Author: doina

  • Promit PASTE FERICIT

    Promit PASTE FERICIT

    Mulţi oameni mi-au stricat sărbătorile de-a lungul timpul. Multora le-am permis să mă întristeze în zilele în care ar fi trebuit să mă bucur pur şi simplu de un ou roşu şi de o felie de cozonac. Munceam de nebună zile întregi ca să fie totul în ordine, făceam curat, găteam,pregăteam casa cu toate podoabele posibile, pregăteam masa pentru noaptea de Înviere, totul era aranjat. Era de ajuns o discuţie de doi bani care să mă facă să izbucnesc în plâns şi să-mi intre pasca pe gât cu noduri.

    Cele mai fericite sărbători le-am avut avut abia după ce n-am fost obligată din niciun motiv să trăiesc în casă cu altcineva şi pot să petrec Paştele sau Crăciunul cu cine vreau. Mi-am jurat acum câţiva ani că niciun ou roşu nu va mai fi decolorat de lacrimile mele, că nicio felie de cozonac n-o să-mi mai stea în gât din cauza sughiţurilorşi niciun pahar de vin n-o să mai fie îndoit de lacrimi sărate.

    Când încerc să-mi amintesc un PAŞTE FERICIT, trebuie să mă duc mult, mult, mult în urmă,în copilăria mea inocentă,în tinereţea mea naivă,când cel mai frumos era la ţară, la bunica. Atunci şi acolo am simţit cu adevărat această sărbătoare. Mi-e dor de toate lucrurile frumoase din copilăria mea. Mi-e dor de săptămâna de dinaintea Paştelui,când mergeam la ţară în satul de la poalele Ţibleşului şi făceam toate lucrurile acelea minunate care se fac în casele de ţărani. De la săpat buruienile de pe şanţ, până la “cocorada” pe are o căram în tipsii la cuptorul din vecini pentru că era mai bun decât al bunicii mele. Mi-e dor de noaptea de Înviere, când mergeam la biserică toti copiii să auzim preotul cum bate în poartă şi răspunde la întrebarea “dar cine e acela Împăratul Măririi?”. Mi-e dor să mă păcălească bunica să duc maşina 5 babe la vreo mănăstire la câţiva kilometri distanţă şi „să le aştept un pic , vreo 5 ore de slujbă”.

    dsc0359-1

    Când măgândesc la Paşte Fericit, mă gândesc apoi la sărbătorilede după ce m-am despărţit de tatăl Mayei. Între cele două momente, sunt vreo 20 de ani din care nu ţin minte niciun Paşte Fericit. Ţin minte sărbători pentru care fie munceam mult prea mult să fac, să dreg, să gătesc, să pregătesc, iar când să ne bucurăm, fie maică-mea se supăra pe tata pentru un pahar baut in plus, fie eu mă supăram pe bărbatul meu pentru o privire, o vorba oooo, cea mai mica nemultumire – într-un fel sau altul tot apărea un conflict casnic, o ceartă, o discuţie, ceva care să strice atmosfera. În mod cert, numai sărbători în pace nu erau. E pentru prima oară când pun sincer lucrurile în această perspectivă şi îmi dau seama că reţeta era mereu aceeaşi: munceam câteva zile înainte, apoi mâncam până nu mai puteam pentru ca apoi să ne târâm dintr-un pat în altul şi de la o cunoştinţă la alta ca să o luăm de la capăt.

    MI-am promis si ma tin de promisiune de cátiva ani incoace. Mie una nimeni niciodată nu o să-mi mai umbrească vreo sărbătoare din viaţa mea. Nimeni n-o să-mi mai strice emoţia din noaptea de Înviere cu reproşuri sau discuţii de doi bani. Nimeni nu o să-mi perturbe liniştea,nici chiar dacă ar avea dreptate. Dacă nu vă sunt sarbatorile atât de fericite pe cât le meritaţi, faceţi curat în jurul vostru. Puneţi piciorul în prag şi sufletul pe masă şi lăsaţi deoparte chinul şi oboseala pregătirilor şi bucuraţi-vă de sublimul momentului. Nu lăsaţi pe nimeni să fie nemulţumit că ouăle nu sunt destul de roşii, că pasca nu e suficient de dulce, că mielul nu e gătit perfect sau legumele nu sunt culese direct din grădină. Tot ce aţi reuşit să faceţi este perfect. Tot ceea ce aţi putut să puneţi pe masă e mai mult decât au mulţi oameni de pe planetă, iar casele voastre sunt mai bogate şi mai curate decât ale multor milioane de oameni de pe pământ.

