Author: doina

“Mă lași cu toate invențiile tale ?” era de cele mai multe ori replica pe care am auzit-o de la tatăl copilului meu atunci când îi propuneam să facem lucruri împreună. Eu, într-o continuă inventare de jocuri, încercam să-l implic şi pe el cât mai mult. Nu-i plăcea să se joace, nici nu știa să o facă. Mergea cu ea în parc doar ca să o supravegheze sau să o dea în leagan. Mergeam cu ea în parc să ne dămîn toate toboganele, maşinuţele, să ne căţărăm pe scărişi săsărimîn băltoace. Mă jucam cu ea de-a orice. De la jocul de-a vânzătoarea,până la cel de-a ţigăncile, n-aveam nicio treabă. Ştiţi cum e jocul de-a ţigăncile? Se pun una peste alta mai multe fuste, se pune peste ele un batic –dacă e colorat sau cu mărgele, e perfect –se fac două cozi legate cu aţe lungi şi se pune pe cap un batic legat hoţomăneşte la spate. Aşa frumos organizate, se ia apoi oraşul la pas şi se vâneazăreacţiile oamenilor. Cel mai mult ne distrau florăresele care intrauîn jocul nostru şi îmi strigau “Daţi-mi-o mie, că mai am vreo 4 puradei acasă!”.

Tatal ei se temea să nu fie penibil. Nu s-a îmbrăcat niciodată în trening în cei 8 ani cât am fost împreună, nu a purtat pantofi sport în viaţa lui, nu se schălâmbăia şi nu se strâmba aiurea. Iar cand auzea “Tati, hai să ne jucăm cu păpuşile”, parcă i-ai fi dat cu ceva în moalele capului. Joaca asta cu păpuşile era de fapt un teatru live, o improvizaţie pe o temă dată,în care cei doi actori trebuie să joace mai multe roluri folosindu-se de decorurile şi personajele din dotare. Iar el înnebunea să facă asta, deşi era jocul ei preferat.

Ar fi facut o mie si o suta de alte lucruri. O îmbrăca mai frumos mai elegant mai curajos și mai asortat (și mai scump) decât o făceam eu. Îi împletea părul cu toată răbdarea pe care eu nu o aveam,putea să stea cu ea să picteze ore în şir, dar să nu-l pui să se joace. Şi nici măcar asta n-ar fi fost o problemă. Manifestările mele ieşite din tiparul social erau însă adesea pentru el un motiv de stres şi pentru noi un motiv de ceartă. Unul dintre cei mai exravaganţi şi nonconformişti bărbaţi din câţi am cunoscut era brusc cuprins de jenă când eu făceam tot felul de lucruri nebuneşti care pe ea o distrau foarte tare, iar pe mine mă încărcau. Din cauza asta am învăţat să mă abţin, m-am străduit să fiu “decentă”.Poate dacă mi-ar fi reuşit,astăzi am mai fi fost încă împreună. Dar era împotriva firii mele şi am învăţat la timp că, atunci când faci lucrurile împotriva firii, îţi ies bube sau faci ulcer. Asta dacă nu te lipeşti de nişte boli şi mai grave. Bine că n-am căzut în acest păcat!

Din foarte multe puncte de vedere, el s-a relaxat în relaţia cu ea mult după ce ne-am despărţit. Deja Maya era măricică atunci când lui i-a venit firesc şi normal să intre în roluri, să se strâmbe, să nu se mai teamă de ridicol şi să nu-şi mai facă nicio grijă pentru că “se uită lumea la noi”. Acum, când mergem undeva împreună şi eu mă urc pe bordură făcând echilibristică sau mă strâmb într-o vitrină sau salut necunoscuți, nu mai e cazul să-mi spună “Încetează, că se uită lumea la noi”.

