Știu. Sună foarte puternic.
Eu am crescut cu sentimentul că datorez… Sentiment exagerat, uneori. Alteori, de-a dreptul inexplicabil.
Există oameni în viața mea, față de care m-am simțit datoare, moral, ani întregi și am încercat să-mi plătesc această datorie în diverse moduri: în bani, în timp, în susținere, în intervenții… în cele mai variate moduri posibile. Cu unii dintre ei eram deja în relații toxice, demult închise și trase de păr, de ambele părți… dar eu simțeam că față de omul respectiv am o datorie pentru că, într-o zi, într-un anume moment al vieții mele, a fost acolo…
Nu confundați recunoștința, care e frumoasă și curată, cu datoria!
Recunoștința cere iubire și smerenie, iar datoria cere plată. În ziua de Paști, Dumnezeu m-a trimis să văd un om tare drag mie care, de-a lungul anilor, m-a prins de mână de fiecare dată când m-am clătinat și m-a ajutat să-mi mențin echilibrul. Un om pe care îl port în suflet și la care am găsit, mereu, lumină și pace pentru sufletul meu.
– Ai făcut enorm pentru mine și îți mulțumesc! i-am spus onest.
Știți ce mi-a zis, cu o notă în voce pe care am simțit-o de dincolo de noi?
– Nu datorezi nimic. Nimănui. Tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Toți oamenii care au interacționat cu tine, pe drumul tău, au fost trimiși de Dumnezeu. Singurul căruia îi datorezi ceva e Dumnezeu.
… tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Tot ceea ce fac ceilalți e între ei și Dumnezeu…
… tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Tot ceea ce fac ceilalți e între ei și Dumnezeu…
… tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Tot ceea ce fac ceilalți e între ei și Dumnezeu…
Ați trăit vreodată sentimentul de Luminare? Să vezi, dintr-o dată, clar… pur și simplu… și să simți că ai dat jos pietrele de moară din spate și bolovanii, de pe suflet?!
Stăm în tot felul de relații, păstrăm în viața noastră oameni, dintr-un simț al datoriei care ne consumă, ne toacă marunt, ne obosește și ne ia bucuria de a fi.
Nu datorăm nimic. Nimănui. Tot ce facem e doar între noi și Dumnezeu. Acolo se dă socoteală, acolo se trage linia.
Da, noi alegem dacă trecem prin viață într-un fel sau în altul. Imaginați-vă viața ca pe o autostradă! Ca să parcurgi drumul te așezi pe un culoar pe care, la start, scrie un singur cuvânt:
Ca să intri pe autostradă ți se cere să te așezi pe culoarul care crezi că ți se potrivește, unde te regăsești.
90% se așază pe culoarele pozitive, doar calități și bucurii. Apoi, vine Destinul și spune: "Nu, așază-te acolo unde stai tu în cea mai mare parte a timpului!
Du-te pe culoarul corespunzător felului în care ai ales până acum, să traiești! Dacă 80% din timp ești optimist, acolo te așezi. Dacă ești sceptic, prin definiție, du-te pe culoarul tău! Dacă ești oportunist, stai între ai tăi și, dacă ești vesel, du-te la hliziți!"
Suntem așa cum alegem să fim în cea mai mare parte a timpului. Suntem ce suntem și, atunci când ne dăm seama că nu vrem să parcurgem toată viața pe acel culoar, facem schimbarea. Iar schimbarea înseamnă să ieși din culoarul tău și să te așezi pe altul. Dar presupune să-ți lași și obiceiurile pe culoarul vechi. Și să înveți regulile de pe noul culoar!
Schimbarea înseamnă să modifici profund felul în care ai ales, la un moment dat, să treci prin viață.
Imaginează-ți că cineva survolează această autostradă și ne vede așezați exact pe culoarele pe care suntem, așa cum suntem. Pe cel din elicopter nu-l păcălește nimeni!