    Înconjuraţi-vă de oameni care vin spre voi cu bucurie. Dacă aveţi cârcotaşi la masă, nu le daţi atenţie. Nu merită să-i lăsaţi să vă strice bucuria. Faceţi-vă cu adevărat Paştele fericit şi în case şi în suflet, nu numai în mesajele din telefon şi de pe Facebook.

  • Sunt libera sa fiu cine sunt.

    Sunt libera sa fiu cine sunt.

    M-a intrebat cineva de curand de unde imi adun forța si puternicia. Si i-am rapuns: din liberatate. Da, sunt un om liber pentru cå nu trebuie sā mā prefac absolut deloc. Sunt un om liber sā fiu fericit pentru cā nu sunt fortatā sā inghit pe nimeni si nimic. Sunt in acel moment din viatā in care mā simt confortabil cu ceea ce sunt, fie cā sunt machiatā de cei mai buni make-up artisti sau rāvāsitā total dupā o noapte petrecutā in club. Nu trebuie sā pretind ca as fi nici mai desteaptā, nici mai frumoasā, mai bogatā, mai interesantā sau mai disponibilā decat sunt. Iar cei din jurul meu pot sa ma stie si plinā de viatā, dar si cu bateriile la zero energie. Si cum rand in hohote, dar si cum plang cu sughituri.

    Sunt liberā sā fiu fericitā pentru cā nu mai am nimic de demonstrat… pentru cā sunt liberā sa fiu saracā sau bogatā, singurā sau in cuplu, cu prieteni multi sau putini, veselā sau tristā. Pot sa imi cumpar o casā sau sa stau in chirie, pot sā locuiesc in Cotroceni sau in Berceni, pot sā conduc o decapotabilā sau sa merg cu metroul, pot sā merg in vacantā in Vama Veche la cort sau in New York la hotel de 5 stele. Pot sā mā vizitez cu orice persoanā publicā imi place, dar si cu doamna Ecatrina din Lugoj sau Costelus – nevāzātorul din Turda, Mi-am càstigat dreptul de a fi eu insāmi si stiu exact in ce ape mā scald.

    Am impins definitiv orice limitā a compromisului. Nu trebuie sā mā prefac fericitā cu joburi in care mā plātesc altii si nici nu trebuie sa fiu simpaticā in fata sefilor pentru cā stiu cā, dacā nu mā mai simt bine, pot pur si simplu sā plec si sā caut altceva. Dupā cum nu trebuie sa mā prefac vreodatā cā -mi place un angajat nepotrivit, pentru ca am tot dreptul sa renunt la el daca simt ca imi face mai mult rau decat bine.

    Nu trebuie sa ma prefac in fata copilului ca sunt mama perfectā, pentru ca ea stie deja toate motivele pentru care mā iubeste si toate motivele pentru care poate, uneori, se gandeste cā putea fi mai bine… Nu trebuie sā mā strāduiesc in fata prietenilor mei, pentru cā ei ma cunosc la fel de bine ca pe propriile buzunarele si mā stiu deja: cànt, mā incânt si mā descânt singurā.

    Nu trebuie sā mā prefac indrāgostitā sau preocupatā sau lipsitā de interes pentru un anume bārbat. Stiu deja ca “iubirea e un râu si râul curge “.Nu depinde de mine cine vine insetat sa bea apā din râul meu si eu îmi aleg râul spre care mā indrept când mi-e sete.

    Da! Sunt un om liber. Merg impotriva fricii. Asta poate sa parā aroganta… eu zic ca e doar momentul acela când te impaci cu tine si cu toatā lumea, constient fiind cā doar in noi gasim curajul de-a fi cine suntem. Si intr-o zi intelegem cā nu trebuie sa devenim CINEVA, pentru cā suntem deja asta, din secunda in care ne-am nāscut.

    Nu trebuie sā mā prefac fericitā. Eu sunt.

    dra5453-2

  • Vocea de la miezul noptii

    Dacă vă bate la ușă în miez de noapte și cere un colț de covor pe care să-și întindă oasele, să n-o primiți. E vocea parșivă pe care eu am alungat-o. E vocea aceea care îți spune în mijlocul nopții că poți să mănânci, că oricum e aproape dimineață. Că cine te iubește te place așa cum ești. E în stare chiar să-ți spună că, la cât ești de deșteaptă, dacă mai erai și frumoasă erai diabolică. E vocea aceea care le acoperă pe toate celelalte cum simte puțin miros de mâncare.

