Mă tot întreabă lumea de ce mi-e frică… m-a întrebat Emma, în emisiunea de la Gândul, Gaspar mi-a trimis o carte despre frică, sunt oameni care se tem și care mă întreabă și pe mine de ce mi-e frică.

 

O să ziceți că sunt nebună, că exagerez, că nu sunt sinceră, dacă vă spun că nu mi-e frică.

 

Nu mi-e frică de moarte, așa cum nu mi-e frică de viață, nu mi-e frică de oameni, nu mi-e frică de virusuri, nu mi-e frică de faliment, nu mi-e frică de felul în care se schimbă lumea, nu mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cine sunt și ce vreau… și, nu în ultimul rând, nu mi-e frică să gândesc lucid la tot ceea ce am, la tot ceea ce cunosc și la tot ceea ce este important pentru mine și viața mea.

 

– Pe bune, nu te cred! Nu cred că există un om căruia să nu-i fie frică de nimic, mi-a zis zilele trecute o prietenă.

– Cu Dumnezeu am o relație foarte bună și nu mi-e frică de El și de planurile Lui, cu moartea m-am împrietenit de când a plecat de mâna cu tata și cu mulți alți oameni pe care îi iubesc și despre care știu că mă așteaptă Dincolo. Cu destinul am încercat să merg umăr la umăr, fără să mă împotrivesc, fără să încerc să-l păcălesc, fără să-i pun piedică, sperând că aș putea să-i distrag atenția și să mă duc pe altă cale.

 

Și totuși… dacă e să spun repede un lucru de care mi-e frică, știu! Cred că mi-e frică de faptul că nu-mi ajunge timpul. Da, asta ar putea fi frica mea: că nu am suficient timp să spun ceea ce cred, că nu am suficient timp să scriu despre lucrurile pe care eu le-am înțeles despre lume și viață, că nu am suficient timp să pun pe hârtie toate poveștile care s-au născut și trăiesc în inima mea, că nu reușesc să-i învăț pe cei cu care lucrez tot ce am descoperit, că nu am suficient timp să-i caut pe toți oamenii pe care îi iubesc, că nu am suficient timp să vizitez tot ceea ce aș vrea, că nu mai am timp să experimentez și să trăiesc relațiile la care visez. Dar este o frică cu care m-am împrietenit în ultimii ani de viață. Frica asta nu m-a împiedicat să-mi văd de treaba mea, s-a așezat cumva cuminte la mine în ceafă și îmi suflă de acolo când vede că am scăzut ritmul, doar ca să-mi aducă aminte că nu m-a părăsit.

 

Nu mi-e ușor cu frica asta de pierderea timpului. Mă tem să nu îmi pierd timpul cu alții, cu altele, cu lucruri neimportante pentru toate cele câte vreau să le fac.

 

Recunosc, mi-e frică să nu-mi pierd timpul.

 

Nici n-a început bine săptămâna și am senzația că iar e vineri, nici n-a început vara și mă gândesc: “Crăciunul e imediat aici!”, nici nu-ncep bine ziua și îmi trece prin cap că n-am apucat să fac mai nimic din ce mi-am propus… E acolo, în mine, teama asta permanentă, ca și când ar fi o prelungire a mea.

 

Nu știu dacă e o frică mare sau mică, dacă mă ajută sau mă încurcă, dar știu sigur că e a mea. Îmi aparține, așa cum îmi aparțin toate lucrurile mele, uneori mai prezentă decât mi-aș dori, alteori retrasă.

Ție de ce ți-e frică?

Am petrecut șase ore țintuită pe un scaun și am răspuns la peste 200 de apeluri. O să-mi răsune multă vreme în urechi ecoul soneriei. Am acceptat cu drag invitația celor de la Antena 1. Cred că este vremea să facem tot ce putem pentru a fi de ajutor.

Ne-am adunat în fața laptopurilor pe la 12.30. În același ecran cu mine erau Șerban Copoț, Aurelian Temișan, Cosmin Seleși, Andreea Bălan, Dan Capatos, Cristi Iacob, Dorian Popa , Andrei Ștefănescu și Liviu Vârciu. Cu mici excepții, sunt chiar oamenii din show-ul pe care l-am urmărit cu drag, “Te cunosc de undeva!”