M-am întâlnit zilele trecute într-un parc cu un tată şi cu băiatul lui. Un copil perfect normal, sănătos, vesel, curios şi cu multă energie. Nu în exces,dar un copil perfect dezvoltat care prefera să se caţăre, să alerge şi să bată mingea decât să facă rebus sau sudoku. Mie una mi-a stat inima în loc de câteva ori văzându-l cum s-a căţărat pe un acoperiş destul de înalt şi s-a ridicat în picioare la înălţimea aia. M-am abţinut, pentru că ştiu că nu e bine să îţi exteriorizezi temerile, dar n-am putut să nu-i strecor tatălui printre dinţi un “Dumnezeule, mie mi-e frică!”

– Nu te temi? l-am întrebat pe tăticul de băiat.

– Ba da, dar ce să fac? I-am explicat cum să se descurce, l-am verificat în nenumărate rânduri, am văzut că ştie să evalueze pericolul şi că are un instinct de autoapărare foarte bine dezvoltat.

Pantalonii lui de trening, gri la origine, erau acum negri. Cu bluza ştersese toate toboganele improvizate de pe acoperişul respectiv, nu rămăsese bucăţică necurăţată în urma lui. Iar tatăl privea, cu inima strânsă, dar fericit cum copilul lui se juca vesel de-a coborâtul în viteză pe o pantă. A mai intrat din când în cândîn jocul lui, dar în general l-a lăsat să se descurce singur, fără să-l scape din ochi o secundă. A fost momentul în care i-am mulţumitîncă o dată destinului că am făcut fată .Mărturisesc, îmi plac băieţeii, sunt câţiva pe care chiar îi iubesc, dar mă tem că n-aş fi ştiut cum să gestionez lucrurile dacă aş fi avut un băiat. Când am fost însărcinată,în primele luni ecograful nu putea să ne arate sexul copilului. După regulile băbeşti, toata lumea ne-a asigurat că e băiat:burta ţuguiată în felul acela, o sarcină uşoară, a mişcat la momentul x… ştiţi şi voi poveştile care circulă în astfel de situaţii. Şi noi chiar le-am crezut,deşi eu şi tatăl ei am visat de câteva ori că o să avem o fetiţă. Îi alesesem şi numele – Andrei. Iar la 7 luni, când doctorul ne-a spus în sfârşit că e fetiţă,tatăl ei a avut o reacţie care ne-a făcut pe toţi să râdem cu lacrimi: „Şi nu se mai poate face nimic?” l-a întrebat pe doctor cu o privire disperată.

Din fericire pentru noi, am avut o fetiţă care cel mai rău ne-a chinuit vrând să se joace “cu păpuşile”. În rest, a fost floare la ureche. A intuit probabil ca n-are cu cine să obţină prea multă adrenalină şi s-a mulţumit cu cât a primit. A descoperit-o jucându-se cu tăticii altor copii, mai energici. Maya nu a rupt nici un pantalon în genunchi, nu şi-a julit coatele, nu a rupt crengile copacilor, nu a distrus păpuşile şi jucăriile pe care le-a avut. Nu s-a jucat la aragaz, nu a băgat degetele în priză şi nu a lăsat apa deschisă,deşi nu ţin minte să-i fi făcut vreun instructaj în acest sens. A fost blândă şi cuminte cu jucăriile ei şi cu noi. Iar după experienţa trăită zilele trecute cu băieţelul căţărător prin copaci şi pe acoperişuri,sunt şi mai convinsă că fiecare primim exact ce putem duce.

Butonul roșu se activează instant. Chiar dacă nu mai suntem împreună de mai bine de 8 ani, nimeni nu mă scoate mai rău din minți și nimănui nu-i stric feng shui-ul aşa cum i-l pot strica lui. “Sunt prietenă cu fostul, sunt prieten cu fosta” –am auzit replica asta de multe ori, dar cred că e reală şi posibilă doar dacă persoana respectivă nu mai face parte din viaţata prezentă şi nici nu trebuie să o duci cu tine în viitor.