    Și mai e și leneșă. Doarme toată ziua și, spre seară, se trezește cu o gură mare de lup și vrea mâncare. Și crede că nimeni nu-i rezistă. Lăsați-o să se smiorcăie la uși. Poate o mănâncă vreo pisică, să vedem atunci cine mai miaună.

    Să nu credeți că am alungat-o degeaba. Am ținut-o pe lângă mine și ea era mai sonoră cu fiecare kilogram în plus, cu fiecare haină care îmi rămânea mică. Dar când am bătut suta, a început să urle și n-am mai suportat-o.

    Vă rog să nu repetați greșeala mea. Prefaceți-vă că n-o auziți. O să se stingă de la sine.

    5260063319998617286688957816n

  • Niciun om normal la cap nu-si mai vinde sufletul dupa ce a devenit parinte!

    Niciun om normal la cap nu-si mai vinde sufletul dupa ce a devenit parinte!

    Nu voi mai risca niciodată să mă mistuie o dragoste care să mă ţină în pat, pe străzi noapte de nebună, cutreierând cluburile şi încercând să-mi înec amarul într-o poveste fără sfârşit fericit. Asta m-a învăţat pe mine venirea pe lume a copilului meu. Şi cred că niciun om întreg la cap nu-şi mai poate pierde minţile într-o iubire disperată dacă în viaţa lui există un copil. Atunci când ţii în mâna ta cea mai mică palmă din lume, când degetul tău e prins cu forţă în cleştele nevoilor puiului tău, ştii că nimeni nu te va mai smulge de-acolo niciodată. Că n-o să mai dormi în nicio seară fără să te copleşească grija dacă el are sau nu un acoperiş deasupra capului, că n-o să te mai înfrupţi vreodată din ceva fără să te întrebi cu ce se hrăneşte el şi n-o să mai dansezi în ploaie dacă nu eşti sigur că şi el înţelege sunetul fiecărei picături. Cred cu tărie că niciun om normal la cap nu mai poate să-şi vândă sufletul după ce a devenit părinte şi nu se mai poate abandona nimănui altcuiva decât minunii fragile care are atâta nevoie de el.

    Am o prietenă, mamă minunată şi exemplar care viseză la o iubire ca-nadolescenţă. Speră să întâlnească un bărbat care s-o facă să i se înmoaie genunchii, dar în acelaşi timp să rămână conectată la viaţă şi la nevoile copilului ei. Şi refuză şi amână să trăiască orice poveste de dragoste, aşteptând ca într-o zi să se întâmple imposibilul, sperând că într-o zi o să apară în viaţa ei un bărbat care să-i sucească minţile, fără să înţeleagă că aşa ceva nu se poate, pentru că minţile ei sunt deja sucite după copilul propriu şi nu mai pot fi sucite înapoi decât de un alt copil. Statutul de părinte vine cu cel mai profund şi sfâşietor sentiment de iubire. Pierdeţi-vă minţile înainte să faceţi copii. Înainte ca în viaţa voastră locul întâi să fie ocupat de un copil de care nimeni şi nimic n-o să vă mai poată despărţi vreodată. Când devenim părinţi înţelegem deplin sensul iubirii necondiţionate, aşa cum povara despărţirii ne copleşeşte abia atunci când unul dintre părinţii noştri pleacă de tot. Între cele două momente facem lucruri, cunoaştem oameni, trăim experienţe, dar lecţiile majore abia atunci le învăţăm: cum e să primeşti şi cum e să pierzi se învaţă în cele două mari lecţii importante ale vieţii – naşterea copilului tău şi moartea unui părinte. Prin comparaţie, restul sunt alintături, motive de divertisment, poveşti mai mult sau mai puţin interesante, legături mai mult sau mai puţin periculoase. Să sari în gol, în schimb, e cu totul altceva…

