Oana Moraru are o experiență de peste 20 de ani în învățământ, unde a lucrat ca profesor de română și învățător. Este consultant educațional, fondatoarea școlii private Helikon, din Călărași, și creatoarea platformei Vocea Părinților.
Am discutat despre educația în România, despre provocările și fricile cu care se confruntă părinții în raport cu școala.
O călătorie în Ierusalim este cel mai frumos cadou pe care îl poți face mamei tale sau tatălui tău. Cu tata n-am apucat, dar pe mama am trimis-o cu mult timp înaintea mea. Și, în locul tatălui meu, am făcut acest cadou surorii lui.
Dăm banii pe multe lucruri inutile. Cheltuim destul cumpărând bucurii efemere. Dacă vrei să faci ceva unic pentru părintele tău, oferă-i experiența asta! Însoțește-l, dacă poți! Dacă nu, trimite-l într-un grup, într-un mediu în care să se bucure de locurile sfinte și care să-i ofere, totodată, șansa de a cunoaște oameni noi, într-o țară nouă. Poate să pară de neatins, dar cred că, până la urmă, aproape toți cei care și-au pus dorința asta, din tot sufletul, au reușit.
Știu că sunt oameni pentru care banii reprezintă o problemă. În același timp, știu foarte mulți oameni care își permit. Vouă vă scriu, pentru că, poate, nici nu v-ați gândit la asta. Poate fi o idee bună! Sau poate v-ați gândit, dar v-a oprit teama că ar fi greu de realizat, că ei sunt prea în vârstă, că drumul e prea greu…
Eu am ales AG HealthLine .
E agenția prietenilor mei, doi oameni care vor să facă altfel de turism, pe sufletul turiștilor și adaptat capacității lor de a rezista. Au organizat călătoria noastră în Israel pe sufletul nostru, după nevoile și dorințele noastre.
Ne-au asigurat cel mai bun ghid, cele mai bune condiții (raport preț/calitate) și ritmul potrivit. Am împletit momentele de rugăciune și meditație cu cele de relaxare, cu vizite sau distracții. Au înțeles că nu suntem genul de pelerini care să trăiască o astfel de experiență în post și rugăciune și ne-au făcut programul în așa fel încât să fie o bucurie, nu un maraton.
Am trăit emoții cu lacrimi eliberatoare și ne-au curs lacrimi, provocate de hohotele de râs. Am mers mult, dar au știut când să ne lase să ne oprim, să ne bucurăm și să trăim momentul.
Am fost activi, dar am avut vreme și pentru somn și relaxare. Ne-am conectat cu istoria, dar am văzut și cum trăiesc israelienii şi palestinienii, în zilele noastre. Pentru colegii mei, a fost o experiență pe care o notează fiecare după așteptările personale. Eu, o spun cu mâna pe inimă, i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru inspirația de a alege această destinație. Ca lider, le-am oferit oamenilor mei cinci zile altfel, în viața lor.
Pentru mine, a fost una dintre cele mai surprinzătoare experiențe. Am trăit emoții și stări unice, am avut revelații, am visat și am primit multe mesaje, am râs și am plâns, din toată inima.
Ierusalimul a fost un vis, care a stat cuminte într-un colț și a așteptat să-i vină rândul. Iar când am fost pregătită să-l trăiesc, s-a deschis calea.
Mi-a părut rău ca n-am apucat să-i ofer tatălui meu această experiență. Asta… până am ajuns aici! Pentru că, aici, mi-am dat seama ca el m-a trimis pe mine în locul în care să-l văd, să-l aud și să-l înțeleg.
Nicio carte despre parenting nu te învață mai mult despre iubirea necondiționată și credința în misiunea de părinte, așa cum le poți înțelege dintr-o călătorie în locurile sfinte.
Nicăieri nu înțelegi mai bine ca aici, că fiecare își duce propria cruce și că o mamă trebuie să fie de partea copilului ei, chiar și atunci când toată lumea îi este împotrivă.
Cu ce am plecat din Ierusalim? Cu confirmarea că am înțeles corect: nu poate un copil să greșească, atât cât poate un părinte să ierte. Fii de partea copilului tău, chiar și atunci când toată lumea îi este împotrivă!
Alege să fii bun! Nu datorăm nimic nimănui, tot ce facem și ce nu facem e între noi și Dumnezeu. Fiecare își duce crucea. Dacă nu-l poți ajuta pe cel de lângă tine, ocolește-l, depășește-l, dă-l deoparte, dar nu-i pune piedică.
Este imaginea care s-a întipărit cel mai puternic în sufletul meu.
