Cine a scris jurământul “până când moartea ne va despărți” a crezut mai mult în despărțire, decât în iubire.

Sufletele pe care poate să le despartă moartea, poate să le despartă și viața. Adevăratele iubiri nu se despart niciodată. Nici când se agață unul de mâna celuilalt, nici când rămân agățate în colțuri de suflete.

Adevăratele iubiri nu trebuie să-și facă jurăminte.

Eu nu i-am promis tatălui meu, niciodată, că îl voi iubi până când moartea ne va despărți. Și moartea nu a putut să ne despartă. Încă mă mai ține de mâna, când obosesc să merg… încă mă ridică de subsuori, atunci când întâmplările mă îngenunchează.

Nu am întâlnit, în viața asta, un bărbat pe care să-l iubesc și care să mă iubească viu și dincolo de moarte. Nu încă. Spun asta, perfect conștientă de ceea ce este iubirea dintre două suflete, care n-au nevoie să-și promită nimic.

Tata mi-a arătat ce trebuie să caut. Sau să știu că am găsit, când voi găsi… Voi ști să o recunosc.

"Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!" Pentru că ceea ce iubirea leagă… nu desparte nici omul, nici moartea. Sufletele pereche nu se despart niciodată. Eu știu asta. Sunt, dincolo, câțiva oameni cu care eu fac pereche, "cu moartea pe moarte călcând"… Pentru că adevăratele iubiri nu se termină niciodată.

Căutăm confirmarea celorlalți, așa cum, de multe ori, căutăm o gură de aer într-o cameră plină de fum. În jurul nostru sunt atât de multe critici, etichetări, șabloane, convenții, care ne înghesuie în câte un colț din care, disperați, întindem mâna, după câte o confirmare. Mutăm privirea rătăcită de la unul, la altul… poate zice el, poate el sau el, sau celălalt… că suntem frumoși, deștepți, talentați, importanți, doriți, iubiți! Cu siguranță, nevoile ne sunt diferite. Și dacă nu vine nimic, de nicăieri, întindem mâinile disperați, sperând să prindem "hrana" cu buricele degetelor: că am făcut bine, că ne-a ieșit, că am fost înțeleși, că suntem apreciați…

Depindem de confirmări, uneori la fel de mult, cum depindem de aer… și când ele nu vin, apar înțepăturile în piept și ni se taie respirația. Imaginați-vă că sunteți într-o cameră plină de fum și căutați, cu disperare, gura de aer… un colț de fereastră! Uitând că, de fapt, în spate, aveți tubul de oxigen. Trebuie doar să vă puneți masca și să inspirați, expirați, inspirați, expirați… și vă liniștiți… și nu mai contează fumul din jur, decât dacă vă afectează ochii.

 

Nu avem nevoie de validări. Nu trebuie să ne confirme nimeni ceea ce noi știm, deja. Nu trebuie să ne dea nimeni nicio mască, pentru că noi avem, fiecare, propriul tub de oxigen! Trebuie doar să ne amintim… și, ca și când am pune masca pe figură, să spunem, în gând, toate motivele pentru care noi știm că merităm toată iubirea și toată aprecierea din lume.

 

Eu știu că sunt un om bun. Pentru că eu am ales. Eu știu că sunt generoasă, că muncesc mult, că empatizez cu ceilalți, că îmi pasă, că dau, că pot, că sunt… Toate astea sunt în tubul meu de oxigen.

 

Iar astăzi mi-am amintit că nu trebuie decât să-mi pun masca și să respir viața!

 

Poți alege să cauți motivele pentru care ceva să funcționeze sau poți găsi toate motivele pentru care să nu… E o alegere. Iar noi suntem constructorii planurilor noastre.

 

Dacă vă imaginați că oamenii care reușesc își desenează planuri pentru visurile lor și apoi vine cineva să le construiască visul, vă înșelați. Cei care fac din reușită o constantă creionează planul și apoi îi găsesc pe cei mai buni oameni care să-i ajute la construcție. Ei sunt acolo, prezenți cu toată energia, cu toată ființa lor, pe tot parcursul șantierului. Ei sunt primii care caută cele mai bune soluții, cei mai buni parteneri.