  • Copilul meu este oglinda mea

    Copilul meu este oglinda mea

    Copilul meu este cea mai bună oglindă pentru mine. Nu-mi place de fiecare dată ce văd în ea. Şi uneori mă privesc în oglindă şi ştiu exact ce trebuie să corectez. Am ajuns în punctul în care nu mai e suficient doar să-i spun ce trebuie să facă, ci e nevoie ca eu să fac prima lucrurile aşa cum trebuie pentru ca spiritul ei de observaţie să nu mă penalizeze. Mă disperă lipsa mea de consecvenţă pe care nu am cum să i-o reproşez ei; dar fac asta aproape în fiecare zi. Mi-e greu să mă adaptez schimbărilor zilnice, să caut cea mai bună metodă de îndreptare a greşelilor şi să găsesc formulele magice care fac lucrurile să meargă ca unse. Şi atunci strig, reproşez, devin tot ceea ce nu mi-a plăcut la mama mea. Şi mă enervez şi mai rău…

    Mi-aş dori să fiu eu singura mamă din lume care, în loc să-i spună copilului ei cât e el de important, îi spune în schimb lucruri pe care nici ea nu le crede. Propoziţii în care nervii sunt subiect şi furia e predicat, în care atributele sunt alese scrâşnind din dinţi, iar complementele de mod, de timp sau de loc sunt indirect proporţionale cu sentimentele. Din păcate, ştiu că nu e aşa. Ştiu că pentru fiecare dintre voi, pārintii din lume, vine momentul acela în care vorbele spun altceva decât inima.

    În mine se luptă în fiecare zi EU-mama cu EU-omul social. În fiecare secundă simt cum bătăliile sunt câştigate când de una când de cealaltă şi mă simt obosită ca şi când câmpul de luptă ar fi casa mea. De fapt eu, mama, aş vrea să am puterea de-ai permite copilului meu să rămână cine este, să facă ce doreşte cu viaţa ei, să crească în ritmul şi după puterile ei. De fapt eu, femeia, aş vrea să o susţin să rămână cine este, să nu-şi dorească să fie altcineva pentru cei din jur. Îmi doresc să se îmbrace cum se simte ea bine nu cum trebuie sau cum crede că ar vrea ceilalţi să o vadă. Îmi doresc să petreacă timp cu cei cu care rezonează nu cu cei cu care cred eu că i se potrivesc.

    Vreau, îmi doresc, sper… Îi încurcă ei socotelile? Îi schimbă drumul? O face să-şi reconstruiască viitorul? Se simte datoare? Eu, omul social, aş vrea pentru ea toate lucrurile despre care societatea m-a învăţat că sunt bune. Să lupte, să câştige, să învingă, să crească, să acumuleze, să urce.

    Vreau să o susţin pe EU-mama, dar EU-omul social nu cedează niciun centimetru de teritoriu. S-a instalat bine-mersi, a arborat pavilionul şi nu se mişcă. În limba română nu s-au inventat alte verbe care să înlocuiască: vreau, doresc, sper. Mā bazez pe faptul ca sufletul care vorbeşte nu are nevoie de nicio limbā iar ea se va pricepe sā aleagā pe sufletul ei si nu dupā verbele mele.

  • Ce se intampla intre doi oameni este strict intre ei doi. Toti ceilalti sunt spectatori!

    Ce se intampla intre doi oameni este strict intre ei doi. Toti ceilalti sunt spectatori!

    Am tot întâlnit în ultima vreme spectatori activi care strigă din tribună, se bucură sau se întristează ca și când meciul ar fi al lor. Mă tot întreb: când o să înțeleagă lumea că relațiile sunt între doi oameni? Atât. Că e un meci fără antrenori, fără arbitru, fără tabelă, în care nu se cântă imnul și nu se fluieră finalul meciului. Cei doi sunt în teren și joacă un joc în care ei își stabilesc propriile reguli. Toți ceilalți, dar absolut toți sunt spectatori. Poate oricare dintre spectatori să facă infarct și să moară, jocul nu se oprește în teren decât atunci când unul dintre jucători este rănit. Până atunci, pot să joace dur sau ușor, pe puncte sau fără să țină scorul, pot să facă pauzele cât de lungi au nevoie. Pot să-și tragă lovituri de la 11 metri și pot să facă “henț”. Ei stabilesc dacă și când celălalt e în ofsaid, dacă mingea e în corner și tot ei știu de unde se trag loviturile libere. Și doar ei doi știu exact când e gata meciul.

