O replică spusă de ai mei în glumă s-a demostrat a fi, de fapt, un buton de frână pentru mine. De fiecare dată când mă simțeam fericită și râdeam din toată inima, mama, tata sau un adult din familie, cineva avea grijă să amintească, mereu, că după râs vine plâns. Dacă aș fi auzit, la fel de des, că după plâns vine râs, probabil că nu mi-aș fi construit butonul de frică… Sau, poate, l-aș fi construit și pe al doilea: unul, care să declanșeze frica și unul, care să o oprească.
"Nu-i a bun râsul ăsta, oare ce prevestește?!" Vă sună cunoscut?
Nimeni, niciodată, nu mi-a spus, într-un moment nefericit: "Lasă, o să vezi că după asta vine un moment de mare fericire!" De fiecare dată când eram jos și mi-era greu, mi se spunea doar… "O să treacă!" "O să treacă!" Niciun cuvințel despre fericirea ce ar fi putut urma…
În consecință, nu mi-am consumat până la capăt nicio bucurie, nicio fericire… pentru că, odată cu cele mai vesele hohote, se activa butonul fricii "oare ce vine rău, după atât bine?!?"
După bine nu vine, obligatoriu, rău!Însă, după rău ar trebui, obligatoriu, să vină bine, iar clipa de fericire să fie începutul unui lung și frumos șir de momente de fericire.
– Când ți-e greu, ce faci?
– Vorbesc?!
– Cu cine?
– Cu câțiva oameni foarte apropiați, cu câțiva specialiști…
– Cât de apropiați sunt oamenii aceia pentru tine?
– Foarte… Eu și prietenii mei ne știm toți "morții" din beciuri, ne spunem cele mai importante gânduri… putem să stăm “dezbrăcați” unul în fața altuia, pentru că nu ne este rușine de nimic din ce am putea afla unii despre alții…
– Și nu ți-e frică?
– De cine?
– De ei?! Nu ți-e frică de faptul că, într-o zi, n-o să mai fiți prieteni și ar putea folosi totul împotriva ta?
– Nu m-am gândit la asta. Eu nu îmi pun plasa de siguranță atunci când vreau să zbor… să poți să-ți deschizi inima în fața cuiva, cu toată onestitatea, e la fel de frumos ca zborul. Să-ți lași sufletul liber să creadă în cel din fața ta, din toată ființa, e un dar minunat pe care ți-l poți face…"
Interviul a continuat în această notă și o să-l citiți, într-o zi, pe un blog.
Discuția mi-a oferit ocazia să-mi amintesc tot ce mi-a spus o femeie, în urmă cu mai bine de 10 ani. Am întâlnit-o la o pensiune din Bucovina. Nu mai știu cum o cheamă, era cu baiețelul ei… am mers cu ea pe dealurile din preajma Voronețului și m-a învățat să respir. Să mă opresc și să respir… Apoi mi-a vorbit despre Sfinții Arhangheli. Am făcut cunoștință cu Mihail și Gavriil, dintr-o altă perspectivă… De-atunci, pe ei îi strig, când am nevoie de Ajutor…
Și când credeam că (doar) despre asta a fost întâlnirea mea cu ea, mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte toată viața și m-a ajutat să trec peste trădări și lovituri primite, clasic, de unde mă așteptam mai puțin: “Atunci când cineva îți face un rău, bucură-te, că e păcatul lui și nu e problema ta! E a lui sau a ei și o să-i macine mult și bine, indiferent dacă recunosc sau nu”.
Și… uite-așa, de fiecare dată când mi-o iau, de fapt ei și-o iau. Nu mă răzbun niciodată, nu construiesc strategii și nu-mi irosesc timpul și răbdarea, așteptând să mi se facă dreptate. În fața cui să am dreptate? Cine trebuie să știe că am dreptate, știe! Cine mă cunoaște și mă iubește știe când am dreptate, la fel de bine cum știe când nu am… Și mă iubește oricum, indiferent de situație.
