Author: doina

Asta îi pun să promită la sfârşitul fiecărui spectacol pe părinţii care vin la noi la teatru în weekend. Si eu fac legământul cu degetul pe nas si cu zâmbetul timid care îmi spune ca am dreptate. Mă gândeam într-o zi cum îmi consum energia şi timpul cu cele mai gratuite si dificile situaţii, de dimineaţa până seara. De la istericii din trafic până la vânzătoarea plictisită de la magazin, culminând cu şeful sau cu subalternul, tot timpul trecem prin momente care ne cer mult tact şi toată diplomaţia din lume. Cu fiecare dintre ei găsim răbdare să facem lucrurile cum trebuie. Să lăsăm o impresie bună, să nu deranjăm, să nu fim categorici, să nu transmitem niciun gram de plictiseală, indispoziţie – totul pe pozitiv. Cât mai mult pozitiv. Ajungem seara acasă obosiţi, epuizaţi şi le cerem celor apropiaţi să înţeleagă că suntem terminaţi. Nu mai găsim resurse pentru nicio bucurie. Ne târâm corpul între pereţii care sunt obişnuiţi cu el, mâncăm pe unde cum, ce, cât apucăm, ne tolănim oasele într-o canapea înţelegătoare şi vorbim cât mai puţin. Ai noştri trebuie să ne respecte oboseala.

Dacă ni s-ar spune că mai avem de trăit o oră şi că Divinitatea ar putea să aducă în faţa noastră cei mai dragi oameni pe care vrem să-i îmbrăţişăm pentru ultima oară, pe cine ai chema? Pe istericul din trafic cu care ţi-ai consumat nervii? Pe şeful pe care l-ai tolerat, pe clientul cu care te-ai străduit să fii diplomat sau pe subalternul pe care l-ai menajat? Eu nu l-aş chema pe niciunul dintre ei. I-aş chema fix pe cei câțiva oameni pentru care seara nu mai am răbdare. Pe copilul pe care îl verific supeficial si îl rog sā-mi raporteze scurt cum i-a fost ziua, pe mama pe care n-am apucat sa o sun, pe bārbatul cu care am vorbit telegrafic si mai am pe lista câțiva oameni dragi cărora de multe ori nu apuc sa le transmit 3 rânduri si douā gânduri.

Aşa că promit şi eu pentru azi și pentru săptămâna viitoare să găsesc mai multă răbdare.Voi?

„Ce spectacol aveți mâine dimineață la Puzzle? Noi venim des acolo. Și vă citesc blogul și mă regăsesc în aproape tot ce scrieți.”

Toaleta fetelor dintr-un club din Centrul Vechi al Bucureștiului era probabil ultimul loc unde mă așteptam să mă abordeze cineva în felul acesta. Și totuși scena este cât se poate de reală. Și se poate replica în cele mai inedite momente: la coadă la supermarket, la cafeaua de la Starbucks sau la semafor. Cine poate zice care e locul potrivit? Dar știți cum e când se întâmplă asta? Onorant și copleșitor. Oamenii mă opresc să-mi spună că le place că scriu firesc și simplu, că sunt naturală și accesibilă, că simt că poveștile mele sunt și poveștile lor, că au trăit cândva suferințele mele sau că se bucură de aceleași lucruri mărunte. Că le dă putere să știe că cineva a depășit înaintea lor o situație care are acum li se pare de netrecut.

„Și chiar există viață fericita după un divorț? Și chiar te mai poți îndrăgosti la 40 de ani? Și copilul tău chiar poate să crească fără să fie traumatizat de separarea părinților? Și chiar ai putut să treci peste tot și să-l iubești mai departe pe tătăl copilului tău?”

“Ooooooooo, DA!” E trecut demult de miezul nopții, dar discuția merge mai departe în clubul din Centrul Vechi.

Mi s-a spus că sunt prea deschisă. Prea accesibilă, prea abordabilă, prea simplă. Că oamenii caută mister, cuvinte prețioase, povești sofisticate. Am fost sfătuită sa par mai greu de atins dacă vreau ca oamenii să mă cumpere. I-am explicat doamnei respective că nu scriu ca să mă vând. Că eu îmi construiesc viața din vise și proiecte, iar banii sunt ultimul lucru pe care să-i iau în calcul. Nu m-au dat niciodată afară din casă, dar nici nu le-am simțit lipsa. În ultimii ani, viața mea s-a simplificat enorm. Mă gândesc mai mult la ce ofer și mai puțin la ce am de primit, nu mă chinui să-mi trăiesc viața, ci o las pe ea să mă trăiască. Nu fac eforturi să fiu normală așa cum înțeleg alții normalitatea, ci reușesc să rămân naturală.

