Author: doina

 Așteptăm răspunsuri și luăm decizii în funcție de ele, nu de ceea ce simțim. Mergem mai departe sau rămânem undeva pentru că așa ne dictează răspunsul pe care l-am primit la întrebarea cheie.

Eram sigură că trebuie dată replica. Obligatoriu. Și imediat. Dacă mi-a fost pusă o întrebare, musai trebuie să dau un răspuns. Nu prea știu să mint. Încerc uneori să ocolesc răspunsurile, dar nu prea îmi iese. Îmi place să mă joc cu cuvintele. Am sentimentul că o întrebare care mi-a fost adresată merită obligatoriu un răspuns.

De ceva vreme trăiesc o altă experiență. Las întrebările în aer. Și ale mele și ale celorlalți. Am înțeles că există întrebări care nu au răspunsuri într-un moment anume . Sunt întrebări ale căror răspunsuri vin in alte zile. Am întâlnit întrebări care își primesc răspunsurile de la alte persoane decât de la cei cărora le-au fost adresate. Iar unele întrebări pur și simplu nu merită răspuns. Dacă ne gândim la întrebare ca la o femeie, ne vine mult mai ușor să înțelegem. Și e și mai ușor dacă privim un răspuns ca pe un bărbat.

Există întrebări delicate, formulate cu multă atenție, aranajate, coafate, îmbrăcate atent in cuvinte. Acestea merită răspunsuri în care cuvintele sunt aranjate precum florile într-un buchet de primăvară.

Întâlnim intrebarea obraznică, intrebarea care agreseaza, care intră cu bocancii în stomacul tău, întrebarea care scormonește, descoase, întrebarea care ne supără. Răspunsul e pe măsura. Dur, sec, agresiv, poate chiar jignitor, de apărare.

Întrebarea discretă va avea parte de un răspuns șoptit, spus la ureche.

Întrebarea evazivă se va bucura de o ridicare din umeri, iar intrebarea directă poate sa primească un răspuns pe măsură.

Dar între toate acestea există întrebări care rămân toată viața fără răspuns. Sau care primesc răspunsul când îl așteaptă mai puțin, întrebări pentru care răspunsurile vin de unde nici nu se-așteptau și întrebări care ar fi preferat să nu fi auzit niciodată acel raspuns. In ultima vreme prefer întrebările lacat și aștept răspunsurile cheie.

“De ce să plătească un copil pentru că părintele lui a înșelat? Pentru că și-a trădat iubirea din tinerețe?”

Înainte să te grăbești să răspunzi naiv cu o întrebare (“Da’ ce vrei să spui, mămică, cu asta?”), începi să-ți revizuiești cu grijă trecutul, să parcurgi relațiile din tinerețe una câte una, să faci asocieri, scenarii, să te gândești prin ce minune și în ce context s-ar fi putut întâmpla… Nu, că el m-a înșelat pe mine… iar cel pe care l-am înșelat nu se pune pentru că, de fapt, nu l-am iubit…

Și o tot dai cu supoziții până când îți faci curaj și întrebi:

– Dar ce-ți veni, iubita lu’ mama?

– Păi, mama, despre asta e vorba în Maleficent, filmul cu Angelina Jolie.

Mărturisesc, nu l-am văzut. Și, din păcate, nu e singurul film pe care ea apucă să-l vadă și eu nu. Așa că eram pregătită să ascult o cronică de film în stilul ei caracteristic: o femeiușcă (de multe ori uit că încă nu are 14 ani) așezată turcește pe covor și explicându-mi în timp ce eu întind rufele la uscat. Citez din memorie (și este foarte aproape de original, pentru că mi-au intrat bine în minte cuvintele ei; nu mă așteptam la această abordare și m-a prins cu garda jos):