Cred într-o forță superioară, care ține lucrurile în echilibru. Cred, din toată ființa, că există un rost în toate și că noi suntem în acord cu Universul, atât timp cât suntem onești în privința a ceea ce/cine suntem și a ceea ce facem.
Cred în sinceritatea manifestată prin gând, intenție și faptă.
“Vă urmăresc vacanța în Patagonia și mă bucur pentru ceea ce trăiți. Și v-am scris, pentru că vă iubim foarte mult și vreau să știți că sunteți în rugăciunile noastre. Atunci când eu și Sasha îi enumerăm pe cei dragi seara, când spune îngerașul, Sasha nu uită să le menționeze pe Fetița Zurli, Tanti Prezentatoarea, pe Zâna Bună și nu-l uită, niciodată, pe Lulu. Atunci când ajungem la biserică și cumpărăm lumânări, una este, obligatoriu, pentru Tanti Prezentatoarea.
La noi în familie, sunteți în rândul celor mai apropiați și dragi oameni. Este motivul pentru care ne gândim la dumneavoastră cu bucurie și cu emoție. Nu știu cine vă așteaptă acasă, dar vreau să știți că aici, în apartamentul nostru mic din Brăila, sunteți așteptată să reveniți în țară și suntem nerăbdători, cu gândul la următoarea întâlnire, prima din acest an.”
Îmi amintea cineva, zilele trecute, versul dintr-un cântec hip-hop: ”poți fugi, dar nu te poți ascunde”. Aș merge chiar mai departe… poți să mergi până la capătul pământului, poți să vezi cele mai impresionante minuni ale naturii, să întâlnești cele mai rare animale și cele mai ciudate forme de relief… poți să pătrunzi în adâncul pământului și să stai în mijlocul icranului oceanului.
Un mesaj, în care ți se amintește că ești în inima cuiva, te poate face să te emoționezi mai tare decât tot ce ai văzut la capătul pământului. Scrisoarea trimisă de familia din Brăila mi-a amintit de toate lucrurile minunate pe care eu și colegii mei le facem acasă. Mi-a amintit că nu facem umbră pământului degeaba și că bucuriile de acasă sunt la fel de mari, dacă nu și mai mari, decât o bucurie de la capătul pământului.
Când ai acasă atâtea motive de fericire, știi sigur că nu ai plecat ca să fugi, ci ai plecat doar ca să te întorci.
Ai plecat, ca să-ți amintești cine ești, ce faci, pentru cine și cu ce mjloace.
Ai plecat, ca să-ți întărești, din nou și din nou, credința că ești pe calea ta și că, pe orice drumuri ai alege să colinzi Pământul, drumul tău rămâne clar și bine desenat.
Când ai un rost pe lumea asta, pleci ca să te întorci mai puternic, mai experimentat. Cu energia nouă și curată, ești mai dornic să aduni în agenda ta numele cât mai multor copii și părinți pe care să-i faci fericiți.
Sunt atât de multe de spus despre acest loc, încât nici nu știu de unde să încep… Încă sunt mirată și nu mă opresc din a mă minuna… Oare cum au reușit oamenii ăia să populeze un loc cu o reputație extrem de proastă și cum l-au transformat, în ultimii ani, într-una dintre atracțiile lumii?!
Cu câteva idei excelente, așezate pe un fond extrem de bun și cu o poziționare aparte, argentinienii au făcut dintr-un teritoriu locuit doar de deținuții uneia dintre cele mai grele închisori din lume, un loc care atrage, ca un magnet, calători din toate colțurile lumii.
Suntem tot în universul numit Patagonia! În această parte de vest, sunt mlaștini bogate în turbă.
Speciile de copaci de aici se mai găsesc doar în Australia, în Noua Zeelandă și în Noua Guinee. Singurele animale sunt guanaco și vulpile. Au populat și cu castori, însă nu doar că nu au ajutat zona, ci au devenit o reală problemă, din cauza înmulțirii exponențiale.