Cu o zi înainte de teledon, la probe, m-am distrat copios de glumele făcute între ei. Lucrează de ani buni împreună, se cunosc, își permit familiarități, am râs cu poftă. În ziua teledonului, cu o jumătate de oră înainte, toată lumea era pe poziții: cu cafeaua în mâna, fiecare din casa lui. Ne-am salutat, am schimbat amabilități. Cinci dintre ei sunt părinți, iar copiii lor fac parte din publicul Zurli, mă cunosc și iubesc ceea ce fac. Așadar, absolut natural, m-au făcut să mă simt de acolo, chiar dacă nu eram colega lor de platou.

 

S-a anunțat intrarea în live, au început să sune telefoanele. Din acel moment, fiecare dintre noi, cei care formam o echipă în Call center-ul Bunătății, a intrat în bătălia cu timpul și emoțiile, pe cont propriu. Din mâna de oameni puși pe glume, șotii și autoironii ne-am transformat, subit, fiecare, într-un soldat disciplinat, care știe foarte bine ce îl mână în luptă. Niciunul nu era mai important decât altul. Singurii importanți erau cei care sunau.

 

6 ore…

 

Șase ore, în care m-am ridicat de pe scaun o singură dată. Șase ore, în care mi-am privit colegii de ecran cu coada ochiului, doar ca să îi văd absorbiți complet de ceea ce fac. Rând pe rând, copiii au venit în brațele lor. Fetița lui Liviu Vârciu îmi făcea cu mâna. Am ridicat privirea din foaia pe care scriam datele celui de la telefon și i-am răspuns, iar ea mi-a făcut cu mâna și mai energic. Atunci l-am văzut pe Liviu mai luminos decât îl văzusem vreodată. Au urmat Ilinca, fetița lui Cosmin, căpitanul Măslină, mezinul lui Șerban Copoț și Ela, fetița Andreei Bălan.

 

Paradoxal, în timp ce toți spuneau că vorbesc cu oameni în vârstă, eu vorbeam cu copii. De toate vârstele, din toată țara, cei mici își donau economiile, alocațiile, banii destinați jucăriilor. M-au impresionat puternic doi tătici: un ardelean și un moldovean. Ardeleanul, din Turda, era în Gilău, în carantină. Se întorsese din Franța, unde lucrase în construcții. A donat 20 de euro și mi-a spus, cu lacrimi în glas, că tot ce vrea este să ajungă acasă, să-și strângă în brațe fetița de doi ani. Mi-a mai spus că drumul spre țară, din Franța, i s-a părut cel mai lung din toată viața lui.

Celălalt tătic, din Vaslui, mi-a mărturisit că de vreo cinci ani strânge bani pentru casa fiului, dar și-a dat seama cât de incert este viitorul și vrea să doneze cei 10.000 de euro.

 

Teledonul acesta nu a fost despre bani, deși așa am crezut, la început.

 

Mă grăbeam să notez corect, tehnic, toate datele oamenilor cu care vorbeam, ca să nu-mi scape nimic…La un moment dat mi-am dat seama că oamenii care sunau își doreau, mai mult ca oricând, să simtă că pot să facă ceva. Majoritatea celor care au sunat sufereau, în primul rând, din cauza faptului că nu pot să facă nimic, pentru că tot ce li se cere este să stea în casă… ei știind că ar putea face mai mult decât atât.

 

Fiecare om cu care am intrat în direct mi-a spus o poveste. Povestea fiecăruia m-a impresionat până la lacrimi.

 

M-am bucurat din toată inima că în atâtea sute de minute nu a sunat nimeni care să spună o răutate sau să-mi piardă timpul în vreun fel. Fiecare om de la celălalt capăt al firului era un bulgăre de bunătate. Foarte mulți oameni în vârstă, trecuți de 70 de ani, mi-au mărturisit că stau în casă pentru că nu vor să fie o problemă pentru medici, mi-au spus că donează bani, pentru că ceilalți au mai multă nevoie de ei.

 

În fiecare apel era un strigăt pentru viață. Oamenii care au sunat căutau gramul acela de normalitate, aveau nevoie de o voce pe care să o creadă, o voce care să le spună că o să fie bine, răul va trece și, împreună, vom învinge.

