Author: doina

“Vreau un bărbat care să mă iubească. Vreau un bărbat care să mă facă să mă simt specială. Vreau un bărbat care să fie bun și blând și deștept și interesant și vesel și misterios.

Vreau pe cineva care să mă ducă în vacanțe. Vreau să întâlnesc un om care să-mi facă surprize. Vreau un om care să mă țină în brațe. Vreau un bărbat puternic și curajos. Vreau un om care să aibă pasiuni, care să fie preocupat de tot felul de hobby-uri, vreau un om viu.”

Ok. S-ar putea ca Dumnezeu, în imensa lui bunăvoință, să fi construit vreodată așa ceva. Bărbatul perfect probabil că există… undeva… într-un colț al lumii. Dar chiar și așa. De ce l-ai vrea pentru tine? De ce ți-ai pune astfel de dorințe? Cu ce te-ar ajuta să fie al tău și numai al tău bărbatul acela care e în toate felurile enumerate în dorințele tale?

Cu ce îți face ție viața mai frumoasă un bărbat bun și blând dacă e bun și blând cu alții și cu tine e rece și indiferent? Ce bucurie îți dă un bărbat care te duce în vacanțe, dar se poartă cu tine ca și când v-ați fi întâlnit întâmplător pe aceeași plajă și ești una dintre miile de turiste de sub palmieri? De ce ai avea nevoie să te țină în brațe un bărbat care poate face asta, dar o face mecanic și ori că te ține pe tine, ori că îmbrățișează o pernă bună, o face cu la fel de multă emoție în gestul lui? De ce ai vrea un bărbat curajos, dar care se teme să meargă cu tine până la capătul Pământului? Unde e mulțumirea ta pentru bărbatul care are pasiuni și hobby-uri, dar pe care nu le împarte cu tine, dar le împărtășește cu alții? La ce ți-ar trebui un bărbat care e viu, în viață, dar lângă tine e mort?

Până la un moment dat, mi-am pus tot felul de astfel de dorințe: să fie așa și pe dincolo, să fie într-un fel sau în altul. Vine o vreme când îți dai seama cât e de greșită abordarea. Vine o zi în care, sinceră fiind, accepți că ai primit ceea ce ți-ai dorit și că n-ai fost fericită. Pentru că, de fapt, ți-ai dorit ceva ce nu era pe măsură ta. Degeaba vreau eu rochia verde mărimea 34, dacă eu port 44. Pot să mă străduiesc să trag pe mine un 42 sau mă pot uita la un 46 pe care să-l mai pot strâmta. Dar să iau ceva care să fie atât de diferit de măsura care mi se potrivește…

Vreau un bărbat care atunci când mă ține în brațe, mă face să mă simt în siguranță. Îmi doresc un bărbat în ochii căruia să mă văd frumoasă. Vreau un bărbat alături de care să mă distrez și să râd în hohote. Vreau pe cineva care să știe că împreună suntem fericiți și la capătul Pământului. Vreau pe cineva pentru cum sunt eu lângă el, nu pentru cum e el în general.

Dacă bunica mea ar fi auzit acest argument care a dus la destrămarea unui cuplu ce a împărțit niște ani și niște griji, sigur s-ar fi dus la preot să plătească niște slujbe de dezlegare .

– Te bate? Nu-ți aduce bani acasă? Nu are grijă de copii? Dacă face toate lucrurile acestea nu ai niciun motiv să renunți la un bărbat.

Unde s-au dus principiile bătrânilor noștri. Bunicile noastre știau că bunicii se mai duc din când în când în capătul satului la câte o „curvoaie”. Problema lor nu era ca sunt inșelate ci că ei veneau din nou acasă și le făceau lor o căruță de copii. Bunicile noastre știau că bărbații lor sunt băutori și stăteau la bufetul satului până dimineață. Problema lor nu era că le place alcoolul ci că ei vin acasă și le iau la bătaie.

Mi-a fost dat să o aud și pe asta. L-a părăsit pentru că el nu știa să danseze. Și ce dacă era atent în rest, și ce dacă o răsfață cu cadouri speciale, și ce dacă o plimba prin cele mai interesante locuri din lume. Nu știa să facă fix ceea ce ei îi plăcea cel mai mult: să danseze. Era atât de stângaci și atât de complexat că era complet aritmic, încât prefera să stea pe scaun și să o privească pe ea dansând cu cine se nimerea sau singură. Ea s-ar fi multumit cu puțin. Nici măcar nu avea pretenția la tango-uri sau vals. I-ar fi ajuns ca el să-și miște picioarele de la stânga la dreaptă fără să o calce pe vârful pantofului stiletto și să o țină ferm cu brațul pe după talie în așa fel încât ea să aibă senzația că zboară.

