Nimeni și nimic nu ne pregătește pentru modul în care apariția unui copil ne dă viața peste cap și o întoarce, la foc mic, pe toate fețele. Ne plimbă între Rai și Iad, între agonie și extaz, între cea mai dulce speranță și cea mai adâncă deznădejde!
Și, oricât ne-ar spune alții, până nu trăim etapa asta, nu putem intui dimensiunile noii vieți!
Cel mai bun lucru pe care îl putem face, după ce devenim părinți, e să ne antrenăm în fiecare zi să fim părinți buni. De luni până sâmbătă, suntem pe cont propriu. Duminica, ne antrenăm împreună, sub privirile unor oameni care ne pot ajuta să dozăm corect intensitatea efortului.
Vă aștept la Europa FM, pe frecvența milioanelor de părinți români care vor să crească odată cu copiii lor! Cei mici cresc în înălțime și aprofundează cunoașterea, noi e musai să atingem înțelepciunea”!
În fiecare duminică, de la ora 10:00 la 11:00, la Europa FM și video pe europafm.ro, Mirela Retegan antrenează părinții pentru joacă, dar și pentru a găsi mai ușor soluțiile potrivite la problemele care apar în familie.
"Trebuie să te duc într-un loc foarte frumos!” Așa mă amenința, de ceva vreme, Maya… cu ceainăria specială, în care fusese la aniversarea unei colege de școală.
“Să știi că nu e ieftin, dar e o experiență pe care aș vrea să o trăim împreună!”
Clar, n-a fost ieftin! :))) Dar, spre deosebire de mine, copilul meu n-a știut niciodată ce înseamnă să împarți banii la început de lună și să știi că ăia sunt toți…
A făcut rezervare (nu se poate altfel, pentru că e plin mereu) și am mers să bem ceai… La intrare ne-au preluat niște oameni extrem de prietenoși, care ne-au condus la masa noastră. O încăpere cu suprafață generoasă, cu multe mese albe, fotolii și canapele roz. Pe fiecare masă, câte o veioză delicată și, într-un colț, o orchestră de cameră completa atmosfera. Chelnerițele, îmbrăcate foarte elegant, iar băiatul care ne-a servit… o bomboană, din cap până în picioare… inclusiv șosetele erau roz!
Am primit ceai și a început ritualul… cu produsele aferente: caviar, pate, cremă de brânză, sandvich cu somon, prăjituri de toate felurile și, la final, pâine cu unt și cu dulceață… de fapt, chifle dulci – specifice pentru UK.
Totul foarte frumos, elegant, căni din cel mai fin porțelan, mesaje motivaționale peste tot…
Însă baia conduce detașat! Văzusem la Delia, pe Instagram, o poză din toaletă… Normal, m-am dus să văd minunea. Sincer, minune! Toaletele sunt capsule, intri și ai senzația că, dacă tragi apa, ajungi pe Lună… foarte interesant design-ul, stranie senzația!
Am stat puțin pe acolo, cât să observ că toți oamenii intrau și ieșeau cu grijă din capsulele care ar fi trebuit să reprezinte cel mai sigur și mai intim spațiu din restaurant.
Mi-a plăcut experiența și v-o recomand cu drag! Dacă ajungeți la Londra, luați în calcul vizita în ceainăria următorului secol!
“Doamne, mama, ce carte frumoasă am citit! Tocmai am terminat-o și mărturisesc că demult nu m-am mai simțit atât de bine, citind o carte.”
Mesaj primit de la Maya, după miezul nopții… Mi-am amintit cu câtă bucurie devoram cărțile, la vârsta ei, și nu pot să nu mă bucur că a descoperit și ea lumea fascinantă a cititului. ( bine, ca să mă laud până la capăt: ea citeşte tot, tot în engleză…..:)
Nu citisem SĂ NU MĂ PĂRĂSEŞTI, așa că m-am dus direct la Cărturești. Recenziile sunt fantastice, autorul e laureat Nobel (2017), iar părerea Mayei valorează, pentru mine, cât toate cronicile din "The Guardian" și "The New York Times".
O recomand, cu ochii închiși! Eu deja am început să o citesc.
Fă-ți câte planuri vrei tu și oricât de mărețe, care să țină de persoana ta, de dezvoltarea ta, de standardele tale!
Fă-ți planuri încercând să-ți cântărești posibilitățile, să fii onest cu ce și, mai ales, cu cât poți duce!
