiți de politețe, oameni care vorbesc urât, care comentează mereu, care nu țin cont de ce vor și ce simt ceilalți? Ai vrea oameni care râd de defectele fizice ale altor oameni? Persoane care privesc arogant oamenii care nu sunt la fel de bogați, învățați, instruiți, domniți?

Ai vrea să se înconjoare copilul tău de oameni care nu se țin de cuvânt, nu ajung la timp, nu-și respectă promisiunile față de ei și de ceilalți? Oameni pe care să nu se poată baza, oameni cărora nu le pasă în ce măsură sunt afectate viețile celorlalți de acțiunile lor?

Ai vrea să stea în preajma oamenilor care beau mult alcool, fumează țigară de la țigară, se droghează, mănâncă mult și prost, pierd vremea tolăniți în pat, uitându-se la tot felul de programe din care nu au nimic de învățat?

Ai vrea să aibă copilul tău prieteni care nu citesc, nu merg la spectacole, ascultă muzică de proastă calitate și își pierd toată ziua în conversații puerile la sau pe telefon?

Ai vrea ca oamenii din jurul copilului tău să fie cei care nu respectă legea și regulile, nu respectă curățenia și ordinea, în lucruri și în lume? Ei bine, tu ești primul om din preajma copilului tău! Ești așa cum ai vrea să fie oamenii din anturajul lui? Ești tu cel mai bun exemplu pentru ce fel de oameni să-și aleagă, în cercul de prieteni?

Anturajul copilului nostru este o prelungire a anturajului nostru. Fii cel mai onest om, din cercul lui de prieteni! Fii corect, drept, cel mai atent, respectuos, săritor, înțelegător, empatic, simpatic, sănătos și pozitiv! Dă tu tonul anturajului pe care îl vrei pentru copilul tău!

Fii primul care are pasiuni, preocupări, hobby-uri și activități, care să fie un model pentru el!

Fii tu, parinte, cel mai bun exemplu!

Fii tu ceea ce speri să fie oamenii alături de care o să-i placă să-și petreacă timpul!