“Mama, în filmul ăsta s-a mers prea departe. Au încercat să construiască personajul negativ universal. Un personaj negativ pe care să-l umanizeze. Să ne arate că, de fapt, în toți oamenii răi se află la rădăcină, o suferință profundă care i-a determinat să fie răi. Au făcut o combinație între mama vitregă din Alba ca Zăpada și Ursitoarea cea rea din Frumoasa din Pădurea Adormită. Ca să înțelegi, această Maleficent de fapt nu e rea în esență, doar vrea să se razbune pe bărbatul care a înșelat-o în tinerețe. Tatăl frumoasei din pădurea adormită fusese iubitul Ursitoarei. Și într-o dimineață, în timp ce ei dormeau în același pat, el i-a furat aripile pentru că avea nevoie de ele. Ea s-a trezit înșelată și, după 40 de ani, vine și se răzbună. Pe cine? Pe copilul bărbatului care a înșelat-o. Ce poate să doară mai rău un părinte? Unde poți să lovești mai tare un om dacă nu lovindu-i copilul? Dar mie nu mi se pare correct. De ce să plătească copiii pentru greșelile părinților lor? Vrăjitoarea trebuia să-l adoarmă pe el, pentru că el e cel cu care a avut de fapt o problemă. Dacă el a fost iresponsabil și nu s-a gândit ce repercusiuni poate avea gestul lui, ce vină are copilul?! Și-apoi au distrus și mitul îndrăgostirii la prima vedere. În filmul ăsta, mama, nu prințul o trezește printr-un sărut din somnul de 100 de ani, ci vrăjitoarea o pupă pe frunte. Bine, au încercat să o umanizeze, să o facă să regrete și să-și repare greșeala, dar cum rămâne cu speranța fiecărei fete că într-o zi o să apară în viața ei un băiat frumos care o să o sărute, iar ea o să se îndrăgostească de el imediat și vor rămâne împreună până când moartea îi va despărți?!”

Ar putea fi o cronică de film sau, la fel de bine, o cronică de viață. Este felul în care vede lucrurile o tânără de 13 ani, un copil al zilelor noastre crescut să privească dincolo de ceea ce i se pune în fața ochilor.

Nu am pretenţia ca tot restul lumii să fie de acord cu mine. Nu aştept confirmările celor din jur. Trăiesc în adevărul meu, după adevărul meu. Adevărul meu este ceea ce sunt, cunosc, percep. Îmi aparţine. Mie. Îmi. Restul sunt lucruri pe care le aflu din adevărul celorlalţi.

Adevărul meu vede lucrurile într-un fel în timp ce adevărul tău poate să le vadă la fel sau în alt fel, dar cu siguranţă că e în felul tău. Iubirea în adevărul meu se vede roz. În adevărul tău e verde sau albastră. Nu înseamnă ca nu e tot iubire. Nu îţi cer să-ţi colorezi iubirea roz doar pentru că aşa o văd eu în adevărul meu. Şi oricât de verde ai vedea-o tu, a mea tot roz va rămâne. Pentru că, dacă mă voi strădui să o văd verde, nu va mai fi iubirea din adevărul meu, ci va fi iubirea din adevărul tău. Și-atunci eu voi iubi iubirea ta care nu-mi aparține. Și pe care nu o simt, pe care nu o asimilez. O iubesc pentru că vreau să te iubesc pe tine, dar dacă îmi păstrez iubirea roz, nimeni și nimic nu-i poate pune nici măcar o bulinuță, fie ea roșie sau neagră.

Dacă trăiesc după adevărul meu, trăiesc liniștită, pentru că până la urmă sunt răspunzătoare doar față de mine pentru ceea ce am făcut cu viața mea. Oamenii din jurul meu sunt trecători, unii stau mai mult, alții mai puțin. Dar eu cu mine rămân până la capăt. Și-atunci eu față de mine trebuie să rămân corectă și să trăiesc în conformitate cu adevărul meu. Dacă mie îmi plac filmele romantice nu trebuie să schimb acest adevăr de dragul nimănui. Asta simt, atâta pot. Dacă mie îmi place ciocolata, îmi asum adevărul meu și nu mă îndop cu murături doar pentru c-am citit în cărți scrise adevărurile altora. Dacă mie îmi place să dansez în cluburi până dimineața, îmi respect adevărul pe care îl simt și nu mă duc la Ateneu pentru că adevărul altcuiva spune că ar da mai bine. Dacă eu iubesc un bărbat, indiferent de ceea ce îmi spun alții din adevărul lor, eu îmi voi asculta doar adevărul meu, pentru că el știe mai bine decât tot restul lumii ce e bun pentru mine. S-ar putea ca mie să-mi facă bine adrenalina, suspansul, să mă țină vie provocările și tensiunea. Atunci, ce să caut eu în adevărul unui om care nu-și dorește în viață decât liniște? O linie în care nimic să nu depășească limitele impuse de adevărul lui?! Am înțeles că adevărul meu știe cel mai bine ce, cât, când, unde și mai ales de ce am eu nevoie. Și am hotărât să trăiesc în adevărul meu, chiar dacă asta înseamnă să fie împotriva adevărului tuturor celorlalți.