    Nu înțeleg de ce uneori spectatorii confundă spațiul de acțiune. Sar gardul în teren și fac reguli proprii, își părăsesc scaunul din galerie și vin să țină scorul. Se erijează în medici, uneori intră cu targa în teren încercând să scoată unul dintre jucători. Și-apoi, când văd că jocul se joacă totuși, se așază într-o galerie sau alta. Galeriile mai sonore se aud mai bine în teren și nu fac altceva decât să le distragă atenția jucătorilor de la meci. Din păcate, de multe ori ținem mult prea tare cont de ce spun spectatorii. Uităm să facem ce simțim și facem, în schimb, ce credem că o să ne aducă aplauzele tribunelor. Facem ceea ce strigă lumea de pe margine și uităm să facem ce ne spune sufletul.

    Știu pe cineva gata să renunțe, să iasă din teren doar pentru că spectatorii ar putea să nu înțeleagă ce meci se joacă înăuntru.Deși partenerul de joc este persoana care aproape i-a salvat viața la un moment dat. Spectatorii nu înțeleg oricum pentru că ceea ce e între doi oameni nu știu cu adevărat decât ei doi. Dacă aveți o relație cu care nu știți exact ce vreți să faceți sau de unde să o apucați pentru că urlă în urechile voastre diversele păreri ale celor de pe margine, imaginați-vă un teren de fotbal. Un stadion. În teren – voi doi. În tribune – ceilalți. Câți sunt cei cărora le permiteți să-și dea cu părerea despre jocul din teren? 3, 5, 10 oameni care au ieșit puțin fiecare din propriul teren ca să arunce un ochi în meciul vostru. În rest, stadionul e gol. Toți ceilalți 55.000 de oameni care ar fi putut să umple tribunele sunt prinși cu propriile lor meciuri. Merită să-ți stabilească regulile jocului cei 3, 5, 10 oameni care cred că sunt jucători mai buni decât tine? Și care probabil au timp să se bage în treburile voastre doar pentru că în acest moment nu există niciun meci în viața lor.

    Jucați-vă meciurile ținând cont doar de ceea ce vă spune sufletul și privindu-vă cu încredere partenerul de joc. E doar în doi. Fără arbitru de centru sau tușă, fără antrenori, fără maseur și doctor, fără scor și fără fluier. Ochi în ochi și minte în minte. Nu e pe puncte, e pe suflet. Nu lăsați pe nimeni să facă reguli din emoțiile voastre.

  • Eu cand sunt in echipa cu cineva chiar cred ca si celalalt e in echipa cu mine

    Eu cand sunt in echipa cu cineva chiar cred ca si celalalt e in echipa cu mine

    Am fost trădată în multe feluri. Nu știu dacă în toate. Sper că nu. Dar am simțit de câteva ori că socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din târg. Mi se pare unul dintre cele mai dureroase lucruri: să fii trădat. Părăsește-mă, abandonează-mă, dar nu-mi lăsa senzația că suntem o echipă doar ca să-mi întorci spatele când apare prima ocazie. Eu când sunt în echipă cu cineva chiar cred că și celălalt e în echipă cu mine.

    Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să-mi surprind coechipierul în echipa adversă. Să-l surprind pe marginea terenului. Să văd oameni din echipa mea în tribună sau chiar să-i observ în galeria celeilalte echipe. Au fost situații în care m-am trezit într-o zi cu o echipă din care eu nu faceam parte și care locuia în echipa mea.

    Mă uit în urmă la nenumaratele echipe din viața mea și la și mai nenumărații coechipieri și îmi dau seama că trebuie să ai putere să nu schimbi echipa în timpul jocului. Mi-am dat seama între timp că mă doare trădarea mai mult decât trădătorul. Pe trădător pot să-l iert. Însă tradarea o uit greu, chiar dacă nu e ceva ce-aș vrea să țin minte.

    Trădătorului pot să-i dau oricând o a doua șansă.Trădării NU!

  • Nu sunt mandra de mine. Dar poate daca recunosc public, ma prinde rusinea.

    Nu sunt mandra de mine. Dar poate daca recunosc public, ma prinde rusinea.