Oraşul Ushuaia, locul devenit celebru și recunoscut astăzi ca fiind Capătul Lumii, a fost, inițial, o închisoare. Toți pușcăriașii erau foarte periculoși și, din cauza asta, erau duși la capătul lumii. 90% erau deținuți argentinieni, criminali și agresori sângeroși, iar 10% erau străini cu idei percepute drept foarte rele, oameni închiși pentru viziunile și credințele lor politice.
Deținuții au inceput să construiască primele clădiri. Trenul, astăzi este chiar un depou plin de mocănițe (am participat la întâlnirea a trei trenuri, într-un nod de cale ferată), e foarte important pentru istoria locului. Cu el erau transportați pușcăriașii din oraș în pădure, unde tăiau copacii care erau folosiți în construcții. Pentru deținuți, trenul însemna libertate. Sunt foarte multe povești, legende, despre deținuți și tentativele lor de evadare. Sunt râuri și locuri ce poartă numele unora mai curajoși sau mai disperați, pentru că se presupune că, de fapt, de aici n-ar fi scăpat nimeni viu.
Închisoarea nu mai există din 1947. Atunci a fost închisă, acum este muzeu.
După acest moment, Guvernul a început să populeze regiunea. La început, nimeni nu dorea să vină, din cauza “faimei” pe care o avea locul… În consecință, Guvernul a anunțat măsuri speciale: a oferit condiții mai bune, precum scutirea de taxe, pentru cei care se stabileau în zonă. Fabricile de electronice au văzut în asta o oportunitate și au deschis diverse afaceri. Un om (de regulă, specialiști foarte buni) era plătit în Ushuaia de 5 ori mai mult decât în Buenos Aires.
Când a fost desființată închisoarea, erau 3000 de locuitori. Acum sunt peste 50.000.
Cu trenulețul care seamană cu Mocănița noastră, am intrat în Parcul Național “Tierra del Fuego”.
Parcul a fost înființat în 1960. Sunt multe teorii despre denumirea lui. Una dintre ele, cea mai importantă, spune că Magellan, în drumul lui pe aici, a vazut de pe mare focurile facute de populatia Ona – Amerindienii Selk’nam.
Numele Patagonia vine tot de la Magellan, e denumirea dată după mărimea tălpilor băștinașilor. Magellan a văzut urmele lor și și-a imaginat că toți amerindienii au laba piciorului foarte mare. Se pare că era doar învelită în blană și, din cauza asta, urma avea dimensiuni considerabil mai mari. Regiunii, portughezii i-au spus Patagau, spaniolii i-au zis Patagon, iar de aici a derivat în Patagonia – “ținutul picioarelor mari”.
Băștinașii erau împărțiți în 4 triburi diferite, fiecare trib cu specificul său. Pe unii îi caracterizau blănurile cu care se îmbrăcau, alții, dimpotrivă, umblau goi… Unul dintre triburi folosea canoe și un altul avea un ritual special dedicat copiilor.
Amerindienii erau organizați într-o societate patriarhală. Când copilul – băiat avea 12 – 13 ani, bărbatul casei îl supunea unor teste de supraviețuire: era lăsat singur în pădure, luni întregi. Copiii erau pictați cu modele despre care se credea că îi protejează. Dacă supraviețuiau, intrau în rândul bărbaților.
În tribul care folosea canoe, femeile erau cele care vâsleau. Din cauza asta, aveau mâinile mult mai lungi decât bărbații. Cei care umblau goi, indiferent de vreme, se presupune că aveau 5 cm de grăsime față de 2 cm, cât e în mod normal… deci și temperatura corpului era mult mai ridicată, așadar, nu simțeau frigul.
Primii descoperitori, pe la 1800, au luat 4 copii din trib și i-au dus în Anglia, drept mărturie a descoperirii Pământului și a tribului. În 1832 a venit Darwin (călătoria pe nava Beagle), care a studiat mult acești nativi. Timp de doi ani, tânărul botanist Darwin a colectat multe frunze, a dat denumiri copacilor din zonă și a făcut o serii de observații, care aveau să ducă la concluzia că Pământul e în continuă schimbare. Întreaga sa experiență (expediția s-a întins pe durata a aproape 5 ani) a stat la baza formulării teoriei evoluționiste.