Poţi să rămâi prieten cu vreun fost sau o fostă cu care nu mai ai ABSOLUT nimic de împărţit. Cel mult, nişte amintiri. Aşa da, se poate. În cazul celor de care te mai leaga sentimente, emoţii, copii, afaceri, case sau alte bunuri există prietenie cu termen de valabilitate. Iar termenul expiră din te miri ce. Şi aici intră o replică, o grimasă, o reacție, un ridicat de sprânceană nelalocul lui şi la momentul nepotrivit care răstoarna tot echilibrul construit cu atâta trudă și sudoare. Cred că nici butonul roșu care declanşează bomba nucleară nu se activează mai repede. În secunda doi începe războiul. Noroc de la Dumnezeu că, între timp, ne-am înrolat amândoi în toate organismele bunului simț care nu ne lasă în conflict mai mult de-o ceartă. Interesele reciproce care aduc beneficii doar pe timp de pace sunt mai puternice decâtNATO şi ONU la un loc. Uneori uităm că în fiecare relație stă ascunsă câte o Crimee care se așteaptă disputată și credem că ne permitem să mărșăluim cu bocancii în teritoriile celuilalt. Și atunci intervine butonul roșu care îl declanșează pe încrâncenatul Baiazid. Din fericire, fiecare avem în buzunar câte un Mircea care să-i spună “cât suntem încă pe pace, eu îți spun bine-ai venit”. Pentru conflictele din cuplurile prezente și trecute, dar agățate de tot felul de motive în viitor, recomand mănăstirea Cozia. Umbra lui Mircea e acolo.

Ai întors capul sau ai lăsat vreodată ochii în jos sub privirile săgetătoare ale cuiva? S-a uitat vreodată la tine un om care să te măsoare din cap până în picioare şi să te facă să crezi că nu faci doi bani? Mi s-a născut în minte întrebarea asta zilele trecute, într-un mall din Bucureşti, când a trecut pe lângă mine o doamnă oarecare. N-aş putea să spun că ar fi fost mai altfel decât alte sute de femei pe lângă care trec zilnic. Însă m-a privit de parca i-aş fi amintit de toate datoriile. M-a scanat, m-a măsurat şi la final a făcut o grimasă de parcă ar fi scris pe mine “Taxe şi impozite”. Primul impuls a urlat în mine: WTF? Al doilea – suspiciunea: oare mă cunoaşte de undeva? Neîncrederea s-a înghesuit şi ea în coşul de nedumeriri – oare vede la mine ceva ce eu n-am observat, ştie ceva ce eu nu ştiu? Şi când s-au întâlnit în capul meu toate aceste gânduri şi mi-au îngreunat fruntea atât de tare încât era gata gata să se aplece, mintea mea a născut un singur răspuns: cine eşti tu, femeie, să te uiţi aşa la mine? Cât de nefericită să fii tu în treaba ta încât să îţi brăzdezi faţa de atâteaî ncruntări în loc să-i desenezi un zâmbet? Câtă iubire ţi-o fi ocolit în ultima vreme inima şi patul de-a rămas toată frustrarea ascunsă în ochii tăi? M-am uitat la ea, am zâmbit, am ridicat sprâncenele şi… am scos limba.

S-a blocat. Din toată atitudinea aceea de superfemeie superioară n-a mai rămas decât o trestie în care se unduia întrebarea: şi eu acum ce fac? Cum se procedeazăîn astfel de situaţii?

Am lăsat-o în urmă şi am mers zâmbind mai departe. Îi mulţumesc pentru că a activat în mine câteva amintiri. Unele în care, confruntându-mă cu oameni care m-au tratat ca şi când nu valoram doi bani, am lăsat privirea în jos, am plecat capul, am oftat şi poate chiar am plecat cu lacrimile gata să-mi ţâşnească din ochi. Oricât ai fi de sigur pe tine, de puternic, de hotărât,există oameni şi situaţii care te pot prinde pe picior greşit. Şi dacă te iei şi îi iei în serios, ai încurcat-o! Îţi sparg câmpul, pierzi energie vitală şi nu înţelegi de ce te chirceşti sub o apăsare pe care nu o mai poţi controla. Şi ţi-e foarte greu să te îndrepţi şi să mergi mai departe. Eu am găsit vaccinul contra celor care se uită la mine urât sau cu superioritate: le scot limba. Şi dacă sunt foarte bine dispusă, mă prefac plină de ticuri. Strâmb dintr-o nară, îmi strâng ochii, mă uit chiorâş, mă scarpin brusc în cap şi, dacă am chef să-i şochez definitiv, le spun că sunt sub tratament contra păduchilor,aşa că să mă scuze că mă scarpin în cap din când în când – totul în timp ce-mi scutur puţin capul spre ei. Am învăţat cu timpul că,în astfel de situaţii, cu astfel de oameni, e care pe care.