El și eu știm cel mai bine răspunsul la întrebarea: "Cum trece Mirela prin viață?"
Eu mi-am răspuns, cu glas tare.
Am vrut să scriu lucruri tehnice despre Cinque Terre, dar mi-am amintit, la timp, că eu n-am înțeles mai nimic din ce am citit la alții și m-am răzgândit. Mai bine vă scriu ce am văzut, ce am simțit, cum am făcut și ce am pățit!
Totul a pornit de aici:
– Maya, unde vrei să mergem anul acesta, în “vacanța noastră de fete”?
– La soare…
Atât a vrut. Un loc în care să fie cald și în care eu să fiu a ei, 100%! Să nu mă împartă cu nimeni, nicio clipă. Să nu ne întâlnim cu niciun cunoscut cu care să vorbesc despre ale mele.
M-am interesat cum e vremea în zona Cinque Terre (un loc în care visez de mulți ani să ajung) și am început să caut povești scrise de oameni care au fost aici. Mi s-a părut totul foarte complicat… n-am înțeles mai nimic. Așa că am sunat un prieten. Clasic! De fapt, i-am scris Marcelei Papici, prietena mea din Satu Mare, cea care are o agenție de turism, și am rugat-o să mă ajute. Marcela și fetele ei de la Simbotour s-au ocupat de tot!
Cerința a fost limpede: vreau să zbor la Milano, să am timp să mă plimb puțin acolo și apoi, să ajung în Cinque Terre. Mi-au luat bilete de avion, am ajuns pe la 5 după-amiaza la Milano si am avut timp să ne plimbăm prin Piață, să vedem Domul și să mâncăm o salată, în Galleria Vittorio Emanuele.
A doua zi ne-am mai plimbat puțin, preț de o cafea, apoi am plecat spre gară. Am urcat într-un tren care ne-a dus în gara La Spenza.
Călătoria a durat vreo trei ore, am luat bilete la clasa I și am citit, povestit… În tren nu găsiți nimic de făcut/ronțăit și nici pe peron. Așa că luați-vă din gară, dacă aveți nevoie de ceva. Nu vă așteptați la peisaje aparte, mai mult stați prin tuneluri, în zona muntoasă.
Am ajuns în La Spenza și ne-am luat bilete de tren pentru Monterosso, unul din cele cinci sătucuri, în care aveam să stăm. Agenția a găsit cazarea perfectă: fix lângă gară, o cameră într-o vilă cochetă, cu toate utilitățile, cu marea în față și calea ferată în spate.
Monterosso pare ideal pentru cazare: are o faleză frumoasă, ai unde să te plimbi seara, are plajă (cu nisip) și terase destul de vii. Pe malul apei sunt câteva locuri unde se poate mânca micul dejun și în sătuc sunt restaurante foarte chic.
Nu am găsit niciun magazin de unde să luăm apă sau altceva… doar magazine cu suvenire. În prima zi, ne-am plimbat în Monterosso. Ne-am luat doza de Soare și apă, am mâncat paste cu pesto, delicioase, am băut Aperol la o terasă cochetă și, seara, ne-am retras în camera încălzită pentru o porție de povești.
A doua zi, am luat micul dejun pe malul mării (foarte gustos), am băut cafeaua și apoi am luat trenul spre Manarola. Era destinația în care mi-am dorit să ajung, musai. Dintre toate cele cinci atracții, pentru mine asta era pe locul întâi.