Ushuaia este, astăzi, un port important. Are aeroport, sunt curse directe din anumite puncte din lume, oamenii au o viață prosperă și statul are grijă de cei mai puțin norocoși. O casă, în zonele bune, ajunge și la 350 de dolari/metru pătrat.
Locul e mic, dar împrejurimile sunt absolut senzaționale. E o experiență unică… și încă nu am văzut decât două fețe ale Patagoniei. Aventura continuă!
Am pus piciorul în Patagonia. Am visat momentul ăsta, din copilărie: să văd, “cu ochii mei”, cum arată Capătul Lumii.
Am ajuns în Puerto Madryn și am pătruns cu o mașină pe insula care avea să ne dezvăluie primele imagini ale Țării de Foc.
Am citit atât de multe și am auzit atâtea despre Patagonia, încât îmi plasasem așteptările foarte sus. Mare mi-a fost surpriza să descopăr o zonă aridă, o stepă în care Soarele bate arzător, iar vântul întoarce tufișurile pe toate părțile… Nu așa mi-am imaginat Patagonia… o imensitate pustie, cu arbuști țepoși și cu vânt care te poate lua, pur și simplu, de pe picioare.
Natura, în cea mai sălbatică formă a ei… asta am descoperit în primul meu contact cu Patagonia. Din fericire, am prins o zi cu soare și am reușit să vedem cam tot ce înseamnă fauna din această zonă: lame, huemul – cerbul specific Patagoniei, struți care alergau în grupuri, iepurii de stepă, care cântăresc peste 8 kilograme și sar ca niște canguri pitici, lei de mare, foci și încântătorii pinguini Magellan. Am văzut chiar și câteva vaci. Ghida ne-a spus că pe teritoriul insulei nu există decât apă sărată, așa că pentru vaci este adusă, în mod special, apă potabilă.
Am fost în safari în stepa patagoniană și am avut norocul să ne bucurăm de o priveliște unică și de timpul necesar pentru de a studia animalele de apă.
În zona protejată nu există nici electricitate, nici telefonie mobilă. Aici trăiesc doar familii sau persoane fără copii. Când apare un copil într-o familie, aceasta se mută mai aproape de oraș, ca să aibă acces la utilități și la școală.
La fel ca într-un safari în Africa, poți sta minute în șir privind felul în care relaționează animalele, în mediul lor. Am văzut, de la o distanță mai mică de 100 de metri, o bătaie între doi lei de mare – femele. Masculii nu se bat:))). Am văzut cum își exprimă dragostea focile și hârjoneala puilor de elefanți de mare. Pinguinii Magellan sunt extrem de eleganți. Semeți, stau cu ciocul în sus, în timp ce își cheamă partenerii, prin sunete. Am fost atât de aproape de ei, încât am putut să le observ fiecare mișcare. Este absolut impresionantă atitudinea mândră a acestor animale… exceptând focile, care m-au surprins: se înghesuie pe o bucățică de plajă, stau unele în altele, chiar dacă doi metri mai încolo e loc berechet…
Celelalte animale de apă au un fel anume de a sta, pline de mândrie. Distinse, te țin la distanță prin simpla lor atitudine. Nu credeam că pinguinii sunt atât de mici. Iar despre foci, despre leii și elefanții de mare credeam, înainte, că mirosul pe care l-am simțit în apropierea lor are legătură strict cu grădinile zoologice. Ei bine, nu. Le e specific, exact același miros se simte și în spațiul lor natural.