 

Ce am înțeles eu din toată povestea asta, care pentru mine a durat șase ore, este că fiecare, în pătrățica lui, trebuie să facă tot ceea ce ține de el. Uitându-mă pe ecrane la cei 40 de oameni, fiecare special în felul lui, am văzut armata binelui, în ansamblu. Însă fiecare, în pătrățica lui, era un soldat pe cont propriu. Oamenii nu sunau ca să audă întreaga armată, ci vorbeau cu unul dintre noi. Pătrățica, în format mare, am văzut-o pe micul ecran și am realizat că, dacă fiecare dintre noi s-ar comporta ca un soldat disciplinat și luptător până la capăt, așa cum au făcut ieri oamenii aceia de lângă pătrățica mea, ne-ar fi mult mai ușor. Dacă toți oamenii ar înțelege să facă tot posibilul, după puterile lor, ne-ar fi tuturor mult mai simplu!

 

Am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. O să aud multă vreme poveștile lor. Mi-au rămas în minte discuțiile, dar, dincolo de toți banii care s-au strâns, cel mai mult m-au impresionat sentimentele oamenilor: nevoia de a li se confirma că nu sunt singuri, că este nevoie de ei, că ei sunt vii și contează și că li se creează cadrul în care fiecare să facă ceva, după puterile lui. 

 

Avem atâta nevoie să fim buni! Avem atâta nevoie să ne spună cineva cum putem să fim buni, când să fim buni, cu cine să fim buni și că nu trebuie să întrebăm pe nimeni dacă este cazul să fim buni sau nu.

 

Mi-am dorit ca fiecare om care a vorbit cu mine, indiferent că are patru ani sau 84 de ani, să rămână din discuția noastră prin telefon, măcar cu o stare de bine. Am simțit să spun lucruri frumoase despre vocile lor, despre intențiile lor, despre gestul lor, despre vârsta și despre visurile lor. Am râs și am plâns împreună cu ei. Sunt oameni cărora le-am simțit zâmbetul din voce, atunci când am rostit cuvinte calde, frumoase, la adresa lor. Sunt oameni în cazul cărora am simțit pacea, atunci când le-am spus că este important să ne bucurăm de “astăzi” și să facem tot ceea ce ține de noi și de posibilitățile noastre, pentru ca seara să ne culcăm liniștiți, bucuroși că nu ne-am pierdut o zi, ci am adăugat vieții noastre câteva experiențe minunate. Fiecare om care a sunat, indiferent de suma donată, era o voce care dorea să fie ascultată.

 

Nu știu dacă oamenii care au vorbit cu mine mă vor ține minte, dar eu sigur îi voi ține minte toată viața. Duminica asta va rămâne în memoria mea una dintre cele mai frumoase, importante și folositoare zile din câte am trăit.

 

Oamenii au nevoie să fie buni! Mulți dintre ei au uitat cât de simplu este să facă asta. Sunt sigură că foarte mulți și-au amintit, la Teledonul din 29 martie 2020!

 

Pentru mine, a fost ziua în care bunătatea a fost ridicată la rang de normalitate. Mulțumesc! Vă mulțumesc!

 

 

 

Acum, mai mult ca oricând, artiștii trebuie să folosească toate canalele pe care le au, ca să fie susținerea morală a milioanelor de oameni care stau închiși în casă. Cântăreți, actori, magicieni, pictori, dansatori, comedianți… orice act artistic ce poate descreți frunțile oamenilor, orice manifestare făcută din tot sufletul, care poate aduce oamenilor bucurie, pace și zâmbete pe chip! Paradoxal, acum, să râdem e mai important decât oricând. Nu greșesc dacă spun că râsul e la fel de important cum este respectarea tuturor interdicțiilor impuse TEMPORAR.

Urmează o perioadă grea pentru România și pentru milioanele de români. Vom învăța împreună noua ordine a lumii. Doctorii sunt în spitale, polițiștii pe străzi, toți jurnaliștii în linia întâi: oamenii de radio la microfon, cei de televiziune în platou și pe teren, comercianții la tejghea. 