Nu sunt puternică. Nu sunt Superfemeia. Nu pot să mut munţii din loc şi nu înţeleg de ce toată lumea crede asta despre mine.

Nu sunt de fier şi nici nu muşc din betoane. Mă descurc singură pentru că nu am de ales. Am învăţat să car sacoşe deşi baxurile de apă plată îmi rup mâinile. Câştig bani să plătesc facturile deşi sunt zile în care nu mi-aş da jos pijamalele de pe mine. Organizez oamenii deşi aş prefera să-mi spună şi mie cineva unde, când şi cum să fac ce să fac. Dacă m-aţi vedea făcând echilibristică pe scaunul cocoţat pe masa din bucătărie în încercarea de-a schimba un bec, nu m-aţi mai vedea chiar atât de superfemeie.

Da, sunt foarte tare. Fac şi desfac lumea. Mut continentele şi costruiesc poduri peste oceane. Până când se arde o siguranţă sau fac pană la maşină. Sau până se strică o priză sau, şi mai grav, o clanţă. Când tot ce vreau e să mă cuibăresc în două brațe puternice. Sunt cea mai tare din parcare, îmi place să fiu surprinsă, dar îmi place și mai mult să pregătesc sandvișuri și ceai dimineața.

Mama a fost şi este o femeie care s-a descurcat singură, iar tata a lăsat-o să se bucure de forţa ei. Muta singură dulapurile prin casă din două în trei luni pentru că se plictisea, dar avea grijă să nu fie tata prin zonă, căci pe el îl oboseau aceste iniţiative. Lucrurile erau clar stabilite: mama se ocupa de mărunţişuri – casă, copii, finanţe, în vreme ce lucrurile majore îi reveneau tatei – căuta răspuns la întrebările existenţiale: există viaţă dincolo de moarte, ce se întâmplă cu sufletul când noi plecăm… De toate celelalte se ocupa nenea Ioşca. Nenea Ioșca era vecinul nostru, omul care putea să rezolve orice pe lângă casă. Astea, mărunţişurile în care ne împotmolim. Nimicurile fără de care stai în întuneric, fără apă caldă sau cu uşa deschisă dacă te loveşte nevoia iar el nu e prin preajmă. În adolescenţă, mă gândeam cu teamă că într-o zi o să plec de-acasă și-o să mă mărit. Iar frica mea cea mai mare era că n-o să am cu mine un nenea Ioșca.

Mă recunosc în comportamentul mamei mele, mândră că face şi desface. Mă surprind acţionând asemeni ei. Acesta a fost modelul meu şi l-am învăţat foarte bine. L-am şi aplicat în relaţia cea mai importantă din viata mea, dar a eşuat ea, relaţia, pentru că n-a existat un nenea Ioşca prin preajmă. Târziu, dar până la urmă important e ca mi-am dat seama, am înţeles că eu nu vreau drepturi egale cu bărbaţii, ci vreau drepturile mele iar lor le doresc drepturile lor.

Ador să fiu ceea ce îmi permit atât de rar să fiu – femeie.