FIECARE OM ÎȘI DUCE CRUCEA.
Crucea lui, pe drumul lui.
Fiecare om are propria Golgotă.
Uneori, ne întâlnim cu oameni asemenea lui Simeon și, pe o anumită porțiune din calea noastră, putem fi ajutați. În viața fiecăruia dintre noi există unul sau mai mulți Simeoni, dar crucea ajunge, din nou, pe spatele nostru. Vecinii de drum nu sunt niciodată aceiași.
Imaginea asta este foarte clară. Nu-ți poate pune piedică unul care e cu cinci metri în fața ta. Când cazi, dacă te lovești de astfel de situații, sigur te-a împins cel care ți-a stat în dreapta sau în stânga, în față sau în spate. Poate chiar cel căruia, pe o porțiune de drum, i-ai întins mâna ca să-și ducă mai ușor crucea. Nu te mira dacă o să-ți găsești crucea aruncată în mijlocul drumului. Cel care ți-a spus că te ajută n-a mai putut să o ducă, pur simplu. Ridic-o și mergi mai departe! Nu-ți pierde timpul, cerând explicații. Ridic-o și du-te! Iar când ajuți pe cineva, fă-o din tot sufletul! Fără să aștepți nimic. Și fă doar ceea ce îți stă ție în putere, atunci când e un moment bun, și pentru tine, și pentru el! Doamne, ce mulți suntem… și ce puțini întâlnim, de fapt!
Cu asta plec eu din Ierusalim. A fost locul în care l-am visat pe tata, în fiecare noapte. A fost locul în care, în vis, în timp ce încerca să-mi facă rău cineva, un om din trecutul meu mă convingea că trebuie să-l văd pe tata. El m-a sunat și mi-a spus: “Vezi-ți de treaba ta, mai ai multe de făcut! Încă nu ești pregătită să te întâlnești cu mine”.
Aici mi-am amintit cum bunica mea le-a spus celor apropiați, când eu aveam 20 de ani și am făcut prima alegere controversată: “E crucea ei. Lăsați-o să și-o ducă!”
Doamne, ce mulți suntem!
Uitați-vă în jurul vostru și gândiți-vă că fiecare își duce propria cruce și că toate sunt două lemne grele, puse unul peste altul. Chiar dacă din afară pare că unora le este ușor, și ei își duc propria cruce. Și dacă nu-i puteți ajuta, nu le puneți piedică!
Dați-vă mai încolo, dacă nu vă place ritmul în care merg cei de lângă voi. Calea e largă, însă nu e la fel de lungă pentru toată lumea.
Gáspár György, psiholog clinician și psihoterapeut relațional acreditat de Colegiul Psihologilor din România, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, coordonator al programului de formare în psihoterapia familiei, este invitatul meu la prima ediție din această toamnă a Antrenorului Părinţilor.
Secretul fericirii e Bunătatea, nu Iubirea
M-a pocnit această frază, drept în numele Tatălui… Cum adică, să conștientizez asta, după ce am trăit mai bine de jumătate de viață?! După ce am făcut tot ce am putut ca să descopăr și să păstrez iubirea, să aflu că, de fapt, trebuia să mă concentrez pe bunătate!
Eu am ales, într-o zi, să fiu bună, pentru că am simțit că îmi face bine, dar, în continuare, iubirea îmi dădea destule motive de nefericire.
Citind această carte am înteles, în sfârșit, că atunci când ești bun, indiferent dacă îl iubești sau nu pe cel cu care ești bun, rămâi în armonie cu tine. Atunci când iubești, poți fi și rău și poți, inclusiv, din iubire.
Și da, secretul nu este să faci tot ce poți ca să rămâi în starea de iubire, ci să rămâi în starea de bunătate.
Hesed – înseamnă, în ebraică, bunătate. Este o valoare pe care Iisus a propovăduit-o toată viața, chiar dacă ea nu a fost păstrată ca nucleu al învațăturilor Sale. Se pare că Iisus (Iosua), în plină criză a adolescenței, fuge de acasă pentru că nu-l mai suportă pe tatăl lui și nu știe cum să se descurce cu secretul împovărător ce i-a fost împărtășit: că el este fiul lui Dumnezeu. În fuga lui de acasă, la Ierusalim, trăiește experiențe care îl vor schimba pentru totdeauna.
În carte, Stephane Arfi, sprijinindu-se pe textele rabinului Hillel cel Bătrân, un mare maestru spiritual, povestește fuga adolescentului Iisus în Ierusalim și modul în care a descoperit el că bunătatea este cea care aduce fericirea, mai mult decât iubirea.
