Author: doina

Împlinesc 44 de ani. Frumoasa cifră 4 mi-a cam urmărit existenţa. Am locuit de trei ori la numărul 4 şi fiecare dintre casele respective au venit la pachet cu etape noi din viaţa mea, cu relaţii noi, cu schimbări majore. Sunt născută pe 24, iar copilul meu a venit şi el pe lume tot într-o zi multiplu de 4.

La 40 de ani am început cel mai important proiect din viata mea. Eu sunt proiectul în care vreau să investesc timp şi energie şi mi-am propus ca, la 45 de ani, să mă simt aşa cum nu am reuşit încă. Am fost toată tinereţea urmărită de complexe, de frustrări, am luptat cu limitele şi autolimitările mele, am avut nevoie să tot demonstrez şi să muncesc enorm pentru proiectele altora crezând că aşa voi creşte. La 40 de ani am înţeles în sfârşit că singura investiţie pe care nu mi-o poate lua nimeni e în mine. Fără să-i neglijez pe ceilalţi, mi-am dat seama că nu e corect să-mi consum toată energia în copilul meu care trebuie să-şi trăiască propria viaţă şi care într-o zi o să-şi facă frumos bagajul şi-o să plece cu lumea ei cu tot, în timp ce eu voi rămâne fix cu ceea ce am pus în mine( si pe mine :)). Şi chiar dacă sunt oameni care mă vor condamna sau nu vor înţelege, recunosc, astăzi mă concentrez asupra propriei persoane mai mult decât oricând şi mai mult decât pe oricine şi orice altceva.

Mai am un an. Mai am de lucru la câteva capitole pentru ca anul viitor să pot spune că proiectul meu şi-a respectat obiectivele şi termenul limită. Până atunci, mă uit în urmă şi îmi amintesc că la 24 de ani începeam munca în televiziune şi radio, primele materiale, primele interviuri, alfabetul unei lumi fascinante. La 34, avusesem deja curajul să las în urmă tot, să ies dintr-o zonă de confort în care mă instalasem atât de bine încât tot ce-mi mai lipsea era poştaşul cu pensia la uşă. Am plecat în Bucureşti unde am întâlnit cea mai tare echipă cu care am lucrat vreodată şi cu care am fost din toate punctele de vedere pe aceeaşi lungime de undă – prima echipa de la Naţional FM. 44 mă prinde acum o femeie aproape completă. Cu un copil fericit şi cu un proiect minunat care aduce atâtea zâmbete pe chipurile tuturor celor pe care îi întâlnim.

Privesc în urmă şi spun, fără nicio exagerare: Mulţumesc pentru tot ce-am trăit! Toate, dar absolut toate întâlnirire, întâmplările, ocaziile din viața mea au fost doar trepte pe care am urcat pentru ca astăzi, de la înălțimea treptei pe care scrie 44, să pot să spun din toată inima: sunt cea mai bună variantă a mea de până acum.

N-am mai făcut-o. Am stat de multe ori lăsându-i pe toți să plece înaintea mea. De nenumărate ori am rămas ultima. Sau am rămas vorbind singură pentru că celălalt s-a ridicat și a plecat. Mi se părea o chestiune de politețe să stai să vorbești sau să te cerți, să nu-l lași pe celălalt singur în necazul lui. Am rămas de nenumărate ori cu cuvintele în gât și cu mâinile în aer, împleticindu-le în explicații de neînțeles pentru mine, cea rămasă singură pe frontul unei discuții aprinse. Am schimbat placa. O fi semn de maturizare? Nu mai vreau să aud. Nu mă interesează adevărul tău dacă mi-l spui într-un moment nepotrivit. Nu contează cine are dreptate dacă o discuție poate să strice o seară. Viața mea e un cadou. Ești cu fundă, ești binevenit la masa mea. Ai bentiță de doliu, nu ești ceea ce caut. Sunt dispusă de multe ori să susțin oameni în pase proaste, să-i ajut să vadă și cealaltă față, să înțeleagă adevărul celuilalt. Uneori nu pot și nici măcar nu vreau să fac asta. Și dacă până de curând consumam foarte multă energie încercând să-l fac pe celălalt să priceapă ca nu e nici locul, nici momentul și nici scopul, am învățat o nouă atitudine: mă ridic și plec. Nu am știut niciodată că și cel care se ridică și pleacă o face tot cu explicațiile în gât, la fel cum rămâne cel care rămâne. Că o eșarfă delicată poate deveni o menghină în jurul gâtului tău în care se umflă toate cuvintele nerostite. Tata a murit de o boală incurabilă instalată la gât. Pentru că a tăcut toată viața. Și a rămas mereu pe scaun lăsându-i pe ceilalți să-și manifeste toți punctele de vedere, pentru că a considerat că nici măcar nu merită să se obosească să explice. Cei care mă cunosc de-o viață știu că pot să stau și să duc mult. Acum am învățat ceva absolut nou și sunt mândră de asta. Am învățat să plec.

