Author: doina

Am învăţat-o de la un băiat. După o întâlnire total nepregătită şi negândită, ne-am jucat de-a “să ne mai vedem odată ca şi când nu ne-am întâlnit”. Avantajul, spunea el, e că putem zice orice, că nu ne-am văzut deloc, că ne-am văzut întâmplător, că am visat că ne-am văzut întâmplator sau chiar că ne-am văzut şi am constatat că putem s-o mai facem. Nu dăm socoteală nimănui. Nici măcar celuilat. Facem cum vrem noi.

– Cum merge relaţia cu X? m-a întrebat într-o zi o bună prietena.

– Ce vrei să-ţi spun? i-am răspuns.

Cum cred eu? Cum crede el? Cum o prezint eu? Cum nu o prezintă el? Cum ar trebui să fie? Cum nu ar trebui să se întâmple? Cum văd ceilalţi? Cum se întâmplă? Cum o să fie? Cum n-o să mai fie? O fată, un băiat şi zece posibile răspunsuri la aceeaşi întrebare pe care, de obicei, oamenii ţi-o adresează din complezenţă, din nevoia de a conversa despre ceva, din dorinţa de a părea interesaţi de viaţa ta, din curiozitate, din rutină. Motivele pot să fie cel puţin egale cu numărul posibilelor răspunsuri. Şi după ce în mintea mea se învârt toate posibilele răspunsuri, soluţia vine pur şi simplu:

– Cum merge relaţia cu X?

– Bine.

Am auzit aceasta replică spusă de o femeie care nu depașește 1,50 cm dar se poartă de parcă ar avea 1.75. O femeie care nascută descultă are un aer princiar de parcă ar fi incăltată cel putin cu pantofii Cenusaresei. Am auzit aceasta replică de la o femeie care are 60 de ani dar se simte si arată si trăieste de parcă ar avea 35. Cum esti, am intrebat-o? Sunt frumoasă, a venit replica ei fara să stea pe gânduri. Iar evidenţa m-a lovit de curând, când am întâlnit două femei superbe. Trăsăturile lor aveau acea perfecţiune care îţi taie respirația. În primul minut de întâlnire, m-am uitat la ele ca la un tablou frumos. În al doilea minut am început să caut şi altceva dincolo de chipul angelic sau venusian. După 5 minute îmi doream să se termine întâlnirea cât mai repede, iar după încă 10 am înţeles la ce se referă oamenii atunci când vorbesc despre frumuseţea interioară. Şi mă uitam la femeile din fața mea și în urechi auzeam doar vocea mea interioară care îmi spunea: “Ești foarte frumoasă”. Iar eu îi răspundeam vocii, pentru prima oarā cu adevārat constient – “oooooh, da”.

Pe unde trec eu creste iarba, unde intru se inveseleste locul, oamenii pe care îi intâlnesc rāmân râzând in urma mea. De la soferii de taxi pânā la vânzatoarea de flori oamenii se incarcā atunci când se intalnesc cu mine. În venele mele curge sânge fierbinte, ochii mei strălucesc, glasul meu cântă bucuria tuturor lucrurilor mărunte care îmi ies în cale. Prin comparaţie cu atmosfera de gheaţă pe care mi-au transmis-o cele două frumuseţi, am înţeles de ce oamenii spun că eu desenez zâmbete.

În ultima vreme, viaţa îmi scoate în cale oameni care mă fac să mă simt cu adevărat frumoasă. Tot mai frumoasă. Am întâlnit doi bărbaţi, unul cu un handicap locomotor sever şi celălalt aflat într-un scaun cu rotile în urma unui accident. Amândoi m-au făcut să mă îndrăgostesc de ei, m-au fermecat cu energia şi sensibilitatea pe care le transmit şi m-au obligat să văd, uitându-mă la ei, lumină. Mā uitam la bārbatul din fața mea care se descria cu multa autoironie “sunt un regizor handicapat cu prune in gura “și aveam sentimentul că de puține ori m-am simțit atât de norocoasă că stau în preajma unui om. În cel privește pe bărbatul din scaunul cu rotile privirea lui putea sa spargă orice perete. In momentele în care mă privea dispărea dintre noi și scaunul și distanta și mă făcea să mă simt frumoasă cum rareori m-am simtit. Și atunci am înțeles de ce un bărbat mi-a spus cândva că, în relația noastră eu aduc lumina, eu sunt soarele. Nu întelegeam de ce își pierde timpul cu mine când în jurul lui era o mare de femei sculptate. Acum ştiu despre mine că sunt frumoasă și știu că asta vine din energia mea şi nu din chipul sau din corpul meu.

Am avut nevoie de 40 de ani de frustrări și complexe, de nemulţumiri şi neîmpăcări ca să înţeleg. Dar astăzi, dacă mă întreabă cineva cum sunt, răspund fără ezitare – frumoasă.

“Am înţeles despre ce e viaţa. Acum ştiu foarte bine de ce nu ai vrut niciodată să ne culcăm supărate. Ţin minte că odată, demult, când eram mică şi m-ai certat, ai venit la mine să mă pupi şi eu ţi-am întors spatele. Şi tu mi-ai zis că e alegerea mea, dar că tu nu eşti supărată pe mine pentru că nu avem timp să ne supărăm pe cei pe care îi iubim. Mi-a părut foarte rău, dar nu m-am ridicat din pat să vin la tine. Am aşteptat să se facă dimineaţă. Astăzi am înţeles că e posibil ca într-o zi să nu se mai facă dimineaţă. Şi-am înţeles de ce tu vrei să nu ne culcam supărate oricât de grave ar fi fost discuţiile. Mama, am văzut filmul ăsta şi am înţeles despre ce e viaţa. E despre astăzi. “

O discuţie de luni dimineaţă cu copilul meu în maşină. Tocmai văzuse un film despre câţiva adolescenţi bolnavi de cancer, aflaţi într-un grup de susţinere. A venit răvăşită de la film. După ce-a ieşit, mi-a trimis vreo 3 mesaje în care îmi spunea că mă iubeşte enorm şi că regretă că uneori nu se poartă foarte frumos. Am discutat apoi tot felul de lucruri. Nu era prima oară când vorbeam despre ele, dar probabil că acum era momentul lor, să fie înţelese cu adevărat.