Te ţine? Uită-te superior la mine!

Am stat câteva zile într-un loc în care, în acelaşi restaurant, mai luau masa alte vreo 50 de familii. I-am întâlnit pe toţi la prânz, la cină, la micul dejun. Fără să vreau, i-am văzut, i-am privit, i-am observat. Familiile păreau cu acte în regulă, partenerii lăsau impresia că sunt împreună de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Cu toate acestea, în familiile astea cu unul, doi sau chiar trei copii am remarcat doar doi taţi.În rest, domnii erau doar însoţitorii mamelor. Nu ştiu dacă erau soţi sau iubiţi, parteneri de drum lung sau de ocazie. După trăsături, mulţi dintre ei păreau să fi avut o contribuţie semnificativă în venirea pe lume a acelor copii. Probabil că avuseseră şi un rol important în achitarea vacanţei în care i-am întâlnit eu. În rest, apelativul tata s-a auzit foarte rar. Mama, fac pipi; mama, mi-e foame; mama, mi-e somn; mama, m-am murdarit. Mamele acelor copii se mutau de pe un scaun pe altul în jurul mesei, făcând soldăţei prin farfurii şi dirijând armata de mâncare în drum spre somacul piticilor. Avioane, poveşti, păcăleli, manipulări, ca nişte generali bine instruiţi, mamele acelor copii ordonau comenzile şi reuşeau să organizeze garnizoana proprie.

Ce făceau bărbaţii? Cred că toţi erau absolvenţii unor cursuri de bioenergie, pentru că păreau protejaţi de un glob de sticlă care nu lăsa să ajungă la ei nicio adiere. Păreau să aibă un scut în spatele căruia rămâneau calmi, relaxaţi, detaşaţi, preocupaţi doar de propria farfurie şi de sticla de bere sau vin din faţa lor.

În trei zile, am văzut doar doi bărbaţi care nu s-au apucat de propria farfurie înainte de-a se asigura căşi copilul de lângă ei poate să înceapă să mănâce. Doar doi tătici au avut ture la toaletăşi tot ei au fost cei care s-au ridicat de la masă ca să danseze sau să se joace cu copiii lor, în timp ce toate celelalte mămici din sală se uitau la ei ca la “sfintele moaşte”. Cât despre fericitele lor jumătăţi, pe chipul lor se citea bucuria pe care doar sentimentul că nu eşti singură în toată povestea ţi-o poate da.

Întrebările au venit cât se poate de direct de la un bărbat care încerca să lege o conversaţie cu mine. Au sunat într-un fel care m-a blocat în primele secunde, după care răspunsul a venit cu zâmbetul pe buze.

“Nu. Nu sunt nici singură şi nici liberă.”

Aş fi vrut să-i vedeţi faţa! Privindu-l, am înţeles pentru prima dată cu adevărat că nu sunt nici singură şi nici liberă. Ba chiar sunt mai ocupată decât am crezut c-aş putea să fiu vreodată.Îmi sunt ocupate dimineţile să prepar mic-dejunuri cu dragoste. Uneori mai sofisticate, alteori mai pe fugă. Uneori mâncăm împreună, alteori îmi iau cafeaua la pachet. Îmi sunt ocupate serile cu poveşti despre cum ne-a fost ziua şi cu îmbrăţişări de noapte bună. Îmi sunt ocupate discuţiile cu explicaţii despre te miri ce, iar conversaţiile mele sunt pline de răspunsuri la întrebări despre câte-n lunăşi-n stele. Îmi sunt ocupate sărbătorile cu pregătirea casei şi a cadourilor surpriză şi-apoi cu bucuria fiecărui pachet desfăcut şi care răsplăteşte orice efort aş fi făcut pentru asta. Îmi sunt ocupate week-end-urile cu program comun de teatru, film, leneveală, gătit împreună,plimbări în parcuri şi la cumpărături. Îmi sunt pline vacanţele şi gândurile şi visele. Mi-a ocupat zâmbetul şi şi-a făcut culcuş în lacrimile mele şi de fericire şi de nu mai pot.