Așa e! Îmi pun sufletul pe tavă și îmi trăiesc viața Facebook. Da. Scriu despre lucruri simple pe care le-am trăit pe pielea mea și vorbesc despre adevăr așa cum l-am înțeles eu. E adevărat, nu sunt psiholog și nici nu am citit prea multe cărți despre cum se crește un copil, se iubește un bărbat și despre cum se trăiește o viață. Mă inspiră oamenii pe care îi întâlnesc și scriu despre ceea ce simt și înțeleg.

Mi-am deschis viața și am primit în ea 55.000 de oameni într-o singură lună, oameni frumoși, speciali, interesanți. Oameni care caută simplitatea vieții și răspunsurile directe la întrebări universal valabile. Eu sunt Mirela Retegan. Așa cum mă știți deja voi toți cei care mi-ați citit măcar o dată opostare pe blog. Poate că nu fac eforturi să mă placă “cine trebuie”. De fapt, în viața mea nu prea e loc pentru „trebuie”, ci conjug mai ușor verbele a iubi, a dărui, a vrea și a ierta. Prefer să fiu eu însămi, să scriu simplu și firesc pentru voi, prietenii mei. Astăzi, blogul meu împlinește o lună și 55.000 de cititori. Vă mulțumesc tuturor, prieteni. Încântată de cunoștință!

Cred cu tărie că un bărbat poate creşte un copil. Un bărbat poate să-i poarte de grijă, să-l culce, să-l spele, să-l hrănească, să-l plimbe. Un bărbat poate să facă pentru copilul lui clătite şi supă şi puzzle şi poate să-i citească povestea de seară. Singurul lucru pe care nu-l poate face un tată e alăptarea. În rest, un tată poate să aibă grijă la fel de bine de copilul lui cum poate să o facă o mamă. Sau, în unele cazuri, chiar mai bine. Problema nu e că nu pot. Problema e că sunt prea puţini cei care o şi fac. Propriul meu tată nu şi-a exercitat explicit rolul de tată; şi-a luat însă revanşa ca bunic. Abia atunci l-am descoperit într-o altă lumină şi mi-am dat seama că relaţia lui cu noi, copiii lui, ar fi fost alta dacă educaţia i-ar fi permis-o. În schimb, am avut toată viaţa numai doi şefi, de care am fost îndrăgostită pentru că mi se păreau taţii perfecţi pentru copiii lor. Domnul Mircea Bradu, patronul reţelei Radio Transilvania, şi Tony Teşiu, azi director de programe la Radio ZU, m-au convins că un tată nu e doar cel care aduce bani în casă. La petrecerile de zile de naştere, atunci când sărbătorita este o fetiţă, avem un moment special în care Fetiţa Zurli cântă “Are mama o fetiţă”. Prietenilor mei taţi de fete: Mihai Morar, Daniel Buzdugan George Zafiu, Mihai Găinuşă, Aurelian Temişan sau Pavel Bartoş le datorez un cântec cu „Are tata o fetiţă”. Sau două, sau trei – după caz. Îmi plac tăticii care îşi iau în serios acest rol şi chiar îi iubesc pe câţiva bărbaţi care sunt taţi minunaţi. Am ocazia să văd la evenimentele noastre mulţi tătici pe care i-aş lua acasă sau, cum mai glumesc cu ei, i-aş clona şi i-aş împrăştia în lume să se bucure de ei toate mamele care n-au avut acest noroc. Din ce în ce mai mulţi taţi vin la teatru cu tot harnaşamentul după ei: biberon, sticlă cu apă, banană, şerveţele umede, pampers de schimb, haină mai groasă sau mai subţire, tricou şi pantaloni de schimb, jucăria preferată. Sunt mai fermi, dar le şi lasă copiilor lor o mai mare libertate de mişcare. Nu sunt atât de vocali, în schimb privirea lor este mai ageră decât a unei păsări de pradă – scrutează orizontul şi identifică de la distanţă cel mai mic pericol. Iubesc neîndemânarea cu care un tătic îşi îmbracă puiul sau cu care se chinuie să încheie nişte năsturei minusculi cu mâinile lui uriaşe. Mă surprind privindu-l lung şi, de multe ori, mă trezesc jenată de propria mea insistenţă. Îmi plac taţii şi sunt fericită să văd cum, din ce în ce mai multe femei, îşi lasă partenerii să-şi asume acest rol. În afara unui cântec foarte trist al formației Timpuri noi – “Tata”, nu știu să mai fie vreun alt cântec în limba română în care să fie descrisă dragostea unui copil pentru tatăl lui. Şi cu atât mai puţin recunoştinţa. În schimb, despre mama putem să facem un playlist pentru o zi întreagă. M-am întrebat de ce stau lucrurile astfel? Poate pentru că majoritatea compozitorilor sunt bărbaţi?!