Cei ale căror treburi "merg ca pe roate" au găsit toate motivele pentru care ele să se miște. E decizia noastră dacă apasăm piciorul pe accelerație sau pe frână…

 

Sunt oameni care își stabilesc traseul, se așază confortabil în mașină și pornesc la drum… cu soarele-n parbriz, cu muzică în difuzoare și cu piciorul pe accelerație. Nici mașina lor nu merge strună. Uneori, mai face câte o pană, alteori trebuie alimentat, mai nimerește în câte o groapă și se mai strică ceva… dar astea sunt doar motive să te oprești puțin, să rezolvi problema și, apoi, să mergi mai departe.

Alții… se foiesc de o mie de ori până găsesc poziția potrivită, la volan. Apoi, observă tot felul de urme pe parbriz… după ce curăță parbrizul, își dau seama că îi deranjează Soarele… și, înainte, de a învârti cheia în contact, gândurile prind glas: "Dacă fac pană? Dacă mi se termină benzina pe autostradă? Dacă nimeresc într-o groapă?!" Caută asiduu, până găsesc hidra! Respectiv, toate motivele care ar putea sta în calea reușitei… Sunt oameni care se încăpățânează să identifice inclusiv motivele inexistente pentru care ceva "nu va merge". Uneori, au pe lângă ei oameni care le dau încredere. Atunci, pornesc mașina, dar merg cu frâna de mană trasă, gata să demostreze oricând că au avut dreptate…  Ăștia sunt oamenii pentru care eșecul a devenit un scop. E, și asta, o alegere! Dar de ce n-am alege să plecăm la drum cu toată încrederea că, orice s-ar întâmpla, vom găsi o soluție?

 

Șansele sunt egale: și să ne iasă și să nu ne iasă. Între ele e doar o linie. 

 

Depinde numai de tine pe ce bandă circuli: a celor care caută toate motivele pentru care ceva funcționează sau a celor care caută toate motivele pentru care ceva nu o să funcționeze… Niciodată!

 

Am citit zilele trecute un “In memoriam” care m-a emoționat puternic. O fetiță adolescentă scria, cu ocazia aniversării tatălui ei, decedat: “anul acesta, vântul va sufla în lumânările tale… dar cât mi-ai suflat tu în aripi îmi dă putere să-mi ating toate visurile”. Tatăl ei murise tânăr, iar ea încă era o copilă… Însă tatăl ei trăise suficient, cât să o facă să se simtă cea mai iubită fetiță din lume! Tatăl ei trăise puțin, pentru câte ar mai fi avut de făcut, dar făcuse tot ce trebuia pentru ca fetița lui să crească întreagă, o femeie întreagă! Tatăl ei apucase să fie primul și cel mai important reper din viața ei. Reușise, în puținii ani pe care i-a trăit, să-i arate copilei lui ce înseamnă iubirea absolută. Totală și necondiționată! Sădise, în inima ei, acel loc sigur și cald în care nimeni și nimic nu o va putea atinge niciodată. Pentru că acolo e locul în care s-a așezat tatăl ei și e colțul în care ea se poate refugia, oricând, în brațele lui.

 

E de ajuns să te iubească un singur om, din toată ființa lui, ca să înțelegi că despre asta e viața și să cauți mai departe iubire în tot ce faci, în tot ce întâlnești.

Sunt părinți care ajung la vârste înaintate… 70, 80, 90 de ani și n-au reușit să ofere niciun gram de iubire. Sunt părinți care au stat mereu lângă copiii lor și au pus în inimile lor doar griji, îndoială, resentimente și reproșuri.

Nu contează cât stai cu copilul tău. Contează ce faci cât stai acolo! 

 

Astăzi, ce ai pus în inima lui? Dacă mâine nu mai exiști, ce-și va aminti despre tine? Ce combustibil îi lași? De la ce pompă se încarcă? Pune reproș sau pune încredere atunci când gândul îl poartă la mama și la tata? Pune curaj sau pune frică? Pune bucurie sau pune resemnare?