Nu! Nu sunt nici singură şi nici liberă. Am un copil. Cred că niciun om care are un copil nu mai este vreodată nici singur şi nici liber. E într-un cuplu si e foaaarte ocupat. Dar în inima mea şi în timpul meu şi în gândurile mele şi în visele mele şi în dorinţele mele e loc de multă dragoste. Şi-atunci când iubesc şi există cineva în viaţa mea, e acolo pentru că a reuşit să se strecoare prin labirintul de emoţiişi acţiunifără să perturbe nimic din ceea ce exista deja . În viaţa mea îşi poate face loc doar un bărbat care acceptă starea de neutralitate, nu încearcă nicio clipă să cucerească teritoriile deja ocupate şi şi-a pus tabăra pe fâşia de pământ rămasă liberă. Iar eu îl iubesc pentru toate calităţile lui şi in mod cert nu sunt cu el într-o relaţie pentru că sunt singură şi libera. Pentru cā nu sunt. Ba chiar am o grāmadā de obligatii.

Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati? E cea mai idioată întrebare pe care o poate adresa cineva unui copil. Am ştiut dintotdeauna că un părinte nu poate iubi mai mult sau mai puţin unul dintre copii, aşa cum am ştiut tot timpul că un copil îşi iubeşte la fel ambii părinţi.

Doar că eu l-am iubit mai mult pe tata. De fapt, nu ştiu dacă l-am iubit mai mult, dar m-am simţitîntotdeauna mai bine în prezenţa lui. Mai liberă, mai relaxată, mai confortabil. Nu era atât de riguros, atât de cicălitor, nu se plângeaşi ne lăsa libertatea să facem şi ceea ce ne place. Când eram mici, tata ne lăsa să ne jucăm şi stătea “de şase” să vadă dacă nu vine maică-measă ne surprindă. Iar când o vedea la orizont, dădea semnalul să întrerupem orice activitate aducătoare de bucurie copilărească şi să ne prefacem preocupaţi de ceva. Orice. Pentru mama era important să nu stai cum nu stă apa. Să acţionezi, să iasă ceva din mâinile tale. Tata mă ruga şi el să învăţ ca să intru la facultate, iar argumentul lui suprem era – Tu ştii cum se distrează studenţii??? Tata a fost fericit când am divorţat pentru căîl durea să mă vadă tranformatăîn gospodină. Spera sătrăiesc eu toate plăcerile, aventurile şi fericirea despre care el doar citise în cărţile din biblioteca pe care a devorat-o într-o viaţă. Mama a fost distrusăcând am divorţat, pentru că eram prima din ditamai familia care făcea asta. În cartier cred că eram a doua. Şi, oricum, prima fusese un copil rău, nu o olimpică la română ca mine.

Nu m-am gândit la toate lucrurile astea atunci când am lăsat-o pe Maya în prima vacanţă numai cu tatăl ei. Am urcat-o în avion şi am trimis-o la Londra. După două săptămâni când s-a întors, mă privea într-un fel care a trezit în mine toată neîncrederea aceea care ar fi urlat dacă ar fi putut – dacăîl iubeşte pe el mai mult? Dacă e mai frumoasă viaţa ei cu el? Dacă se simte mai liberă şi mai relaxată în compania lui? Dacă,dacă, dacă… Am trăit o dramă. L-am urât că există în viaţa mea şi trebuie să împart cu el dragostea ei, l-am urât pentru că e mult mai calm, relaxat, înţelegător, deschis şi perseverent decât sunt eu. L-am urât pentru că, prin el, copilul meu are un element de comparaţie. Asta mă obligă pe mine să fiu atentă şi să nu fac sau să spun orice-mi vine în minte. Asta mă obligă să-i acord mai mult timp şi mai multă înţelegere decât până acum. Mai ceva ca-n Aleodor Împărat se luptau în mine mama care se bucura că fata ei îşi construieşte o relaţie frumoasă cu tatăl ei şi mama care suferă ca un caine că nu intrăşi ea în aceastăecuaţie.