Fă-ți planuri cu ținte precise, stabilite în funcție de cât de departe crezi tu că poți să mergi!
Fă-ți planuri care să se potrivească pregătirii tale fizice și emoționale!
Fă-ți planuri în privința cărora să fii sigur că reușești!
Planurile nu se fac în funcție de alți oameni, indiferent că îți sunt părinți, copii, parteneri, șefi, angajați… Dacă în reușita unei acțiuni mai este implicată încă – cel puțin – o persoană, acela nu mai este planul tău. E planul vostru!
Facem, mai degrabă, planuri în asociere cu alții, decât facem singuri. Ni se pare mai simplu și suntem mai determinați să facem lucruri împreună cu alții. Din păcate, suntem pregătiți diferit, rezistăm diferit și muncim diferit în planul comun… De cele mai multe ori, dezamăgirile provin din felul în care celălalt nu susține planul.
E greu să lucrăm în mod egal la același plan, pentru că suntem diferiți. Dar nu e imposibil! Efortul e altul, direct proporțional cu riscul de a fi dezamăgiți… la tot pasul.
Dar, dacă tot ne facem planuri cu alții, am putea suferi mai puțin, gândind simplu și onest: “Poate iese, poate nu. Daca da, ne bucurăm, dacă nu, suntem mulțumiți că am încercat!”
Și, de fapt, am suferi infinit mai puțin, dacă am avea propriile planuri, în care n-am depinde de nimeni și de nimic. N-am avea pe cine să dăm vina, în cazul în care nu ne-am face planul…
Să ducem la îndeplinire un plan, împreună, înseamnă ca fiecare din cei implicați să ducă la îndeplinire propriul plan. Când în mintea ta, în agenda ta, nu există un plan al tău, nu ești ancorat în propriile nevoi… În mod evident, rămâi suspendat, captiv, în plasa tuturor planurilor pe care le ai cu alții sau le au alții cu tine.
“Nu știu ce să simt” poate părea un enunț absurd. Dar, dacă ne gândim bine, pentru aceiași oameni, întâmplări, evenimente… simțim bine, simțim rău sau oscilăm între bine și rău, într-un haos emoțional… Toate astea se întâmplă în funcție de ceea ce știm cu adevărat.
Nimic nu ni se pare mai greu decât frământarea sufletului, între minus și plus… Am luat sau am picat un examen, oricum ar fi, știm exact ce simțim: bucurie sau tristețe. Perioada dintre data la care am susținut examenul și momentul rezultatului e, de fapt, perioada cea mai grea… Am primit un diagnostic și știm ori că suntem sănătoși, ori că trebuie să urmăm tratament… dar știm, exact, ce simțim. Mi se pare groaznică situația în care simți, știi că nu ești bine și, totuși, nu faci investigații. Asculți, cu inima cât un purice, când în jurul tău se vorbește despre sănătate, dar tot nu faci nimic… Nu știi ce să simți despre starea ta și despre momentul pe care îl traversezi. Nu te simți bine, dar, MĂCAR, ÎNCĂ, nu ai un diagnostic înfricoșător!
Ești într-o relație și lucrurile nu se întâmplă așa cum ai fi vrut tu… Din păcate, nici nu încerci să rupi pisica în două, nici nu-ți asumi să vezi lucrurile dezgolite, în adevărul lor… și nu faci decât să rămâi în aceeași zonă de neliniște, de nemulțumire perpetuă, în care nu-ți permiți să te simți fericit, dar nici tristeții nu-i dai voie să se declanșeze pentru că, undeva în sufletul tău, speri că, poate, lucrurile se vor schimba…
Atunci când aflăm adevărul, ne liniștim. Indiferent de natura lui, avem un răspuns și știm că trebuie să acționăm într-un fel.
Atunci când știi adevărul, le permiți emoțiilor tale să se așeze exact acolo unde le este locul. Și, când emoțiile sunt în acord cu realitatea, sufletul se liniștește și mintea se limpezește. Oricât de grav e adevărul pe care l-am aflat, ne vom simți mult mai bine făcând ceva ca să schimbăm situația, dacă nu ne place, decât să stăm suspendați în incertitudine, paralizați de demonul potențialului adevăr incomod.
Adevărul e că nu știu de unde să apuc această țară. Aș fi tentată să spun că am văzut ceva din ea și, în același timp, cred că am văzut prea puțin, ca să-mi fac o imagine solidă. Mărturisesc că aș vrea să revin ca să înțeleg mai multe… deși nu sunt convinsă că, de fapt, nu o să mă încurc și mai rău.