Peste câteva zile plec împreună cu toată Gașca mea la Ierusalim. Dintre toate cărțile din raft, cum să-mi sară, efectiv, în mână, tocmai această carte?
Da, știu. Pare așa prăpăstios, pare fără scăpare, fără soluție. Dar nu e. Este adevărul gol, goluț!
De câteva luni simt asta tot mai acut, dar prima dată când am realizat a fost odată cu plecarea Mayei la Londra.
La 16 ani, copilul meu a plecat de acasă și a învățat să se descurce singur. Bine? Rău? Habar n-am cum se descurcă acolo. Habar n-am care e, cu adevărat, viața ei.
Eu n-am mai fost acolo, în ultimul an, să o trezesc, să o verific, să o consiliez, să o cert, să o împac, să o pedepsesc sau să o recompensez. N-am fost acolo, să știu când vine și când pleacă, n-am fost acolo să-i fac ceaiuri când e răcită, n-am fost acolo să-i pregătesc micul dejun, n-am fost acolo în nicio secundă din zi și din noapte. N-am MAI fost acolo.
Am încercat, în primă fază, să prelungesc controlul prin telefoane, prin mesaje, am încercat să o sensibilizez, să o responsabilizez, să o oblig, să o abandonez… Practic, am încercat, prin toate căile posibile, să o determin să mă mențină parte din viața ei cotidiană. Nu mi-a ieșit nimic. Copilul meu își luase viața în mâini, iar eu trebuia să accept că nu mai pot face nimic pentru ea, în afară de obligațiile omenești, de părinte. Copilul meu și-a luat viața în mâini și eu, dincolo de aportul în privința cheltuielilor, nu prea mai am cum să intervin în viața ei.
Vine o vreme când realizezi că tot ceea ce poți să faci mai bun pentru copilul tău este să te rogi.
Să-l rogi pe Dumnezeu să îl aibă în grijă, să-l rogi pe Dumnezeu să te ajute să ai serviciu, să îl rogi să păstreze o punte de energie între voi, să vă păstreze conectate peste mări și țări, să îl rogi pe Dumnezeu să-ți spună, într-un fel sau altul, când are copilul mai mare nevoie de tine și tu să faci tot ce poți să îl ajuți. E frustrant, e nedrept, e șocant, dar acesta este adevărul. Mai devreme decât vrem noi, mai devreme decât suntem pregătiți pentru asta, copiii noștri devin stăpânii propriilor vieți și dacă, până în acel punct, ne transmiteau semnale că nu suntem stăpânii vieții lor, vine o zi în care ridică zidul și ne lasă o gaură cât o gămălie, să putem vedea, din când în când, ce se întâmplă dincolo… Sigur, există vizor, doar pentru că ei lasă să se întâmple asta.
Vine o zi… când e limpede că e chiar acea zi despre care credeai că n-o să vină niciodată. Și dacă nu mai ții minte "Îngerașul" și "Tatăl nostru", învățate în copilărie, va trebui să înveți rugăciuni noi și să te duci la biserică mai des decât ai făcut-o până acum… E greu de crezut, dar acel spațiu va deveni cel mai important loc în care tu ești alături de copilul tău.
Merită să te oprești din ritmul tău, doar când ceilalți au cu adevărat nevoie. Povesteam zilele astea cu o prietenă, despre relațiile personale. Despre cât sunt de frumoase, provocatoare, enervante, incitante, înălțătoare, vindecătoare.
Eu iubesc oamenii și știu să trăiesc între ei. Știu să mi-i apropii, știu să-i susțin, dar știu deopotrivă să-i las în pace. Atunci când simt că sunt pe aceeași lungime de undă cu cineva, pun toată energia în relație și mutăm munții împreună. Uneori, pe același om, simt că îl târăsc după mine prin relația noastră. Au fost vremuri în care am suferit că nu era acolo, mai ales că simțeam că trag singură la căruța relației noastre. Oricare ar fi fost ea: de muncă, de prietenie, de iubire de toate felurile sau de familie.
Din fericire, între timp, mi-am construit o poveste care ilustrează perfect relațiile. E genul de reprezentare exactă, care își face treaba. Mă ajută să nu mai rămân agățată în relații care nu funcționează "în acest moment". Nu înseamnă că se termină, nu înseamnă că dispar. Pot, pur și simplu, să nu mai funcționeze într-un moment anume.