De foarte mulţi ani încerc să nu las să treacă vreo zi fără să-mi reglez lucrurile cu toată lumea. Sunt oameni cu care reuşesc, dar şi oameni cu care nu-mi iese. În sufletul meu mă culc împăcată că am încercat. Dacă nu mai avem “dimineaţa”, mie n-o să-mi pară rău că orgoliul nu m-a lasat să fac frumos în urma mea. Au trecut peste mine multe experienţe, multe întâmplări, mulţi ani până să ajung să mă bucur de fiecare zi şi să o consider un dar.

Maya a văzut un film sfâşietor la care mie mi-e frică să merg. Nu cred că sunt atât de puternică. Moartea tatalui meu care a suferit de această boală cumplită şi gândul la tot ce-a îndurat el îmi dau încă frisoane. De dragul ei, dar şi din curiozitate i-am spus totuşi că merg să-l văd şi eu. Şi mi-a spus că vrea să mă însoţească.

“Poţi să-l mai vezi încă o dată?”

“Mama, pot să-l mai văd de 30 de ori. Pentru mine e revelator.”

“Maya, o să plângi din nou. O să suferi iar.”

“Mama, lacrimile nu sunt doar despre suferinţă. Şi tu ar trebui să ştii asta pentru că, de multe ori în timp ce îmi povesteşti ceva foarte frumos, îţi dau lacrimile. Pot să-l vad de nenumărate ori pentru că mă ajută să vreau să fiu mai bună şi să nu pierd timpul cu prostii. După ce am văzut acest film, am înţeles de ce eşti tu atât de veselă în fiecare dimineaţă. Te bucuri că ai mai primit o zi în care ai ocazia să le spui omenilor cât de mult îi iubeşti, să-i faci fericiţi pe cei care au nevoie de tine şi să mai trăieşti experienţe noi şi frumoase”

E fata mea! Clar

!

Iertaţi-mă că nu sunt prea sofisticată. Am fost prea multă vreme dintr-o bucată ca să pot acum să mă sparg în sute de bucăţele din care să vă străduiţi să faceţi un puzzle si sa par mai intereantā. Nu ştiu să mă dau altcineva, nu ştiu să mă port altfel. Nu ştiu să ascund ceea ce cred şi nu ştiu să exprim doar ce trebuie.

Încerc să învăț mieunatul, dar iese răgetul de leoaică prin fiecare por. Mă străduiesc să fiu pisi, dar câinele din chinezesc latră și se zbate pentru că se simte trădat. Aș vrea să stau pe tocuri cui la fel de comod cum mă simt în bocanci sau în bascheți. Aș vrea să-mi strâng corsetul, să-mi pun push up-ul și să-mi lipesc genele false ca să fiu, vorba unei prietene, “genială”.

Dar nu am răbdare. Mărturisesc, mă plictisesc îngrozitor. La coafor sau la cosmeticiană trebuie musai să mai fac ceva în timp ce oamenii aceia se chinuie să mă facă mai frumoasă, iar eu am senzația că stau degeaba. Nu știu să stau. Nu știu nici oftatul acela de victimă, nu-mi iese și pace. Mă simt penibilă atunci când mămiorlăi și sunt mai handicapată decât cei cu probleme atunci când fac eforturi să mă abțin în a face ceva ca să nu se prindă cei din jurul meu căși eu știu să-l fac…

Sofisticoșenia nu e pentru mine. N-am fost la cursurile potrivite, e clar că nu am făcut școala care trebuia. Și mă tem că e cam târziu acum să fac o reconversie de atitudine. Și credeți-mă pe cuvânt că am încercat! Nu-mi iese si basta.

În faţa mea, un cuplu de tineri. Ea, foarte îndrăgostită, a stat tot concertul cu spatele la scenă şi cu ochii în ochii lui. Ştia toate cantecele, dar i le cânta lui. Sărea şi se bucura de fiecare melodie, dar cu braţele încolăcite în jurul gâtului lui. Nu s-a întors spre artişti nici măcar o secundă,cu toate că era înconjurată de câteva mii de tinere venite din toată lumea doar ca să-i vadă pe puştii de la One Direction.

Mă uitam la ea şi mă întrebam oare de câte ori am fost şi eu aşa? Nu ştiam dacă îmi place sau nu ce văd. Erau momente în care mă bucuram de entuziamul ei şi clipe în care simţeam că exagerează. Pentru ea, El era tot Universul. Iar el se purta de parca aşa ar fi şi fost. Ziceai că lumea toată e adunată acolo în jurul lui. Că el e începutul şi sfârşitul. Că lui i se datorează aerul pe care îl respiram, pământul pe care ne stau picioarele şi norii în care ne zboară mintea. Ea era cea mai fericită fiinţă din lume pentru că i se permitea să trăiascăîn acest Univers. Eu, biet spectator, mă simţeam cumva în afara lumii. Nici nu ştiu dacă îmi era milă de ea sau de mine. Sau de el?

Am plecat de acolo gândindu-măcât de penibili putem să fim atunci când ne îndrăgostim şi pierdem privirea de ansamblu. Şi cât de fericiţi în penibilul nostru pe care îl conştientizează doar cei de lângă noi.