Chile are și apă, și stepă, și munte, și ghețari, are și minereuri, și vin, și vaci, și oi și… câte și mai câte… Iertați-mi simplitatea abordării, dar eu compar ce văd în călătorii cu ce avem acasă. Din categoria celor pe care nu le avem… recunosc, mi-au atras atenția drumurile! Au o infrastructură foarte bine pusă la punct, șosele semnalizate impecabil și autostrăzi la îndemână. Pe marginea drumului, iarba e cosită și, în ansamblu, mi-a dat senzația că este una dintre cele mai înflorate țări din tot ce am văzut până acum.
Al doilea lucru care mi-a atras atenția este inventivitatea în materie de tricotaje. Tricotează orice: haine, accesorii, decorațiuni, jucării. Femeile chiliene zici că au andrelele lipite de mâini. De dragul lor, mi-am cumpărat și eu o pereche și un ghem cu care m-am jucat în zilele libere.
Pictează mult și orice! În localuri, fie cafenele sau restaurante, fie din vârful muntelui sau din centrul Capitalei, în fiecare local, se simte mâna cuiva care iubește frumosul și colorează locul. De la mese, până la faianța din “baños” – toalete, toate sunt înfrumusețate.
Cântă, dansează, interacționează peste tot! Fără microfon și fără boxe, folosindu-și doar talentul și energia personală, își inventează o scenă oriunde și dau tot felul de spectacole. Adună în jurul lor mulți oameni pentru că, peste tot, sunt mulți privitori – oameni care stau, pur și simplu…
Scriam, la început, că nu știu de unde să o apuc pentru că, teoretic, aș spune că e o țară cu oameni foarte harnici, care cultivă pământul și folosesc manufactura și turismul, ca să facă bani… Paradoxul e că, practic, la doar câțiva pași distanță, vezi mulți, foarte mulți oameni care nu fac nimic…
Chile este țara cutremurelor.
În mai 1960, a fost cel mai mare cutremur din lume – 9,5 grade pe scara Richter. Drept urmare, au pus la punct sisteme antiseismice și creează structuri care permit clădirilor să fie flexibile. În Chile, în fiecare zi, la fiecare 3,5 minute sunt mișcări de pământ.
Chile e o țară bogată.
Producția minieră a îmbogățit-o: 28 % din producția globală de cupru este în Chile.
Oamenii sunt împărțiți după 5 categorii de venituri:
– clasa de jos, pana în 1000 de dolari
– clasa medie spre jos, 1500-3000 de dolari
– clasa medie în sus, 3-5000 de dolari
– clasa medie spre înalt, 7000 dolari
– clasa superioară, peste 8000 dolari
Cu toate acestea, oamenii mi s-au părut modest îmbrăcați, chiar spre sărăcăcios. Nu am întors capul după nicio femeie sau vreun bărbat care să-mi trezească admirația.
O să încep cu Santiago, capitala, în care am stat puțin mai mult și am reușit să mă învârt suficient prin zonele principale. În privința clădirilor, amestecul de stiluri, de pături sociale se simte pe fiecare stradă. Cred că orașul s-a dezvoltat, pur și simplu, fără o viziune anume… și se vede. Sunt clădiri foarte frumoase și foarte urâte. Sărăcia și bogăția au, uneori, pereți comuni. Mașini foarte scumpe sunt parcate în fața unor magazine… tot acolo unde lucrătorii își promovează, strigând, serviciile.
Pe strada unde e Muzeul de Artă, câțiva studenți cântă foarte frumos. Vis-a-vis, la doi pași, trei doamne prăjesc în mijlocul străzii gogoși și carne sau vând prăjituri în șervețel… Chile e țara contrastelor foarte puternice.
Puerto Montt – portul din zona germană din Chile.
Țara în care sunt 15% dintre vulcanii de pe tot globul are o porțiune – Zona de Sud, care în urmă cu aproape 200 de ani era o imensă pădure virgină… până când președintele chilian a decis să o populeze.
Pentru că chilienii nu erau dornici să o transforme într-o oază de civilizație (oamenii nu se mutau acolo), președintele a căutat soluții în afara țării. Populația statului Chile avea atunci 1 milion de locuitori, astăzi sunt 17 milioane. Un explorator german, Philip, a sosit aici în numele Universității din Berlin, a studiat zona, s-a îndrăgostit de vegetația de aici și a declarat-o Elveția Americii de Sud.