Am luat două bilete (4 euro fiecare) și, fericite nevoie mare, după ce am întrebat vreo doi lucrători ceferiști, am urcat în trenul potrivit. Manarola era a doua stație. După un minut, a venit o doamnă care controla biletele. A luat biletele noastre, cumparate de la automat, și ne-a spus că nu sunt perforate și că ar fi trebuit să facem asta la un alt aparat decât cel de unde le-am cumpărat. Biletele erau corecte, corespundeau ora, data… dar nu erau găurite, așa cum trebuie, pe peron. N-am înțeles nimic, oricum doamna era foarte acră, am plătit o amenda de 50 de euro (zicea că ne-a făcut reducere, de la 100:))))) și am coborât în Manarola, hotărâte să nu permitem să ne strice ziua întâmplarea asta. Doamna aceea o fi având dreptate, dar nu scria nicăieri procedura. Și dacă nu avea dreptate, cine să mai stea să se războiască într-o zi atât de frumoasă?! Am ieșit din gară și ne-am dus cu valul de turiști… Ei te duc întotdeauna acolo unde vrei să ajungi. Am avut cea mai frumoasă panoramă, am facut fotografii, live-uri și, la prânz, am mâncat o înghețată.
După experiența cu trenul am ales, pentru următoarea destinație, vaporul. Și, nu mă întrebați de ce, am mers direct în Portovenere. Poate pentru că, de pe mare, toate cele Cinque Terre păreau cam la fel… aceleași clădiri desenate în culori vii, pe stânci, cu aceleași restaurante cochete și magazine cu suvenire și mulți turiști. Vorba Mayei: ”poți să-ți faci poze în fața unor clădiri, scrii numele altui sat și poți spune că le-ai văzut pe toate.”
Cu siguranță, fiecare e special și noi am ales să nu le epuizăm acum, dorindu-ne să revenim aici, în această viață. Portul mi s-a părut mai generos și mult mai puțin aglomerat. Frumos, autentic și surprinzător! Atât de surprinzător încât, la trei, când am vrut să ne așezăm la o terasă, să mâncăm, toate erau închise. Și, cu doar o jumătate de oră înainte, nu găseai o masă liberă. Cu greu am mai găsit ceva, dar n-am suferit prea mult… am luat vaporul și ne-am întors în Monterosso, unde văzuserăm cu o zi înainte o pizzerie foarte tentantă și despre care știam că ne așteaptă pentru cină.
Deși toate buletinele meteo anunțau ploaie, vremea a ținut cu noi. Am avut trei zile superbe: soare, lumină minunată, atmosferă relaxată.
Recomand măcar patru zile întregi, dacă vreți să vedeți zona în tihnă. Chiar merită!
În ciuda pățaniilor descrise, noi ne-am îndrăgostit de coasta italiană și ne-am propus să revenim aici. Nu știu cum e vara, dar primăvara e o bucurie de excursie!
L-am văzut cap coadă cu zâmbetul pe buze. Una dintre cele mai frumoase povești despre cum poți să înveți acceptarea dacă îți iese în cale omul lecție: omul de dragul căruia să vrei să înțelegi și să treci peste orice.
Apar în viața noastră astfel de oameni care ne arată că lumea nu se imparte între bun și rău, alb sau negru, bogat sau sărac, hetero sau gay. Lumea este despre cum creștem noi și învățăm să fim buni cu fiecare lecție importantă de viață.
Cred că este un film de pus într-un top al filmelor care îți dau o stare de bine și îți arată lucruri fără să fie agresiv. Iar despre cadre, imagini, emoția transmisă prin celelalte mijloace, ele vin să susțină povestea și să o completeze.
E singura dimensiune în cazul căreia părinții n-ar trebui să se teamă de măsură: joacă! Joaca adevărată! Joaca aceea care face corpul să se miște și inima să plutească, de fericire. Joaca aceea care face mintea să intre în pauza de griji și să zburde printre idei șugubețe.