    Există vreun plasture cum sunt cei antifumat pe care să-l lipesc pe creier şi să nu-mi mai vină să pun mâna pe telefon când sunt în trafic? Am promis că nu mai arunc nicio privire pe ecran. Şi totuşi, stând în cozile infernale la ore de vârf, aşteptând să înainteze coloana sau să se facă verde, întind mâna şi mai verific un mesaj, mai citesc o postare, mai scriu un e-mail, mai dau un like, mă mai împrietenesc cu cineva. Ce să facă omul în trafic? Stă pe net, pe Facebook, pe mail… Cu toate că i-am promis copilului că nu mai fac. Nu mi se părea atât de grav până zilele trecute când,discutând despre frică şi temeri, am întrebat-o de ce îi este cel mai frică. Si mi-a răspuns “mă tem că o să mori într-un accident de maşină uitându-te pe Facebook în timp ce conduci. De fiecare dată când te sun şi nu-mi răspunzi, intru în panică şi mă gândesc că s-a întâmplat asta”. Am două variante: fie desfiintez aplicaţia de Facebook de pe telefon, fie pun poşeta în portbagaj, căci nici măcar pe bancheta din spate nu e tentaţia destul de departe. Sau poate ştiţi vreun plasture care să-mi taie curiozitatea?

  • Daca nu-mi dai, fug la tata!

    “Mama, tu ştii că sunt copii care îşi ameninţă părinţii că fug de-acasă dacă nu se întâmplă lucrurile asa cum vor ei”? Mi-a mărturisit Maya într-o discuţie depre prietenii ei, despre cum văd ei relaţiile cu părintii lor. I-am povestit atunci că şi eu am fugit de-acasă. Şi nu aveam 13 ani, ci 19. Eram îndrăgostită pentru prima oară. Nu era relaţia perfectă, dimpotrivă. Mă îndrăgostisem de un bărbat cu 10 ani mai mare decât mine, separat de nevastă şi copil. Cum să le mărturisesc asta alor mei? Am ţinut relaţia ascunsă şi furată până în ziua în care a aflat mama. Şi-atunci a tunat ultimatumul: “Până diseară alegi – ori el, ori noi!” Cum să renunţ la primul bărbat care mă ducea dimineaţa să vedem răsăritul pe linia ferată?! Ne plimbam cu ZENOBIA lui Gellu Naum în buzunar şi mă convinsese că noi o să trăim toată viaţa într-o scorbură, hrănindu-ne cu ce o să găsim în natură. Pentru părinţii mei a fost imposibil să gestioneze o astfel de situaţie. Se pregătiseră pentru orice, dar pentru asta nu. Maya a făcut ochii mari şi m-a întrebat curioasă ce am ales. I-am mărturisit că am ales să plec. În toiul nopţii, am fugit de-acasă şi dusă am fost. Am plâns tot drumul pentru că ştiam că se încheie un capitol important din viaţa mea şi voi începe o nouă etapă. Era de fapt prima mea cumpănă serioasă. N-am mai revenit acasă decât în vizită. Viaţa mea era în mâinile mele şi am făcut cu ea ce m-am priceput mai bine.

    Mama nu a vorbit cu mine câteva luni, tata a venit a doua zi să-mi lase nişte bani şi să-mi spună că el e acolo oricând am nevoie, că e viaţa mea şi, chiar dacă nu e de acord cu mine, îmi respectă decizia. Îi vorbesc Mayei despre greşelile mele pentru că vreau să ştie că nu sunt perfectă. Vreau să nu se teamă să-mi vorbească despre greşelile ei şi să fie convinsă că pot înţelege orice. Sigur că asta îi dăun oarecare avantaj în faţa mea. Dar beneficiile sunt imense. Minusurile sunt la capitolul riscuri asumate. M-am temut de momentul acesta, de vârsta fugitului de-acasă. Vorbim despre alte generaţii. Dacă pe mine m-a lovit la 19 ani, pe ei îi apucă la 12. Şi pentru că n-am vrut să fim masă de ping-pong, iar ea să poată să ne şantajeze, am avut grijă să ducem relaţia noastră de părinţi într-o zonă în care facem o echipă imbatabilă. Vorbim aceeaşi limbă, nu ne sabotăm, nu încercăm să o atragem de partea unuia sau a celuilalt. Nu există nicio clipă teama că, dacă nu o să fac tot ce pot ca să-i placă aici cu mine, există riscul să plece la el. Iar la Londra coafura rezistă. Nici acolo lucrurile nu se întâmplă altfel. Maya se află în locul cel mai bun pentru ea în acest moment şi ştie că e la vârsta la care noi, adulţii, luăm decizii care ţin de viaţa ei socială. “Eu le-am spus copiilor că nu risc. Fiindcă dacă te-aş ameninţa că fug la tata, tu eştiîn stare să-mi cumperi bilete de avion şi să mă trimiţi la Londra. Doar că acolo tata m-ar aştepta cu alte bilete şi m-ar trimite înapoi acasă”.

    1854392191972681275851660281n