Din păcate,aşa funcţionăm (cred asta despre oameni în general, iar despre mine sunt sigură). Copiii simt asta şi se tem să-şi manifeste adevăratele sentimente de teama de-a nu fi înţeleşi greşit.Când era la tatăl ei, vorbea cu mine expeditiv, ca să nu creadă nicio secundă el, care era prezent fizic, că m-ar iubi pe mine mai mult. Iar când era cu mine îi vorbea lui monosilabic,să-mi lase mie locul întâi în lista lui “Pe cine iubeşti mai mult”.

Cu tata m-am simţit cel mai bine. La mama găseam cel mai bun ajutor şi cea mai mare siguranţă. Pe tata l-am iubit pentru căîmi respecta visele artistice. De la mama am învăţat să lupt şi să cred că pot să fac şi să obţin orice. Erau prea simpli şi prea bine crescuţi ca să facă din asta un subiect de tensiune în familie. Eu a trebuit să muncesc puţin cu mine ca să accept că e foarte posibil ca, la un moment dat, prezenţa tatălui ei să fie lucrul de care are nevoie în acel moment al vieţii. Mă bucur pentru copiii ai căror părinţi au reuşit să păstreze familia întreagă şi sper că părinţii le lasă spaţiu şi timp copiilor lor ca să-şi construiască relaţii cu fiecare în parte.

Imi vine să o fac poster! I-am spus de câteva ori să aibă grijă, căci mâinile mele sunt din ce în ce mai greu de ţinut sub control. Sunt momente în care simt cum îmi zboară dreapta spre direcţia din care simte aroganţă.

Pre- şi adolescenţa însăşi mi se par cea mai grea piatră de încercare a unui părinte, mama, tata şi amândoi la un loc. Expresia pe care am auzit-o cu toţii în copilărie “îţi dau una de-ţi zboară dinţii din gură” adună în ea toată frustarea unui părinte în faţa unui ton obraznic, superior, plictisit şi arogant din partea propriului copil. Prietenii mei cu copii mai mici râd de toate întâmplările pe care le povestesc, absolut convinşi că exagerez. Îi înţeleg. La fel credeam şi eu cand eram sigură că diversificarea alimentaţiei, tendinţa de a duce la gură orice obiect pe care punea mâna, echilibristica primilor paşi sau căţăratul pe mobilă era tot ce putea fi mai rău. Nuuuuuu! Toate astea erau floare la ureche! Tot ce poate fi mai rău e să taci, să respiri, să numeri până când nu mai poţi şi să-ţi spui în tot acest timp – “Hormonii îşi fac de cap, o să-i treacă, ai răbdare.”

– Iartă-mă, te-am scuipat? o întreb într-o zi, şocată de tonul pe care îmi răspunde la o întrebare absolut banală.

Ea se uită la mine debusolată:

– Nu. De ce?

– Pentru că mi-ai răspuns pe un ton de parcă te-aş fi scuipat. Şi mă gândeam că poate m-am precipitat în timp ce-ţi vorbeam şi s-a întâmplat asta fără să-mi dau seama. Iar dacă nu s-a întâmplat, atunci aş putea să o fac voluntar, măcar să ai un motiv să-mi răspunzi pe acest ton.

