Nu m-am gândit niciodată la asta, nu m-am gândit niciodată cât e de simplu, de fapt, să răspunzi la o întrebare onest, fără să interpretezi, fără să reacționezi impulsiv, fără să judeci întrebarea sau pe cel care întreabă.

 

Răspunde, așa cum ai vrea să ți să răspundă ție! Întreabă, așa cum ai vrea să fii întrebat!

 

Dacă am reuși să ne gândim la noi și să ne punem în pielea celui din fața noastră, am elimina foarte multe motive de frustrare, nemulțumire, supărare. 

 

Nu ridic piatra, însă ridic mâna și recunosc: da, de nenumărate ori am răspuns malițios, important, arogant, ironic, agresiv, sarcastic, acuzator… Nu ridic piatra, însă ridic mâna și recunosc: au fost situații în care am răspuns fix cum am fost întrebată. Au fost situații în care n-am știut să fiu o secundă mai deșteaptă decât celălalt. Așa cum, au fost situații în care, cu siguranță, am fost o secundă mai puțin deșteaptă decât celălalt. 

 

În urechile mele, a răsunat puternic afirmația făcută de cineva "răspunde așa cum ai vrea să ți se  răspundă ție". Pentru mine, a fost revelator! Am realizat de câte ori nu m-am făcut înțeleasă pentru că, în loc să răspund la o întrebare, am comentat/criticat/analizat întrebarea sau pe cel care a rostit-o.

 

Am realizat că, de multe ori, am blocat continuarea comunicării, cramponându-mă de o întrebare care mi s-a părut deplasată sau infantilă…

 

Dacă am deveni atenți, am observa că sunt mult prea multe situații în care consumăm mai multă energie analizând întrebarea, decât formulând răspunsul. Am scurta mult din “lista” de opinii, dacă am da un răspuns clar, simplu, și fără nicio interpretare.

 

Rămâneți cu asta! Poate răsună și în urechile voastre ideea, la fel de tare, cum a răsunat în capul meu și, poate, dacă vom fi mai mulți care să răspundă așa cum ar vrea să li să răspundă, lumea ar fi mai bună și mai frumoasă. Așa, împreună, am construi pentru copiii noștri acea lume în care ne dorim să trăiască, dar, deocamdată, facem mult prea puțin pentru ea.

Răspunde la o întrebare, așa cum ai vrea să ți se răspundă!

 

 

Când nu ai drame, nu ți le inventa

Astăzi, am aflat despre un om pe care îl cunosc… Nu mai e. Pentru el, e trecerea firească ce ne așteaptă pe toți. Pentru ai lui, o dramă. Pe bună dreptate!

E o dramă să-ți moară cineva apropiat. Un om cu care ai împărțit zile, cu care ai împărtășit viață. Nu suntem, niciodată, pregătiți pentru asta. Nu credem, nicio secundă, că nouă ni se poate întâmpla. Dar, da! În familia fiecăruia dintre noi se întâmplă tot felul de drame. Din fericire, nu ne lovesc pe toți deodată. Ne iau pe rând.

Până la vârsta asta, am trăit câteva episoade dramatice: despărțiri, probleme de sănătate, plecarea în lumină a câtorva oameni dragi…

Au fost momente grele și multe zile în care mi-am înnodat lacrimile în barbă, de dor și milă… au fost multe nopți, în care n-am închis un ochi, au fost săptămâni în care nu vedeam motive pentru care să mă ridic din pat.

De câțiva ani, în viața mea, nu există nicio dramă. Toți cei apropiați sunt bine, lucrurile merg frumos, nu m-au părăsit oameni care să-mi rupă bucăți din suflet… De câțiva ani, am probleme mărunte, rezolvabile, lucruri care depind de capacitatea mea de a le gestiona și de a le accepta. Din păcate, nu conștientizăm momentele de respiro… uităm că, după colț, ne așteaptă provocări cu care chiar o să ne batem capul și care o să ne frângă inima… și, în loc să ne bucurăm că suntem bine, transformăm problemele în drame.