Cum am făcut? Mi-am imaginat o clădire imensă, un turn cu foarte multe etaje, care este, de fapt, viața noastră. La fiecare etaj întâlnim oameni, ni se întâmplă lucruri, trăim experiențe, rămânem cu amintiri și cu lecții învățate sau neînvățate… Pe fiecare palier ne intersectăm cu o mulțime de oameni. Unii dintre ei reușesc să urce împreună cu noi mai multe etaje apoi, într-o zi, observăm că nu mai sunt acolo, așa cum îi știam, în proximitate. Nu mai suntem pe același etaj, iar asta înseamnă că sunt la alt etaj. Mai sus sau mai jos, nu contează.
Esențial e să știi că nu înseamnă că ești mai bun sau mai rău. Înseamnă, pur și simplu, că tu trebuie să vorbești cu oamenii de pe etajul la care ai ajuns, iar el/ei trebuie să întâlnească oamenii de pe etajul la care e/sunt. Și nu implicați, nici în glumă, partea materială, condiția financiară. Este strict un bloc al evoluției spirituale și emoționale. Adevăratele relații în locul ăsta se construiesc.
Mi-a plăcut exemplul cu blocul, pentru că este foarte clar. Aproape simți greutatea cu care urcăm etaj după etaj… Cu unii pe scări, cu alții cu liftul, în relații mai grele sau mai ușoare, cu unii urcăm repede, sincron, și cu alții am putea ajunge chiar la capăt, oricare ar fi el.
Dar nu e obligatoriu să urcăm cu toți, așa cum nu e obligatoriu să ajungem cu toții, la capăt. Există situații în care unul dintre cei aflați în relație trebuie să coboare câteva etaje. Ceva sau cineva îl cheamă înapoi și noi numim asta regres. Nu știm ce are, știm doar că a trebuit să plece de la etajul la care eram împreună.
Nu există niciun om pe lumea asta, pentru care tu să te oprești din drumul tău, dacă el nu are cu adevărat nevoie de tine. Și nu contează dacă e rudă de sânge sau prin alianță, prieten nou sau vechi, partener sau coleg de lucru. Vine o zi în care trebuie să mergem mai departe, fără ranchiună, fără regrete, fără să ne punem prea multe întrebări. Ideal e să luăm cu noi doar partea bună din etajele parcurse împreună. Dacă însă cineva din relația noastră are cu adevărat nevoie de noi, atunci merită să ne oprim, să-l ajutăm și apoi să vedem cum mergem mai departe.
Cred că aici este marea provocare: să avem mintea și inima deschise, să reușim să evaluăm corect situațiile, să nu confundăm alintăturile sau nehotărârea cu nevoia reală de ajutor. Altfel, treaba noastră e să mergem mai departe!
Pe mine mă ajută să-mi amintesc, oricât de dur ar suna, că nu murim deodată și că, la sfârșit, fiecare dintre noi rămâne doar cu cât a urcat și pleacă de pe etajul la care a reușit să ajungă. Cu cât urci mai sus emoțional și spiritual, cred că ești mai aproape de Dumnezeu… și trecerea dincolo se face doar mergând înainte.
Seria de carti pentru copii, POVESTILE ZURLI, s-a lansat pe 10 aprilie 2019! Primul volum, CASUTA ZURLI, scris de mine si desenat de Cristina Diana Enache împletește armonios ideea că spiritul unei case se află în inimile celor care o locuiesc, că atunci când facem curățenie în case facem curat și în mintea și sufletele noastre, că armonia este o muncă de echipă care implică fiecare membru al familiei. Iar atunci când reușim să găsim echilibrul între toate acestea, viața noastră este mai frumoasă! Află împreună cu Fetița Zurli și prietenii din Gașcă cum facem să trăim în armonie, pace și iubire într-o casă, trecând peste micile tentații care produc haos.
Pret — 19 lei
De unde o cumpar: https://www.magazinulzurli.ro/Carte/NOU-Cartea-Casa-Zurli-78.html
Vă propun o colecție de jocuri de jucat în familie, jocuri prin care părinții se conectează mai ușor cu copiii lor. Am strâns în această carte jocuri pe care le-am inventat, le-am descoperit sau le-am adaptat din multitudinea de jocuri care au pus bazele celei mai frumoase relații din viața mea, cea cu Maya. Jocuri de jucat în casă, jocuri de jucat în mașină, jocuri de jucat înainte de culcare sau la trezire, jocuri de jucat în avion sau în tren, jocuri de jucat la doctor, la cumpărături, jocuri de jucat în tabără, în parc, la aniversări, jocuri de jucat în doi, în trei, în câți vrei!
Pret — 34 lei
De aici poti cumpara cartea: https://www.magazinulzurli.ro/Carte/Carte-Jocuri-de-jucat-toamna-65.html