El a insistat să promoveze zona Puerto Montt în Germania, în speranța că nemții, care nu traversau atunci o perioadă stralucită, vor alege să se mute în Chile.
Vicente Perez Rosales, exploratorul după care a fost numit Parcul Național, a plecat în Germania și le-a făcut o ofertă germanilor: “dacă veniți în Chile, primiți de la guvernul chilian pământ, animale, bani pentru instalare și cetățenie”. În 1852, sosea primul vas cu 220 de germani la bord.
Au fost primii care s-au stabilit acolo și au creat comunitatea germană din Chile. Au construit o piață, o biserică, și, odată cu primele case, au fondat Puerto Montt. Au continuat prin a explora zona și, după un an, aveau să fondeze orașul Puerto Varas.
În următorii 30 de ani au ajuns 50.000 de nemți, care sunt acum cei mai bogați fermieri din Chile. 60% din producția de lapte a statului Chile provine de aici.
În Puerto Varas casele sunt făcute din lemn, în stil german, iar mâncarea este tradițională nemțească. Puerto Varas se mai numește și Orașul Trandafirilor… bogate tufe de trandafiri sunt peste tot. Astăzi, turismul în general și turiștii americani, în special, care sunt în număr mare, au o influență destul de puternică în zonă. De altfel, “spanglish” e denumirea amestecului limbilor spaniolă și engleză. În Chile, vreo 100.000 de oameni vorbesc și germana.
Osorno, vulcanul care a erupt ultima oară în urmă cu 150 de ani, s-a lăsat admirat de pe o bărcuță care ne-a plimbat pe lacul Todos Los Santos.
Am vizitat Puerto Montt, Punta Arenas, Valparaiso și Santiago de Chile. Destul… cât să plec din Chile cu sentimentul că mai am atât de multe de învățat despre chilieni și țara lor!
Când toate merg bine, ni se pare normal. Atât de normal, încât nici măcar nu vedem ansamblul, la modul cauză – efect: "Ce am făcut ca să-mi iasă totul cum trebuie, să meargă toate ca pe roate? Ce am făcut, încât să merit tot ceea ce trăiesc?"
Mi s-a născut copilul sănătos? Nici măcar nu spun "Mulțumesc, Doamne!", darămite să-mi pun problema “de ce?”…
Am o relație frumoasă? Nici măcar nu mai țin minte cum e să fii singur, de ce mi-aș pune problema în termenii lui "ce am făcut, ca să o merit?"
Am o viață bună și sunt în acord cu tot ceea ce trăiesc? E normal să fie așa…
La cea mai mică deraiere, ne certăm cu Dumnezeu, cu Universul: “De ce eu?" La prima, cea mai mică, piesă lipsă din puzzle, începem să ne arătăm îngrijorarea și să o luăm la modul cel mai personal: "De ce mie?”
Nu există răspunsuri universal valabile pentru niciuna dintre situații, dar fiecare trebuie să-și dea propriile răspunsuri, să trăiască fiecare întâmplare conștient: "Da, mie mi se întâmplă asta, acum și aici… Și o să fac tot ce pot, ca să înțeleg ce am de învățat din această experiență. A mea, cu mine, despre mine. Da, mie!"
Eu îmi hrănesc spiritul cu muncă, joacă, prieteni, călătorii; mama merge la biserică, ține posturi, este conectată cu rudele ei; prietena mea colecționează tablouri și nu ratează nicio expoziție; am o altă prietenă, pe care n-o poți scoate din bucătărie… oricât de mult i-ar plăcea altceva, acolo se simte cel mai bine. Știu pe cineva care își hrănește spiritul devorând cărți, filme și show-uri tv…
Nu avem toți nevoie de aceeași hrană. Niciun spirit nu seamănă cu altul, oamenii nu au aceleași nevoi.
Ne e mai simplu să acceptăm că ne hrănim diferit, că sunt oameni care nu mănâncă ouă, dar mănâncă șerpi, că sunt persoane care n-au gustat carne și se hrănesc numai cu legume și frunze crude, că unora le place brânza și altora, pâinea… Pare infinit mai simplu să acceptăm că suntem diferiți ca fizionomie, statură și gusturi culinare… decât să acceptăm că hrana pentru suflet nu ne-o luăm din același loc.