“Fericirea nu înseamnă doar casă și copii”, citez dintr-un cantec de-al Alinei Manole. Stiți deja ca sunt fan și imi place felul ei curajos de-a spune niște lucruri. Pudibonzii vor duce mâna la gură și vor excalma „vai ce blasfemie, viața începe și se termină cu casa mea”. De cele mai multe ori cei care trăiesc in banalitatea unei case normale se uită cu invidie peste gard la cei liberi sa vină și să plece cand vor fără să dea socoteală nimănui. Cei care nu au nicio responsabilitate, nicio obligație, oamenii singuri ,trăiesc fiecare zi cu speranta că vor gasi omul cu care să se adune pe la casele lor și să construiască acel minunat ACASĂ.

In cea mai ciudată postură se află cei care nu sunt nici in car nici in cărută. Nu au nici familie dar nu sunt nici singuri . Descopăr din ce în ce mai multă lume în jurul meu care își imparte viața intre câteva zile in familie câteva zile în singurătate.

Divorţăm mult mai uşor şi ne revenim mult mai greu. Cel puţin, în trecut, când oamenii divorţau pentru că el o bătea sau pentru că ea îl înşelase sau pentru că el era beţiv, ştiai de ce trebuie să te fereşti şi găseai altul sau alta care măcar nu mai avea aceleaşi metehne. Acum divorţăm pentru că nu ne mai înţelegem. Şi mulţi ani nu mai găsim pe cineva cu care să ne înţelegem mai mult de nişte zile, nopţi, săptămâni, luni, poate chiar ani petrecuţi fiecare în treaba lui. Mă uit în jurul meu şi văd o grămadă de oameni în jurul vârstei de 40 de ani, singuri. Singuri în sensul că nu împart casele cu un partener; majoritatea sunt divorţaţi şi împart câteva zile din săptămână cu copilul care împarte celelalte zile din săptămână cu un alt partener singur într-o casă de oameni.

De fapt, sunt din ce în ce mai multe case de om. Fac parte din acest trib, prin urmare vorbesc în cunoştinţă de cauză. Familia mea sunt eu şi copilul meu – când e la mine. Când nu e la mine, sunt singură în familie. Am foarte mulţi astfel de prieteni în jur. Oameni frumoşi, întregi, interesanţi, sănătoşi, veseli şi care mai au încă foarte multe de trăit, iubit, împărţit, dar ani de zile preferă să trăiască în singurătatea lor, bucurându-se de o viaţă de familie doar în zilele în care, conform unei înţelegeri judecătoreşti sau amiabile, au prin preajmă propriul copil. Fiica mea avea la un moment dat 10 colegi la afterschool şi doar unul singur avea acasă şi pe mama şi pe tata. Ajunsese bietul copil să se creadă defect pentru că provine dintr-o familie cu ambii părinţi în aceeaşi casă.