După prima întâlnire cu Patagonia, am înțeles de ce se numește și “țara vântului turbat”. Experiența trăită la întoarcerea pe vas avea să-i confirme supranumele… din cauza furtunii de pe ocean nu am putut face următoarea oprire din program. Dar plecăm spre Capul Horn, cel mai sudic punct al Americii (de Sud) și apoi vom trece chiar prin Strâmtoarea Magellan. Vom pune piciorul în Ushuaia, locul denumit “fin del mundo” și, apoi, ne așteaptă Ghețarul Amalia.
Am ajuns în Patagonia! Și lumea se dezvăluie într-o haină nouă.
Iubesc călătoriile la fel de mult cum iubesc cărțile și am ales ca prima mea lectură din 2019 să fie biografia minunatei Michelle Obama. Iubesc biografiile. E un sentiment de liniște pe care mi-l dau.
Citești și vezi că oamenii ăștia mari, unii dintre ei fiind în anumite momente stăpâni ai lumii au fricile lor, încercări prin care trec la fel cum trecem noi muritorii de rând.
O urmăresc cu atenție pe Michelle Obama de ani buni. Mi se pare extraordinar cum a stat ea lângă Obama, prin câte au trecut împreună ca să ajungă unul din cele mai iubite și mai puternice cupluri din lume. Anul trecut americanii au desemnat-o femeia anului. Le-a "bătut" pe Oprah și pe Hillary și asta nu e tocmai ușor.
Revenind la carte, vă recomand să o citiți. E despre copilăria acestei femei, despre cât de importantă a fost educația primită, relația specială cu părinții care au vrut pentru fata lor o școală bună, privată chiar dacă ei nu erau niște bogați. Michelle vorbește desigur și despre super relația cu Obama, despre temerile ei că personalitatea lui extraodinar de puternică o va face să se piardă, despre iubirea lor atât de puternică.
Mi-a plăcut să citesc cartea asta. E despre dragoste, patriotism, valori, parenting, visuri. O citești și te gândești că nimic nu e imposibil și niciodată nu e prea târziu să te pui pe un drum nou.
Este cea mai mare nevoie. Indiferent că sunt tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, slabi sau grași, sănătoși sau bolnavi, săraci sau bogați, de la țară sau de la oraș, din România sau nu, intelectuali sau muncitori, harnici sau leneși, originali sau banali, inteligenți sau mediocri… indiferent de categoria în care ar putea fi plasați, absolut toți oamenii vor iubire. Și, paradoxal, fac tot ce pot, ca să nu o primească… Resping, alungă, fug, se ascund, mint, pacălesc, fură, înșală, ignoră, renunță, sufocă, agresează, sfidează, abandonează…
Să rămână constant deschiși în dorința de a fi iubiți e cel mai greu lucru pe care îl au de făcut oamenii.
Pot muta munții din loc, pot construi cele mai performante aparate, pot inventa cele mai interesante aplicații, dar nu pot obține și păstra iubirea propriilor copii. Pot culege aplauzele întregii lumi, pot străluci în lumina tuturor reflectoarelor, pot obține recunoașterea globului pământesc, dar nu pot să obțină și să păstreze iubirea unui singur om…
Pot colinda toată lumea, pot ajunge în cele mai îndepărtate colțuri, pot cuceri cele mai înalte piscuri, pot ajunge în măruntaiele Pământului, dar nu pot intra în inima celor mai importanți oameni din jurul lor…Pentru că oamenii depun foarte mult efort ca să obțină toate celelalte lucruri, se trezesc prea obosiți pentru efortul presupus de iubire…
Și, apoi, tuturor ni se pare că iubirea nu se cucerește și nici nu se întreține… E limpede, nu? Iubirea se cuvine!
Se cuvine ca fiecare să trăiască în iubire, așa cum se cuvine să trăim în pace, să trăim sănătoși, să trăim mulțumiți de viața noastră.
Dacă am face și pentru iubire aceleași eforturi pe care le facem pentru toate celelalte nevoi, am trăi în iubire și totul ar fi mult mai simplu… Când iubești, ești bogat. Când ești bogat, nu ești neapărat bogat și în iubire.
Când iubești, ești viu. Și ești viu, tocmai ca să descoperi cum e să iubești.