Priviți în jurul vostru și treziți-vă! Uitați-vă la adevăratele necazuri și gândiți-vă dacă voi trăiți așa ceva. Bucurați-vă de toți oamenii vii și sănătoși, de toate lucrurile și întâmplările ce v-au fost date.

Dacă, acum, în viața voastră e BINE, apreciați binele, bucurați-vă de el din toată inima, împărtășiți bucuria tuturor și mulțumiți Cerului pentru asta!

Cei mai mulți oameni sunt buni. Nu toți cei care spun că sunt! Foarte mulți oameni sunt creștini. Nu toți cei care s­­e pretind creștini chiar sunt! Dar mulți dintre ei știu că un bun creștin e bun creștin, pentru că e om bun.

Bun creștin nu este o unitate de măsura a credinței. Nici măcar un grad de comparație! Nu poți fi creștin „un pic” sau „foarte” creștin. Așa cum nu poți fi un creștin rău. Creștin ești sau nu ești! Și dacă ești, mai poți fi doar un bun creștin. Buni creștini sunt cei care știu că fiecare om are dreptul la iubire. La acceptare. La recunoaștere și respect. Un bun creștin știe că nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni. Un bun creștin nu aruncă primul piatra, pentru că a devenit creștin învățând că nimeni nu e lipsit de păcat!

Nu îi cred buni creștini pe toți cei care merg la biserică. Dar știu câțiva care au înțeles că Dumnezeu e iubire! Și că îngerașul vine atunci când îl chemi din tot sufletul. Bunul creștin știe că Tatăl Nostru se spune în genunchi, pe scaun, în picioare, în pat, în tren, pe drum, în mașină… nu există regulă pentru a spune  “Tatal nostru”. Există doar o stare! Care trebuie să fie de credință nețărmurită și de iubire necondiționată!

M-am născut într-o familie de creștini. Și am fost, după obicei, creștinată. Se spune că atunci am devenit creștină. Puteam să mă nasc într-o altă familie. Și să devin altceva. Indiferent ce ar fi avut alții grijă să devin, e grija mea să devin bună!

Creștin te poate face un preot. Un bun creștin te poți face doar tu!

Nu ajunge să fii creștin! Nu e ceva ce ți se datorează, nu ai muncit pentru asta. Dar ai șansa să te străduiești să devii un bun creștin!

Am mai găsit un motiv pentru care să vreau să fiu bună!

#alegsafiubuna

E prea grasă pentru el. E prea scund pentru ea. E prea bătrân/bătrână pentru el. E prea tânăr pentru ea. E prea sărac/săracă. Niciodată n-o să auzim expresiile: “are prea mulți bani pentru ea, are o poziție socială prea bună pentru el, e prea slabă pentru el, e prea înalt!”

Trăim într-o societate "perfectă", în care criteriile de evaluare sunt stabilite de niște minți înguste, care nu reușesc să-și depășească propriile limite.

Trăim într-o societate în care, dacă pui pe primul plan regulile lumii, pui pe ultimul plan regulile tale.

Trăim într-o societate în care contează mai mult ce cumpărăm, decât cine suntem.

Trăim într-o societate în care aparențele cântăresc mai mult decât conținutul.

Cei care reușesc să spargă barierele și să facă ceea ce simt, ori își construiesc propria bulă, în care nu permit celorlalți să intre, ori își asumă lupta împotriva prejudecăților.

Avem prejudecăți despre orice. Avem prejudecăți despre cât trebuie să iubim, despre când trebuie să iertăm, despre omul alături de care trebuie să trăim, despre cum să ne îmbrăcăm, cum să arătăm, unde să lucrăm, unde să călătorim sau alături de cine să ne petrecem timpul…

Am luptat toată viața să nu intru în formație, să nu mă pierd în turmă, să nu fac ce face toată lumea, doar pentru că așa se face. Am încercat să-mi ascult mai mult inima, decât ce spun ceilalți. Am reușit să fiu, în primul rând, onestă cu mine și apoi cu restul lumii. Am reușit să fac lucrul pe sufletul meu, nu pe măsura celorlalți. Am iubit oamenii pe care i-am simțit, nu pe care i-am luat în calcul. Am construit relații cu sufletul, nu cu adunările și scăderile. Mi-am construit amintirile pe emoții, nu pe calcule financiare. Cu fiecare an în care îmbătrânesc, sunt tot mai conștientă cât de important e să ținem cont de ceea ce simțim, nu de ceea ce credem că vor ceilalți să facem. Sunt prima care cere de la sine onestitate, în relațiile pe care le are. Sunt prima care încearcă să se înconjoare de oameni și lucruri care îi plac, nu care plac lumii. 