Am ales sa nu intru in nicio relatie imediat dupa despartire. Nicio relatie care ar putea sa-i zdruncine copilului meu sentimentul de siguranta. Mi-e greu să-i înţeleg pe părinţii divorţaţi care intră dintr-o relaţie în alta. Nu pentru că ei aleg să schimbe un om cu altul, ci pentru că nu aleg să-şi lase timp să construiască o relaţie între ei şi copiii lor, care trăiesc în nesiguranţă şi nu mai înţeleg nimic din viaţa lor. De multe ori divorţul se produce din cauza unei terţe persoane sau părintele divorţat se grăbeşte să aducă în patul din casa în care locuieşte cu copilul o persoană străină de la care se aşteaptă să construiască o relaţie cu cel mic. Îi respect pe cei care au puterea, norocul, fericirea să nu intre dintr-o relaţie în alta. Să-şi lase răgaz pentru a ajuta copilul să simtă că nimeni şi nimic n-o să-l despartă de părinţii lui chiar dacă în vieţile lor apar alţi oameni. Eu mi-am lăsat acest răgaz, dar am uitat un lucru: dacă nu e măsură în orice faci, intri în alt tip de dezechilibru. În jurul meu sunt foarte, foarte, foarte mulţi oameni aflaţi în această situaţie. Oameni care au ales ca, atunci când copilul e plecat la celălalt, să îi aştepte acasă uşa, pereţii, televizorul… Recunosc, mi-e greu să-mi imaginez viaţa locuind cu cineva, împărţind casa, patul, baia, viaţa cu cineva. E adevărat că n-am întâlnit încă un om cu care să-mi doresc să fac asta. Nici în amintiri nu mai ştiu cum e să ţii cont de existenţa celuilalt zi şi noapte, 24 de ore din 24. Sper doar că e ca mersul pe bicicletă: îţi aminteşti foarte repede atunci când prinzi culoarul bun.

Când am împlinit 40 de ani, am plecat împreună cu două prietene la Roma, în vacanţă de fete”. Ne-am pus în valize rochiţe şi tocuri, poşete şi farduri şi am plecat pregătite să cunoaştem nişte domni drăguţi şi interesanţi.

Am petrecut zile întregi urmărind strada. Am admirat oameni singuri sau în cuplu, de vârsta a treia, eleganţi, sportivi şi foarte bucuroşi cu viaţa lor. M-am trezit căutându-le compania la terasă, uitându-mă după ei, studiindu-i şi gândindu-mă că aşa aş vrea să fiu şi eu când voi trece de 60 de ani: tonică, pozitivă şi activă. La întoarcere, le-am povestit tuturor în stânga şi în dreapta despre cum a fost vacanţa, insistând pe ceea m-a impresionat peste măsură. Până la un moment dat, când Maya a făcut o observaţie care mi-a dat de gândit: “Auzi, tu la Roma n-ai zis că te uiţi după bărbaţi, că poate îmi găseşti şi mie un tată vitreg? Că de când ai venit acasă, numai despre babe şi moşnegi vorbeşti”.

Inconştient, deşi plecasem de acasă cu un gând, odată ajunsă acolo am acţionat în concordanţă cu ceea ce mă frământa. Făcusem 40 de ani şi subconştientul mă făcea să privesc spre ce urmează, să-mi caut repere pentru viitor. Am înţeles că, de fapt, schimbarea prefixului nu a fost deloc o chestie banală. Că, îmi place să recunosc sau nu, mă preocupă. Aş vrea să nu îmbătrânesc singură. Aş vrea să pot să împart zilele liniştite de la bătrâneţe cu cineva cu care să râd foarte mult. Dacă o să găsesc un bărbat potrivit, o să fie foarte bine. Dacă nu, aş vrea foarte tare să construiesc un azil pentru mine şi toţi prietenii mei. Un loc în care să stăm ca-n tabără, ca-n studenţie, ca-n vacanţă. Să pot să-i dau copilului meu libertatea să-şi vadă de viaţă, cu liniştea că “mumă-sa” e cu nebunii ei şi că nu trebuie să-i poarte de grijă. Caut un arhitect care să-mi proiecteze retragerea de vis şi aş vrea să iau în calcul pe toata lumea. Cine se mai înscrie?