Unii părinți înghit joaca, așa cum înghit siropul împotriva tusei. Îl pun în lingurița standard și îl dau pe gât. One shot! 7 zile, câte un căpăcel dimineața, unul la prânz și ultimul, seara. Și așteptăm să-și facă efectul. Cât ține o cură de joacă? O lună? Două săptămâni… trei ore?! Sunt părinți care speră că dozele de joacă le vor aduce liniștea o bună perioadă de timp… și, fix ca răceala, noua criză de “nevoie de joacă” a copilului îi ia pe nepregătite… Părinte drag, joaca nu se administrează în doze! E ca statul la soare. Dacă nu vrei vitamina D din surse naturale, trebuie să iei Vigantol, Ditrevit sau Uvedose în fiecare zi…
Nu vă temeți să vă luați doză de joacă în fiecare zi, chiar de mai multe ori pe zi!
Prea puțină joacă în viața unui copil dăunează grav vieții de adult. Prea multă joacă în viața unui copil poate dăuna doar așteptărilor părinților.
Nu vă faceți griji, pentru joacă nu există supradoză!
Foarte puțini oameni m-au păcălit. Pe puțini dintre cei pe care i-am întâlnit, i-am crezut ceea ce nu erau. “Puțini, da' buni” să se prefacă o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, în funcție de cât de adormită era vigilența mea.
Pornesc în relații cu prezumția de onestitate. Nu stau să mă gândesc ce se ascunde în spatele intențiilor. Fifi numește asta bunătate. Alexandra zice că-s credulă. Andreea, că sunt fraieră. Maria, că sunt neatentă. Altcineva a zis că, de fapt, nu mă interesează cu adevărat cine este cel din fața mea.
Ar putea fi câte puțin din toate. Dar eu cred că, înainte de orice, e dorința mea puternică de a întâlni oameni onești, oameni care chiar fac ce spun și care au grijă să nu-i rănească pe ceilalți. De ce aș crede, din primele două replici, că omul din fața mea vrea doar să profite de sinceritatea sau de generozitatea mea? Cum să întind mâna, să-mi spun numele și, înainte de a-i admira privirea sau zâmbetul larg, să-mi treacă prin minte “e un ticălos, o să mă înșele, o să-mi dea țeapă, o să sufăr, o să-mi pară rău că l-am întâlnit” ?
Am aflat povești terifiante de la oameni pe care îi cred, despre întâlniri care le-au încurcat rău viața… Eu, însă, când încerc să caut făptașii în memoria mea… Nu-i mai găsesc! Pentru că memoria mea i-a înghițit. Le-am dat cea mai cruntă pedeapsă: i-am omorât, nu le-am dat șansa să fie nemuritori, în amintirea mea. Acei oameni, pentru mine, nu mai există. S-au topit, sunt neant, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată. Ce pedeapsă mai grea, decât să nu te țină minte omul căruia i-ai facut o "nefăcută", convins fiind că i-ai aplicat “lovitura”?
Când cineva vă face o “mizerie”, doriți-vă doar să-l ștergeți din memorie! Cu detașare sau cu patimă, să-l faceți să dispară din amintirile voastre! Delete! Voi scăpați de grijă, iar lui îi va rămâne responsabilitatea de a vă ține minte. Să se ducă el, acolo sus, cu lista oamenilor cărora le datorează, cel puțin, scuze!
Citesc cea mai duioasă carte din lume. O citesc încet, de parcă n-aș vrea să o termin niciodată. O citesc și râd, și plâng, și mă mir, și mă înduioșez… E o carte care apasă butoanele tuturor emoțiilor din noi.
Mi-au recomandat-o prietenele mele, Ina și Mihaela, și le mulțumesc!
Este cea mai frumoasă carte despre cum să fii cine ești. Este despre o bunică așa cum ar trebui să fie, poate, toți părinții din lume, dar cum, sigur, ar trebui să fie toți bunicii.
E un fel de “La vitta e bella”… pentru toată viața! Sau, și mai simplu, despre cum să știi, în orice moment, să-i spui copilului tău povestea potrivită sufletului lui.
"Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău!", de Fredrik Backman
P. S. Să aveți șervețele la îndemână! Vă avertizez că va trezi în voi doruri și dorințe pe care le-ați ascuns demult, tare demult.