Artiștii, blogerii, influencerii care au ceva de spus, de oferit, acum trebuie să o facă. Să nu uităm că avem nevoie să ne ținem psihicul sănătos!

Sunt mulți oameni care nu înțeleg “de ce” ni se întâmplă asta (?!)… și care reușesc cu greu să accepte noile reguli. Sunt mulți cărora le lipsesc vechile obiceiuri, oameni pe care lipsa vieții sociale, îndepărtarea de cei dragi, absența rutinei îi deprimă.

Acum, e rândul artiștilor să dea înapoi toată iubirea pe care au primit-o de la fanii lor. Fiecare artist are propria comunitate. Fiecare om care mângaie suflete a strâns în jurul lui, în ultimii ani, oameni care îl iubesc și care îl urmăresc. Fanii sunt bine împărțiți. Acum, toate persoanele publice care s-au hrănit din audiențe trebuie să fie prezente.

Fiecare dintre noi este obligat, moral, să facă tot ce poate pentru ca oamenii care îl iubesc să înțeleagă mai bine, să accepte mai ușor, să (se) învețe (cu) schimbarea.

Este timpul pentru NECONDIȚIONARE.

Este timpul să dăm, să oferim, fără să așteptăm nimic la schimb. Sunt foarte bune campaniile plătite de diverse branduri, le susțin și le încurajez, particip la ele, dar, dincolo de ele, acum este timpul să facem asta si GRATUIT, din suflet, cu iubire și credință, fiecare pe canalul lui, în comunitatea lui. Așa cum doctorii le fac bine oamenilor corpul, noi suntem doctori pentru sufletele lor.

 

Astăzi, mai mult ca oricând, artiștii trebuie să iasă la rampă și să facă fiecare ce știe cel mai bine, pentru ca oamenii care îi iubesc să fie mai fericiți. Un pic mai fericiți.

Nu vom auzi aplauze. N-o să ne aducă bani numărul de like-uri și de share-uri. Dar o să conteze, mai mult ca oricând, ceea ce facem cu harul pe care ni l-a dat Dumnezeu.

Acum este despre asta. O să treacă și o să ne întoarcem în sălile de spectacol, în studiouri, la filmări… Însă, în următoarele săptămâni vom evolua pe scena vieții. Fiecare după puteri, cu grijă pentru noi și pentru ceilalți, putem fi BUCURIE.

Acum o săptămâna am intrat în autoizolare, acasă. Maya s-a întors din Londra și legea prevede autoizolarea, timp de14 zile.

M-am gândit că o să fie foarte greu. Nu am mai stat niciodată în casă, doar noi două, o perioadă atât de lungă. De aproape doi ani trăim separat, fiecare cu viața ei. Vă mărturisesc, am avut emoții că o vom lua razna. 

Tocmai de asta, ne-am făcut un plan: zilele săptămânii sunt zile normale, de lucru (ea învață, eu muncesc). Mâncăm la ore fixe, obligatoriu la ora 10 micul dejun și mutăm masa de prânz la ora 16. Păstrăm gustarea pentru ora 13 și ceva ușor, la 19.
O oră de mișcare, în fiecare zi! Mi-am făcut un traseu pe care fac zilnic 10.000 de pași.

Fac, în fiecare zi:
    ⁃     ceva pentru minte: ore de engleză online;
    ⁃     ceva pentru suflet: văd un film și citesc o carte din lista preferată;
    ⁃     ceva pentru viitor: lucrez la un proiect nou;
    ⁃     ceva pentru corp: mișcare și creme, măști pentru ten;
    ⁃     ceva pentru casă: iau pe rând câte un colțișor și fac ordine. Arunc ce nu îmi trebuie și las locul mai curat, aerisit;
    ⁃     câte ceva pentru alții: încerc să mențin moralul celor care mă urmăresc, aproape 1 milion de oameni, pe toate canalele de socializare. Fac live-uri, concursuri, interacționez cu cine vrea/are nevoie.

Maya are propriul ei plan de viețuire, în vreme de izolare. Și-a descoperit plăcerea de a găti, iar eu profit cât pot de asta.