 

Fetița din povestea mea pune iubire în tot ceea ce face. Pentru că, înainte de a pleca, tatăl ei i-a umplut toate buzunarele cu gânduri frumoase, amintiri puternice, dragoste și încredere…
Unele lucruri sunt prezente în viața noastră, chiar dacă, fizic, nu pot fi atinse. 

 

Stă în mâinile noastre de părinți să ne amintim, în fiecare zi, că nu contează cât stăm cu copiii noștri, ci contează CE FACEM, atunci când suntem cu ei.

 

Nu e treaba nimănui ce notă ia fiecare dintre noi, când ne scoate viața… la lecție.
Pe mine, destinul m-a scos de câteva ori la tablă și m-a prins cu tema nefăcută.
Am stat în fața “clasei”, cu capul în podea… privindu-mi vârful pantofilor. Am plâns lângă catedră, uneori de supărare, alteori… de ciudă!

 

" – Retegan, ce-ai pregătit pentru lecția asta?
  – Doamna Viață, nu am avut timp să pregătesc nimic. Am fost ocupată să-mi trăiesc drama, să mă văicăresc, să mă cert cu Dumnezeu, să mă întreb de ce mi se întâmplă mie și să mă ascund într-un colț, unde să-mi plâng nenorocul…
N-am știut că este o lecție și că ar trebui să învăț ceva din ea…  De fapt, am crezut că e doar o întâmplare și abia am așteptat să treacă, să-mi văd mai departe de viață."

 

Oare de ce, atunci când suntem trimiși pe Pământ, nu ni se și comunică unde, când și ce lecții avem de primit… Să nu ne mai prindă Viața cu temele nefăcute! 

 

Toate lecțiile ar trebui să se lase cu niște concluzii și cu câteva probleme rezolvate. Din fiecare lecție de viață ar trebui să ieșim mai deștepți, mai puternici, mai înțelepți.
Imaginați-vă că Dumnezeu are un catalog invizibil, în care ne trece notele, la finalul fiecărei lecții de viață. Singurii care știu cât de buni sau cât de slabi am fost la lecțiile astea suntem noi. Doar noi! Bine, și Dumnezeu, dar nu e ca și cum el ar mai spune cuiva…

Eu nu vreau să rămân corigentă la nicio lecție și, clar, nu vreau să repet clasa! 
Cu cât sunt mai multe și mai complexe lecțiile, cu atât e mai importantă diploma pe care o primim… la final.

Ca în viață, unii termină 4 clase, alții, 8… o parte face liceul, câțiva termină facultatea și dintre toți, numeri pe degete doctoranzii.

Nu știu ce faceți voi, dar eu una mă pun cu burta pe Viață. Doamna Viață! 

 

Se pare că este “strigătul” care s-a auzit cel mai bine din discursul meu  la #EpicTalk. Ecoul a declanșat conștientizarea acută, în cele mai multe cazuri. Toți, absolut toți oamenii cu care am vorbit despre eveniment, mi-au spus că asta i-a făcut să tresare. Și să realizeze, totodată, că aleargă de dimineața până seara, prin viețile copiilor lor. Fug, începând de luni, prin fiecare zi a săptămânii… Se antrenează în copilarie, pentru maratonul adolescenței și în adolescență, pentru cursa vieții…

Niciodată nu ne simțim pregătiți să ne așezăm la start… Nu într-o competiție adevarată, în care oamenii aleargă umăr la umăr, cu un finiș bine definit.

Noi, părinții, facem ture de teren prin viețile copiilor noștri. Nici nu e de mirare că ieșim deseori amețiți… Drept urmare, ne purtăm inconstant și ne zăpăcim copiii cu atitudinea oscilantă…

Ei nu se grăbesc nicăieri. Ei au toată viața înainte. Ei trăiesc astăzi, acum! 