Ați văzut “Meet Joe Black”? Atunci sigur vă amintiți întrebarea pe care i-a pus-o batrânei paciente care își aștepta moartea în spital; Ai destule amintiri frumoase? M-am întrebat la rândul meu ce-aș răspunde eu dacă aș sta într-o zi față în față cu doamna cu coasă. Sigur, am multe amintiri. Dar nu știu dacă voi fi vreodată pregătită să spun că am suficiente.

Dacă e să-mi amintesc cel mai frumos an din viața mea, acesta e sigur anul 2000! E anul in care am fost insarcinată. Aveam aproape 100 de kg dar ma simțeam cea mai frumoasă femeie de pe planetă. Mă mișcam greu dar aveam impresia că zbor. Dar, sincera sa fiu cu mine până la capat sunt câteva amintiri care lipsesc din albumul meu: inelul pe care nu l-am primit, nunta pe care nu am făcut-o și casa pe care nu am construit-o. Și lipsește povestea in care să mă fi simțit fericită pe de-a-ntregul.

Imi spunea Lucia – prietena mea psiholog, să incerc să vizualizez ceea ce îmi doresc. În cele mai mici detalii. Să desenez casa cu toate amanuntele si sa scriu despre barbat tot ceea ce vreau sa fie. Am incercat dar, nu am văzut casa. Am reușit să-mi imaginez doar bucătăria: o încăpere mare cu pereți din sticlă prin care se vede grădina cu flori și copaci. Eu beau o cafea si privesc pe fereastra ploaia care cade. Și mi-e cald și bine. Despre bărbatul “acela” știu doar două lucruri: știu cum o sa mă privească și mai știu cum o să-mi țină fața in mâinile lui și eu o să înțeleg tot fără nici un cuvânt. Atât. Nu am reușit să văd mai mult. Dar intr-o zi o să-l recunosc.

Sigur, am multe amintiri frumoase cu copilul meu, cu cei dragi, cu prietenii mei, cu oamenii frumoși pe care i-am cunoscut, cu vacanțele și cu toate bucuriile pe care mi le-au adus proiectele mele. Amintirile lipsă sunt doar pentru momentele care nu s-au ivit încă. Dar nu mă grabesc nicaieri. Dacă vine intr-o zi tanti cu coasa și mă întreabă: “ai suficiente amintiri frumoase?” o sa mă uit in ochii ei și o să-i spun simplu: NU! Îmi lipsește din album o mireasă (și dacă nu a fost să fiu eu, aș vrea să-mi văd fata fericită trăind acest moment), îmi lipsește imaginea unei femei relaxate de mână cu EL, îmi lipsește din album băbuța simpatică și haioasă care se joacă împreună cu nepoții, îmi lipsește imaginea cu cei doi bătrănei călatorind de mână prin lume…

Doamnă cu coasa, albumul meu e doar la jumătate. Întoarce-te peste vreo 40 de ani!

“Mama trebuie să aibă în primul rând grijă de ea.” – e replica pe care Maya a spus-o de câteva ori lăsând audienţa mută de uimire. Cum adică? Nu tu eşti pe primul loc înviaţa mamei tale?

„Nu. Mama trebuie să aibă în primul rând grijă de ea, să fie sănătoasă şi fericită. Dacă ei îi este bine, şi mie o să-mi fie bine.”

Am avut grijă să îi spun asta mereu, ca să înţeleagă faptul că nu ne datorăm nimic una celeilalte. Că eu nu fac niciun sacrificiu pentru ea, iar ea nu trebuie să simtă niciun sentiment de obligaţie sau vinovăţie faţă de mine. Vreau să facă liberă alegeri în viaţă, nu constrânsă de obligaţii din categoria – “nu aş vrea să o dezamăgesc pe mama care şi-a sacrificat viaţa şi nu şi-a trăit iubirile, nu şi-a plimbat vacanţele şi nu şi-a consumat petrecerile ca să mă crească pe mine”. Nu. Maya are o mamă întreagă din toate punctele de vedere. O mamă care nu a renunţat la nimic de dragul nimănui. O mamă care nu s-a sacrificat, ci a făcut cu toată iubirea toate gesturile de generozitate şi atenţie pe care le putea face instinctiv pentru copilul ei si pentru ceilalti. Maya are o mamă care îşi trăieşte viaţa, zilele, nopţile, iubirile, vacanţele, pasiunile, tristeţile, neîmplinirile, visele. Maya are o mamă care ştie că pleacă singură şi fără nimic de pe lumea asta şi care mai ştie că minunea de copil pe care o creşte nu e proprietatea ei, ci este ea însăşi o fiinţă întreagă, cu dreptul deplin să-şi trăiască viaţa, iubirile, pasiunile, visele, dezamăgirile, tristeţile. Maya are o mama careia nu-i datoreaza nimeni nimic cu atat mai putin copilul ei.