Pur și simplu, avem nevoi diferite! Și în momentul în care, de dragul cuiva sau de dragul unor aparențe, nu ne mai hrănim spiritul cu ceea ce îl ține în viață, ne transformăm în niște umbre care își târăsc sufletul trist și gol dintr-un compromis în altul, devenind, într-o bună zi, o amintire a ceea ce eram.
Identificați ce vă face bine, fix ca în cazul alimentelor! Ce vă cade greu la suflet refuzați din start, spuneți "NU!" tuturor oamenilor, locurilor și lucrurilor care nu vă fac bine, așa cum spuneți "NU!" felurilor de mâncare despre care știți că vă declanșează crize de bilă sau de splină.
Acceptați doar ceea ce vă hrănește, nu ceea ce vă ocupă timpul și viața, fără să vă asigure nicio vitamină!
Dintre toate lucrurile pe care le-am construit în viață, mă laud cu câteva relații de prietenie. La cataramă! Cu oameni care sunt la celălalt capăt al prieteniei de 30 de ani, de 15 ani, alții de 20 și unii, din "vremurile noastre".
În paralel cu creșterea și educarea unui copil, devenit un om frumos care își construiește propria fericire, am crescut câteva prietenii alese. Iar oamenii aceia m-au crescut pe mine. Pentru că prietenii mei nu s-au temut, niciodată, să mă tragă de mânecă. Nu le-a fost frică să-mi spună unde am greșit, nu li s-a părut mai comod să închidă ochii și au riscat să mă supăr, să mă enervez, să mă urc pe pereți negând tot ceea ce îmi spuneau… pentru ca apoi să stau, să mă gândesc și să analizez, fără patimă. De cele mai multe ori le-am dat dreptate.
Prietenii mei mi-au dat voie să mă răzgândesc și m-au așteptat în perioadele în care am fost plecată. M-au lăsat în furtuna mea si au stat cuminți pe margine, pregătiți cu plasturi pentru toate rănile cu care ieșeam din uraganele în care, recunosc, am un talent fantastic să intru. De bunăvoie!
Prietenii mei m-au lăsat să fiu eu, dar m-au ajutat să văd unde și când greșesc, spunându-mi adevărul în momente în care nimeni altcineva n-ar fi făcut asta.
Cum poate să te iubească un prieten nu te poate iubi nimeni! Pentru că prietenii mei cei mai buni nu așteaptă de la mine nimic. Ei au avut aceeași poziție față de mine și când am mâncat pită cu slană, și când ne-am întâlnit la seara de sushi. Prietenii mei au fost în casa mea și am stat pe jos sau în jurul unei mese, și într-o chirie ieftină de pe o stradă întunecată, și într-un cartier rezidențial cu barieră la poartă și cu agent de pază la ușă.
O mână de prieteni buni te poate crește ca pe Făt-Frumos: într-un an, cât în șapte!
Eu sunt suma tuturor experiențelor din viața mea și rezultatul unor relații de prietenie care s-au legat independent de statutul social, de conturi, cetățenii, stări civile, poziții ierarhice. În categoria celor mai buni prieteni intră și oameni pe care i-am cunoscut în liceu, și oameni cu care am interacționat conjunctural sau oameni care lucrează cu mine.
Nu m-am temut să-mi fac prieteni oamenii cu care lucrez. Nu e ușor să construiești și să menții o astfel de relație, dar, în mod cert, oferă o binecuvântată stare de siguranță. Am învățat împreună să ne respectăm spațiul, locul, nevoile, prioritățile, dar cel mai important aspect dintre toate este că am crescut împreună, într-un fel în care nu ne-au crescut nici familia, nici școala. Ne-am dat voie să fim onești și am câștigat, o spun fără ezitare, cele mai frumoase relații care pot lega oamenii.
După două săptămâni în care am avut timp să mă gândesc la toți și la toate, dar mai ales la mine, pot spune cu mâna pe inimă: pentru mine, scările pe care am urcat spiritual și de care m-am sprijinit în momentele în care drumul era prea abrupt au fost prietenii. Se știu ei. Nu au nevoie de nominalizări. Știu că mă poartă în suflet, așa cum îi port și eu pe ei. Și mai știu că nu sunt singură, decât atunci când vreau și cât vreau. În rest, în viața mea există câțiva oameni care mă iubesc, pur și simplu și care se află la doar un buton distanță.