“Nu mi-e frică să îmbătrânesc. Știu că la 40 de ani o să fiu o femeie foarte frumoasă. Mă uit la tine cu câtă bucurie trăiești fiecare zi, cât de intensă ți-e viața și mă gândesc la viitor cu multă încredere. Niciodată nu mi-am imaginat că o femeie la 40 de ani mai poate să se îndrăgostească, să fie emoționată de gesturile unui bărbat, că la 40 de ani femeile mai știu să flirteze și să se bucure de bărbații care o curtează. Deja știu cine te sună după cât de mult râzi în timpul convorbirii, cât de mult te pisicești sau cât ești de tranșantă și expeditivă. Uneori pun pariuri cu mine că te-a sunat x sau y sau z. De când te-am cunoscut pe tine, am mult mai multă încredere că timpul o să aducă în viața mea exact ce și pe cine trebuie”. Așa mi-a spus de curând o fată care are jumătate din vârsta mea și care s-a întâmplat să împartă cu mine în ultima vreme mai mult timp decât oricine altcineva. Un om față de care sunt relaxată și lângă care mă comport fix cum îmi vine. Un fin observator care a știut să ia din această experiență ceea ce îi dă ei energie să mergă mai departe.

Dacă mă gândesc bine, și eu credeam la 20 de ani că o femeie de 40 de ani e terminată. Nu înțelegeam de ce spunea mama despre x că a murit tânără când femeia respectivă avea 40 de ani. Pentru mine, trăise destul de mult și chiar nu mi se părea că ar fi fost în floarea vârstei, cum spunea mama. Ce experiențe mai putea să trăiască? Făcuse copii, se măritase, avusese un serviciu, ce să mai urmeze? Cât să mai urmeze?

Astăzi, când trăiesc la 40 cu aceeași intensitate cu care trăiam la 20, nu prea reușesc să înțeleg ce vrea să-mi spună un bărbat de 60 despre faptul că-și face planuri ca și când ar avea 25 de ani. Și că el nu face poze pentru că nu se recunoaște în ele. Și că se uită de multe ori în oglindă și se întreabă cine e individul acela, pentru că imaginea oglindită nu are nicio legătură cu ce știe el că ar trebui să vadă.

Da. La 40 te poți îndrăgosti la fel de bine ca la 20. Poți să suferi la fel de mult ca la 25 și poți să speri cu aceeași ardoare ca la 30. Poți să te găsești în situația în care să accepți invitația unui bărbat la film, a altui bărbat la cafea și să pleci cu un altul în vacanță. Nu mai stai să plângi așteptându-l pe cel cu care să le faci pe toate, pentru că la 40 de ani ai înțeles că nu te îndrăgostești nici de o imagine, nici de o minte, nici deun cont. La 40 știi deja că poate să-ți atragă atenția energia unui om și că aceea te poate ține concentrată pe o singură persoană dacă atracția e suficient de puternică. Dacă nu, poți să ai tot felul de relații: de prietenie, de simpatie, de o noapte sau de o vacanță, relații de muncă sau relații de afaceri, relații de plăcere sau relații de interes. Și mai știi că nu trebuie să pedepsești niciuna dintre persoanele cu care te afli în oricare dintre aceste relații pentru că nu există în viața ta RELAȚIA aceea. Nu se cheamă că ești o femeie ușoară dacă astăzi ieși cu un bărbat la masă pentru că îți place să vorbești cu el despre filme, mâine te plimbi în parc cu un bărbat care e pasionat de fotografie, sâmbătă ieși în club cu un bărbat căruia îi place muzica românească și duminică te duci la masă cu un bărbat care știe să te surprindă alegând cele mai sofisticate locuri din oraș. Se cheamă că îți permiți. Social, financiar, civil, emoțional și medical. Adica ești: matură, sănătoasă, independentă, curajoasă și conștientă că, până apare în viața ta bărbatul cu care să vrei să stai în vârful patului uitându-te la Turul Franței – pentru că poate să fie orice la televizor atâta timp cât tu ești în brațele lui, până apare acel bărbat poți să te îmbraci frumos, să îți iei cea mai bună poșetă, să-ți pui tocuri și să faci orice te face să te simți vie. Nu știu cum e la 50 sau la 60, dar eu una vreau un singur lucru – să nu regret că am ratat șansa de a-i lăsa pe ceilalți să mă facă fericită.