Am constatat că am nevoie de foarte puține lucruri. Am făcut niște provizii, fără să exagerez, și, totuși, parcă am luat prea multe. Mi s-a terminat șamponul și primul impuls a fost să comand unul. Apoi, mi-am amintit că am o grămadă de sticluțe din toate călătoriile mele, o mulțime de recipiente începute și lăsate așa, pe jumătate. Am declanșat operațiunea “Folosește tot ce ai prin casă!”

Am făcut același lucru și în bucătărie! Am descoperit tot felul de cutii, în garanție, pe care le-am uitat, de-a lungul timpului, pe rafturi. Acum le-a venit rândul tuturor lucrurilor care n-au ajuns niciodată pe nicio listă de priorități.

Habar nu am cum a trecut prima săptămână. Adică știu: repede! Mai repede decât mi-aș fi imaginat. Și sunt foarte multe lucruri de care, încă, nici nu m-am apucat.
Organizarea timpului m-a ajutat enorm!

Nu am cumpărat nimic, nu m-am întâlnit cu nimeni, nu am părăsit zona casei mele.
Nu am purtat tocuri și nici sacouri. Nu am mâncat dulciuri și nu am vorbit cu nimeni care privește pesimist viitorul. Îmi aleg cu grijă interlocutorii. Nu răspund mesajelor cu conținut negativ, comentariilor răutăcioase, reacțiilor nepotrivite. Încerc să elimin din viața mea oamenii care nu-mi fac bine. Blochez, pe canalele sociale, persoanele care nu respectă regulile.
Nu e nimic rău în a sta acasă. Nu e greu, dacă știm să ne organizăm timpul.
Dacă vom mânca de dimineața până seara și, în pauzele de masă, vom sta tolăniți pe o canapea… o să fie foarte greu să stăm acasă.

Lumea se schimbă și cine nu se schimbă odată cu ea va pierde trenul.  

Acceptați schimbarea! Vor ieși cu bine din povestea asta, emoțional, spiritual și fizic, cei care vor face pasul în noua lege a lumii. Nu vă mai împotriviți, arătându-vă și agățându-vă de vechile obiceiuri. Relațiile cu oamenii se schimbă, nevoile noastre se schimbă, așteptările noastre se schimbă! Bucuriile noastre sunt acum altele și succesul are altă măsură! 

Căsuța din inimă, cea în care locuiește iubirea, rămâne neschimbată. E singura! În rest, totul este în schimbare.

În vremuri de coronavirus nu putem să primim musafiri. Nici invitați, nici neinvitați. UȘA casei noastre rămâne închisă. Dar UȘA minții? Pentru cine o deschidem? Cui dăm voie să pătrundă în gândurile noastre?

Nu deschideți oricui UȘA minții! Acolo se dă lupta.

Ne umplem mâinile de răni de la atâta dezinfectant și nu facem puțină curățenie în gânduri. Dăm voie minții să se întâlnească și cu cine trebuie, și cu cine nu trebuie. Acum, mai mult ca oricând, trebuie să alegem la ce și la cine ne gândim. Trimiteți la plimbare orice persoană care vă vine în minte și care nu vă face bine! Rugați-o să stea în casa ei și să nu se mai preocupe de persoana voastră.

Nu mai avem timp de pierdut cu alții. Mai avem doar timp de recuperat, cu noi.

Nu mai gândiți urât nimic, despre nimeni! Nu mai spuneți cuvinte care vă scad vibrația! Râdeți și faceți glume pe seama unor situații haioase, dar aveți grijă ce energie imprimați gândurilor voastre. Sănătatea emoțională este la fel de importantă ca sănătatea corpului! Așa cum ne izolăm trupul de interacțiuni nepotrivite, așa trebuie să ne protejăm și sufletul.

Nu mai avem de împărțit nimic, cu nimeni. Oricare dintre noi poate fi următorul. Așa cum s-a întâmplat în cazul cancerului, realizăm pericolul, gravitatea unei situații, doar atunci când cineva apropiat nouă ajunge acolo și câștigă sau pierde bătălia.

Începeți de acum, fiți buni! Vorbiți frumos despre toată lumea! Încercați să-i înțelegeți chiar și pe cei de neînțeles!