Nu am renunţat la vacanţe ca să construiesc o casă pe care să o las copilului meu. Nu am renunţat la nimic din ce-aş fi vrut să fac numai ca să investesc în ceva fizic ce “trebuie” să las copilului meu. Am investit într-o grădiniţă bună, într-o şcoală bună, înîntâmplări şi timp de calitate petrecut împreună in asa fel incat ea sa fie suficient de puternica sa-si consruiasca viata ei, casa ei, firma ei, povestea ei.

Au fost câteva situaţii când, văzând reacţia părinţilor pentru care “copiii sunt pe primul plan” şi pentru ei “fac toate sacrificiile din lume”, m-am întrebat dacă procedez corect. Confirmarea a venit firesc, la prima călătorie cu avionul. Ştiţi momentul acela pe care de cele mai multe ori îl ignorăm, mai ales când suntem deja obişnuiţi cu zborul – cel în care stewardesa ne învaţă cum să acţionăm în caz de urgenţă? Ei bine, am inteles cum stau lucrurile si mi-a fost clar si simplu cand am auzit cā în caz de depresurizare, mama îşi pune prima masca pentru oxigen. Doar aşa va avea forţa să-şi protejeze apoi copilul.

Inca imi rasuna in urechi replica asta. Duminica, dupa spectacol, am iesit in fata clubului sa facem o poza cu parintii si copiii de la eveniment. Am avut peste 600 de copii si parinti in cele patru reprezentatii.

Oameni frumosi, pozitivi – mai mare dragul! S-a apropiat timid de mine un tatic dornic sa afle mai multe detalii. Mi-a spus ca au venit pentru prima oara, ca inca nu sunt obisnuiti sa-si lase copiii sa stea separat de ei, pe pernute in fata scenei, langa ceilalti copii, asa ca i-au tinut langa ei, dar ca i-a placut foarte tare si ca vrea sa mai vina cu cei mici. Am dedus ca erau doi, desi in timp ce vorbea cu mine, barbatul tinea de mana doar un baietel. I-am dat toate detaliile si am intrat inapoi in Puzzle.

Chiar langa iesire, o mama isi imbraca fetita in varsta de vreo cinci ani si, in timp ce o zgaltaia ingrozitor, ii striga in fata: Te imbraci cu ce vreau eu pentru ca eu sunt mama ta si pentru ca eu hotarasc. Fetita plangea si ingaima ceva despre jerseu, ca o strange, ca nu-i place… Mama NU si NU, o tinea pe argumentul suprem – pentru ca asa vrea ea, adultul. In mai putin de 30 de secunde dupa mine intra taticul, chiar barbatul cu care povestisem afara, si intreaba mamica zgaltaitoare daca sunt gata. Mama intreaba unde e baiatul, taticul zice: Pe-aici si mama ii urla un: AI PIERDUT COPILUL, CRETINULE care ne-a lasat fara aer si pe mine si pe tata si pe fetita, plus vreo cateva zeci de parinti si copii de prin zona.

Abandoneaza fetita, care vine in sfarsit la cosuletul cu bomboane si nu ia o bombonica asa cum fac toti copiii si un pumn iar mama pleaca spre scena sa caute baiatul. El, tatal, pleaca teleghidat in urma ei, iar baiatul iese de dupa o masuta unde statea pitit. Femeia se intoarce, ii cearta pe amandoi copiii si apoi imi tranteste mie: “Eu asa organizare proasta n-am vazut in viata mea! Vin pentru prima oara aici, dar sigur nu o sa ne mai vedem.”

Acest cuplu a fost duminica cel mai prost exemplu pentru doi copii care nu au inteles nimic dintr-o dimineata care ar fi trebuit sa fie timp de calitate petrecut in familie. Am zambit si i-am zis ca regret ca are o zi proasta. Sincer nu cred ca e doar una din zilele acelea. In astfel de momente desi sunt mama de fata ma gandesc la mama acelui tata si imi vin in minte vorbele bunicii mele: “nu-ti bate joc dragul mamii de nici un baiat ca si el e copilul cuiva. Si el are o mama pe care o doare”.