Şi-a scris pe uşă mesaje prin care şi-a delimitat foarte clar teritoriul. Le-a scris şi în engleză şi în română, ca să fie sigură că am priceput. Încerc să mă ţin cât mai departe de toate tentaţiile de a-i invada intimitatea. Nu-i verific telefonul, contul de Facebook, buzunarele, notiţele de pe caiete. Avem o relaţie minunată. Vorbim despre de toate şi orice. Este cel mai bun copil de pe planetă până când răspunde la o întrebare ca şi cum ar vorbi cu un rahat. Şi-atunci îmi urcă tensiunea, tonul, adrenalina, nervii. Sunt pe punctul să explodez şi aş putea să devin foarte agresivă, violentă şi iresponsabilă. Fac eforturi mari să nu depăşesc zona verbală şi o reduc la minimum, dar tot nu mă pot abţine complet. Îi iau telefonul, îi închid accesul la internet, o pedepsesc în ce cred eu că o doare mai tare.

OK. I le-am luat. Ea se îmbracă şi iese cu bicileta să se plimbe în cartier. Şi-atunci începe drama din capul meu. A ieşit fără telefon. Dacă i se întâmplă ceva şi are nevoie de ajutor, dar nu poate să facă un apel la 112? Dacă, Doamne fereşte, i se întâmplă ceva şi noi suntem suparate? Dacă se duce cât vede cu ochii? Şi-mi vine să fug după ea pe stradă cu telefonul ei în dinţi, să o iau în braţe, să îi spun că nu iubesc nimic mai mult pe lume. Dar mă abţin şi aştept cumine să revină. Ştiu că îi pare rău, ştiu că ar fi vrut să nu se întâmple aşa, ştiu că o să fie atentă. Până data viitoare, când o luăm de la capăt…

“Pentru că nu văd, simt!”, mi-a răspuns masorul orb atunci când l-am întrebat de unde a ştiut că ea e EA.

“Eu îl aştept pe EL şi cred că o să-l recunosc după felul în care o să se uite la mine. Ştiu c-o să mă privească în felul acela care o să-mi spună că e el”, m-am gândit în timp ce stăteam întinsă pe masa de masaj, cu mintea goala de orice alte întrebări. Mă duc frecvent (spiritul rezistă, dar oasele nu ţin mereu pasul) la băiatul acesta şi aflu despre lume şi viaţă altfel decât le cunosc. Şi atunci, gândindu-mă la privirea aceea pe care o aştept de-o viaţă, mi-a fulgerat în cap ideea că e posibil să fi fost atât de atentă la ochi, încât să-mi fi scăpat semnele, iar EL să fi trecut deja pe lângă mine.

“Am ştiut că e ea din momentul în care am făcut cunoştinţă. Când mi-a întins mâna şi-a spus numele în şoaptă. Mi-am aplecat urechea spre gura ei şi am rugat-o să repete. Când vezi, îţi permiţi să nu fii atent atunci când cineva ţi se prezintă. Dacă vrei să i te adresezi, îi cauţi privirea. Eu trebuie să-l strig. Sau să-i recunosc mirosul. Aşa că m-am aplecat spre umarul ei ţinându-i mâna între mâinile mele. I-am atins părul cu fruntea şi am simţit că aş vrea să rămân acolo pentru totdeauna. Mai departe s-a întâmplat de la sine”, mi-a destăinuit tânărul de 30 de ani, frumos, însurat, cu doi copii, un nevăzător foarte pozitiv şi încrezător în farmecul lui.

Cum ne-am alege partenerii daca ne-am lăsa pradă simţurilor? Dacă ne-am baza doar pe ceea ce ne spun sufletul, urechile şi nasul, în loc să mizăm mai mult pe echipa cealaltă, din care fac parte mintea şi ochii?

Claudiu, pentru că aşa îl cheamă pe masorul meu, nu se bate între două echipe. Nu are de ales – el trebuie să simtă. Iar asta îl face mai încrezător în el, mai deschis şi mai pus pe joacă.

“Soţul dumneavoastră ştie că eu vă fac masaj?”, m-a invitat în jocul lui.

“Nu sunt maritatā dar iubitul meu crede că îmi face masaj un boşorog scofâlcit şi plictisitor. Şi pentru că nici nu te-a văzut, nici nu te-a simţit, stă liniştit acasă”.