Am simțit foarte devreme că, pentru alegerile mele, trebuie să dau socoteală unui singur om: mie, și unei singure entități: Dumnezeu. În rest, respect legea bunului simț, respect legea firii, respect legile țării în care stau, respect legile pământului pe care calc și, mai ales, respect legea care îmi spune că, în ceea ce privește sufletul meu, eu îmi fac legea. 

Pentru alegerile pe care eu le fac pentru viața mea, pentru sufletul meu, nimeni nu are dreptul să mă judece. Nu există un tribunal în fața căruia eu să prezint dosarul vieții mele. Nu există nici un judecător care să stea cu ciocănelul în mână și să elibereze sala, atunci când oamenii fac prea multă gălăgie în jurul meu. Nu există nici un judecător care să dea o sentință, în ceea ce mă privește. Oamenii pot să judece legile pe care le fac aici alți oameni, pentru a putea conviețui în armonie și echilibru, dar oamenii nu au dreptul să judece sufletele celorlalți oameni. Alegerile pe care noi le facem, cu sufletul, ne aparțin sută la sută și suntem singurii care pot spune dacă au fost bune sau mai puțin bune.

Verdictul ne aparține! Singuri ne condamnăm pentru alegerile noastre sau ne achităm.

Tu ești judecătorul tău! Singura sentință definitivă și irevocabilă tu ți-o dai, la sfârșitul vieții. Atunci vei spune dacă, pentru tot ceea ce ai făcut în viața asta, ești vinovat sau nevinovat… de fericirea sau nefericirea ta.

 "- Da' ce-am făcut?" 

Nu înțeleg de ce primul impuls, atunci când cineva spune ceva interpretabil, e să mă gândesc la un lucru negativ. 

Speța 1:

"- Trebuie să vorbim, spune George Zafiu. 

  – Nu ajung decât săptămâna viitoare, îi răspund eu. Dacă vrei, vorbim acum. 

  – Nu, nu e o discuție de telefon, e o poveste de-o cafea… lasă, poate să aștepte până te întorci, îmi răspunde el. 

  – Dar ce-am făcut, întreb cu zâmbetul pe buze… mai în glumă, mai în serios.

  – Nimic, vreau să vorbim pe îndelete."

 Speța 2:

    " –  Sună-mă când poți să vorbești. Trebuie să-ți spun ceva, îmi scrie Fifi pe Facebook.

–          Ce s-a-ntâmplat? îi răspund.

–          Nimic important, nimic grav, dar nu îmi place să scriu. Prefer să vorbim… sună-mă, când poți! 

–          Te sun diseară să vorbim."

 

Speța 3

    " –  Bravo!

–          Da' ce-am făcut?"

Cred că am fost atât de mult criticați și atât de mult ni s-au scos în evidență lucrurile negative, încât frica de a nu fi perfecți, tendința de a crede că ceva e defect în noi, că ceva nu funcționează cum trebuie sunt exacerbate, așa că primul impuls e de a ne simți vinovați, înainte de a ne simți apreciați. Există în noi convingerea că tot ce facem e reproșabil. Că, oricât de bine am fi făcut ceva, o să se găsească cineva să ne critice. E drept că, atunci când întrebi pe cineva "cum ți se pare, ce crezi?" tendința e să găsească, neapărat, ceva criticabil, ceva de corectat, ceva de schimbat.

Până la urmă, poate e în firea omului să se găsească în treabă cu orice preț, indiferent dacă e treaba lui sau a altcuiva.  