Oferiți necondiționat tot ce puteți: participați la campanii, ajutați oamenii de lângă voi, în măsura în care au nevoie, susțineți moralul celor care cad mai ușor.

Rugați-vă din toată inima!

 

Amintiți-vă ce frumoasă e viața, în cea mai pură simplitate! Nu vă temeți să îi descoperiți pe cei de lângă voi, aveți încredere că o să-i puteți cunoaște și mai bine.

Unii sunt mai puternici, alții, mai slabi. Unii văd partea plină a paharului, alții, partea goală. Unii se tem că-și pierd banii și casele, alții se tem că nu o să mai apuce să trăiască zilele în care să se bucure de viață.

Nu ne mai putem ascunde în spatele masei, nu mai putem spune că am făcut ce au făcut și alții. Acum, suntem pe cont propriu. Facem ce știm cel mai bine. Este un moment foarte bun pentru a descoperi la ce ne pricepem cel mai bine.

Vă amintiți că tot spun despre “picătura de Dumnezeire”? Acum ne putem da seama dacă ceea ce făceam avea și picătura de Dumnezeire sau era doar o activitate care ne plătea facturile.

Job-urile pe care le facem utilizând cel mai important talent al nostru nu o să dispară. Se vor transforma!

Lupta se dă în noi: de ce să acceptăm schimbarea? Pentru că ea se va întâmpla oricum! Pentru că se vor schimba multe lucruri, în perioada următoare. Nu vă temeți de schimbare! Temeți-vă că nu o veți accepta, că nu o veți recunoaște sau că veți îngădui să vă afecteze.

Schimbarea nu trebuie să ne facă nefericiți. Ea e singura invariabilă din viața noastră. Cum să te întristeze ceva ce e în ființa ta?

Este momentul să acceptăm că trebuie să ne adaptăm schimbării, dacă vrem să fim fericiți! Că astăzi nu mai seamănă cu ieri și mâine nu o să mai semene cu astăzi.

Acceptați schimbarea voastră, a regulilor, a lumii! Niciodată nu a mai trebuit omenirea să facă față unei schimbări atât de evidente. Din povestea asta, scapă cu mintea și sufletul întreg doar cei care vor învăța să accepte schimbarea.

Toate lucrurile, pentru care am consumat o grămadă de bani din munca noastră, nu ne mai fac fericiți. Sunt doar niște obiecte care ocupă dulapuri.

Toate relațiile din interes, pe care ne-am chinuit să le construim, nu mai contează. Astăzi mai vorbim doar cu cei care ne iubesc.

 

Astăzi este despre astăzi! Și așa ar trebui să rămână și de acum încolo. Să folosim ocazia asta ca să descoperim BUCURIILE care nu depind de lumea exterioară. Să descoperim activități care să ne facă fericiți, din mijlocul casei. Să contabilizăm fiecare conversație, fiecare gând.

După povestea asta, vom rămâne cu oamenii cu care ne dorim să vorbim în perioada asta.

Sunați-i doar pe oamenii cu care aveți discuții sincere 100%. Nu vă mai prefaceți! Nu mai fiți politicoși și prefăcuți! Nu spuneți lucruri drăguțe, doar ca să mențineți niște legături mincinoase. Nu consumați energie pe păcăleli!

Gândiți-vă la cei care vă caută, de ce vă caută: pentru că sunteți o găleată bună, în care să-și arunce ei fricile și gândurile urâte, spaimele și răutățile… sau interesele? Sau pentru că își doresc să vă trimită o stare bună, să râdeți împreună, amintindu-vă lucruri frumoase care vă leagă?

 

Vorbiți cu oamenii care vă plac și, mai ales, aveți grijă de cei pe care îi iubiți: nu îi expuneți și nu îi încărcați cu nimic din ceea ce ar putea să le facă rău! Nu le băgați boala în casă!

Fiți bucurie, nu motiv de îngrijorare!

Fiți liniștea, nu problema!

Fiți iubire, mai frumoși și mai buni ca oricând!

Pământul respiră. Prețul este mare, oamenii mor sufocați de boala asta.

 

Fă tot ce ține de tine, păstrează o distanță cât mai mare, pentru ca tu sau cei pe care îi iubești să nu fie parte din preț!