Ce-ar fi dacă ne-ar alerga ei, așa cum îi alergăm noi? Să se trezească într-o zi, cu noaptea-n cap și să stea cu gura pe noi, de la prima oră: "hai, ridică-te, hai îmbracă-te, hai, mănâncă mai repede… hai să plecăm… ca să ne întoarcem și hai să te dezbraci, hai să te speli, hai să mănânci, hai să te culci… HAI!" Un "HAI" continuu! Bine că nu le trece asta prin cap 🙂

Dacă eu mă grăbesc astăzi în viața copilului meu și el se va grăbi în bătrânețea mea…

Împreună, putem învăța să trăim ASTĂZI. El copilaria lui, eu maturitatea mea… și să ne întâlnim, din când în când, în minutele și secundele în care, din joacă, putem să ne grăbim sau să stăm, pur și simplu, unii în viețile celorlalți.

Grăbește-te în viața lui, doar atunci când te joci! Dar grăbește-te în viața ta, ca să te joci cu el cât mai mult. Și cât mai des! Să faci astfel încât joaca să depășească graba, să ocupe cel mai mult din timpul vostru împreună.

Nu ai toată viața la dispoziție. Indiferent dacă îi grăbim sau nu, ei cresc. Mult mai repede decât ne putem noi imagina!

Văd zilnic părinți. La evenimentele Zurli și Antrenorul Părinților mă întâlnesc, lunar, cu mii de părinți. Unii, mereu pe fugă , alții, răbdători gata să se bucure în tihnă.

Tu ce fel de părinte ești?

 

Am un cont personal pe Facebook care a atins 5000 de prieteni (pe 4000 dintre ei îi cunosc personal) și aproape 70.000 de urmăritori. Pe alte conturi oficiale am peste 100.000 de urmăritori.

Administrez Grupul Fix la Fix, pe care sunt aproape o jumătate de milion de oameni.

În online “ma întâlnesc“ cu foarte multă lume. Îi număr pe degete pe cei urâți. Foarte rar găsesc comentarii nepotrivite, cel mult malițioase, extrem de rar – vulgarități și relativ rar, răutăți.
 

Online, oamenii vorbesc frumos, arată bine, gândesc pozitiv, răspund politicos, sunt curioși, recunoscători și prietenoși… Aproape că îți vine să te muți în propriul telefon și să nu mai ieși de acolo.
 

De ce nu putem face asta, în viața reală? De ce aceeași oameni, cu care eu mă întâlnesc fizic, postează una și fac alta? De ce avem nevoie de defularea asta, când totul ar fi atât de simplu, dacă am fi constanți? 
 

Eu mă întreb de multe ori care sunt ei, cei adevărați… sau vorbim despre fațetele diferite ale aceluiași om? Vorbim despre unghiurile din care îl privim, despre perspectivă?
Sau doar ne străduim mai mult pe internet și mai puțin în viața reală? Acordăm mai multă atenție felului în care răspundem online, decât atunci când suntem față în față…
 

Eu am curaj să spun: Mirela de pe Facebook e aceeași cu Mirela din realitate. Atunci când cineva se întâlnește cu mine față în față, nu are un șoc, sunt eu, nu altcineva mai supărat sau mai trist sau mai rău decât varianta online.

Sunt onestă, nu spun că am 50 de kilograme și 1.80, mă arăt lumii mereu, cu bune și cu rele chiar dacă mulți din prietenii mei mă ceartă că dau prea mult din casă și asta mă face vulnerabilă.

Sunt la fel de bună și în viața de zi cu zi, așa cum sunt și în relațiile online. Nu judec, nu etichetez, nu arunc cu vorbe, indiferent că le scriu aici sau sunt tentată să le rostesc.

În fiecare zi, îmi amintesc senin că am ales să fiu bună.
 

Să fii bun e o alegere. Conștientă! Apeși butonul și… gata!

Îți dai seama de fiecare răutate, înainte de a o spune sau de a acționa. Și alegi să "NU"!
 

Unii (foarte puțini) se nasc buni și devin sfinți.
Alții (cei mai mulți) aleg să fie buni și devin oameni.