Dacă vom deveni conștienți că nu orice critică e constructivă, vom critica mai rar! Dacă vom deveni conștienți că nu tot ce facem e criticabil, vom învăța să ne relaxăm și să primim cu brațele deschise aprecierile! Până când vom începe să ne simțim, în primul rând, de apreciat.

 
 

 

Nu te mai strădui să mulțumești pe toată lumea! Nu te mai chinui să fii pe placul tuturor! Nu o să reușești niciodată! O să acumulezi frustrări și nemulțumiri, o să aduni tristețe și o să sfârșești spunând că nimeni nu te place, nimeni nu te iubește, că nu meriți atenția celorlalți și, clar, nu ești bun de nimic!

Încearcă să consumi energie ca să le arăți cine ești, cum ești, celor care te pot înțelege. Celor care au trăit aceleași nevoi, s-au lovit de aceleași obstacole, au avut de-a face cu aceleași probleme!

Nu te mai strădui să-i faci să te înțeleagă pe cei care sunt la mii de ani distanță de punctul în care te afli tu: emoțional, psihic, spiritual, academic sau chiar fizic! Unii pot doar să te privească de la distanță și să accepte că nu te înțeleg, alții pot să privească spre tine cu admirație, dar cu reținere, pentru că nu se cred în stare să ajungă în punctul în care ești tu. Alții vor trece nepăsători, nici măcar nu vor observa că exiști, iar alții, sperăm cât mai puțini, ar putea încerca să te încurce. Dar, sigur, în lumea asta mare, există și oameni ca tine! Cu aceleași nevoi, cu aceleași căutari, cu aceleași probleme și cu aceleași aspirații. Ei te vor înțelege, fără sa le spui prea multe. Ei vor rezona cu tine și, în preajma lor, te vei simți confortabil. Cu ei poți să construiești momente frumoase și, de ce nu, povești nemuritoare!

Nu-ți mai consuma energia cu oameni care fac parte din alte lumi decât a ta! Nu ești nici mai bun, nici mai rău decat ei! Ești doar altfel. Nu o să faci parte, niciodată, din lumea lor! Întotdeauna, o să arunci privirea peste gard la cei asemeni ție… și, oricât te vei stradui să fii pe placul celor care nu te plac, nu o să fii, niciodată, pe placul tău!

Consumă energie pentru oamenii care contează! Care îți aduc plus valoare, care îți suflă în aripi și sunt de partea ta! Energia pe care o pui acolo se numește "iubire". Și ea e îndelung răbdătoare… Când simți că nu mai poți, du-te la Corinteni 13! Și o să-ți amintești că poți!

Sunt oameni care vorbesc despre trecutul lor, cu lacrimi în ochi. În cazul unora, lacrimile sunt însoțite de nostalgie, în cazul altora, de resentimente combinate cu tristețe.

Dacă trecutul tău nu e cel mai fericit, nu plânge dupa el! Nu te mai strădui să-l aduci în prezent! Nu-l mai târî după tine, încercând să-l înghesui în viitor!

Astăzi este despre astăzi!

Dacă în trecutul tău găsești lucruri care să te facă să zâmbești, să îți dea putere pentru ce urmează să faci, ia-l de mână și du-te cu el în viitor! Dacă simți că te trage înapoi, că mai mult oftezi decât te bucuri, atunci când vorbești despre tine din trecut, că amintirile îți fac stomacul ghem, pune-ți mâinile în buzunare și intră în ziua de mâine, în pasul ștrengarului. Nu există niciun motiv pentru care să te chinui. Dacă vrei să fii bun cu tine, oferă-ți doar momente care să-ți aducă fericirea!

Prima, și cea mai importantă, îndatorire o ai față de tine. Fii bun și lasă trecutul în urmă!

Ascultă cu atenție: “trecut”! Adică peste, adică… dincolo! Ai trecut sau ești încă îngropat în el? Ieși de acolo și treci peste! Treci peste toate lucrurile și amintirile care nu te fac fericit! Până nu le depășești, nu le poți numi “trecut”.