„Poate sunt femei pe care le fac fericite bucătăriile lor, sau poșetele sau pantofii sau vacanțele sau cinele romantice” Pe mine mă face fericită dansul. Am senzația că toată relația poate fi rezumată la cele câteva minute în care cei doi plutesc precum ar fi doar unul. E momentul în care se abandonează și energia lor îi poartă în stânga sau în dreaptă, îi învârte și îi ridică, îi aduce cu picioarele pe pământ sau îi poartă printe nori.

– Ce-ți place cel mai mult să faci în viață? A întrebat-o psiholoaga pe care o vizita deja de câteva luni încercând să afle de ce este nefericită?

– Să dansez. A răspuns ea fără să stea pe gânduri.

– Cu cine?

– Cu bărbatul pe care îl iubesc.

Un pas, atât a despărțit-o de decizia ei. Nu știe dacă a fost de Cha-Cha sau Merengue, dar știe sigur că îl caută pe el, partenerul cu care să-și danseze dansul vieții.

– Când? M-a întrebat o prietenā cāreia i-am adresat aceastā întrebare ce mā obsedeazā de ceva vreme incoace.

– Tot timpul, atunci când ai o situație și trebuie să rezolvi niște lucruri. Faci tot, absolut tot ce poți???

– La jobb, da. Caut absolut toate variantele, întorc problema pe toate fețele, analizez toate, absolut toate posibilitatile și in momentul în care nu mai am nicio altă variantă spun: gata. Asta e tot ce s-a putut face.

– Și în rest, în viața ta, in relațiile tale? Ai facut tot ce se putea face?

Intuiți rāspunsul prietenei mele. Vă spuneam că îmi sună în cap întrebarea asta de ceva vreme. Și o adresez de fiecare dată când cineva discută cu mine o problemă. Nu e întamplātor. Fācând o analizâ onestā a felului în care eu m-am comportat de-a lungul timpului mi-am dat seama că sunt douā situațiile în care am făcut tot ce puteam face. Atunci când s-a pus problema să rămân într-o relatie bună cu tatăl copilului meu și în proiectele mele de suflet. In rest…mai sunt multe posibilități neexploatate. In relațiile mele cu bărbații au ramas atât de multe lucruri pe care nu le-am făcut, în relatiile mele cu angajații sunt corigentā la făcut “tot ce-am putut” în relația mea cu Maya fac eforturi foarte mari sa nu mă fac că plouă atunci când eu știu că mai sunt lucruri pe care nu le-am incercat …

Daca te gandești la o situație din viața ta și atunci când iti pui întrebarea” am făcut tot ce puteam să fac pentru asta? ” simți ,așa, cum ți se strânge puțin stomacul și ți se încețoșează privirea , înseamnă că în sufletull tău știi că mai putea să încerci ceva. E o chestiune doar intre noi .Noi cu noi. Fiecare cu el. Nimeni nu o sā afle adevārul niciodată .Putem  să trâmbițām  cât de tare vream :” Am făcut tot ce se putea”… In timp ce spunem asta în încercarea de a-i convinge pe ceilalti , uităm că primii pe care trebuie să-i convingem suntem noi. Si dacă vorbele pot să fie mincinoase, stomacul, sângele, ochii, nervii din fiecare bucătică din corp se vor ghemui încercând să se apere de minciună. Pentru că toate organele știu cā noi n-am făcut tot, absolut tot ce se putea.

Vorbeam zilele trecute cu o altă prietenă despre problemele pe care le are cu copilul ei mai mare. E într-o clasă în care nu se simte bine, e mult prea diferit de restul copiilor, situatia il stresează, are efecte în psihicul  si comportamentul copilului iar mama lui   e disperată. Toată lumea i-a sugerat să-l mute într-o alta școală . Din păcate școala în care vrea ea nu primește transferuri și se află, din punctul ei de vedere, într-o situație imposibilă. Am întrebat-o de ce nu-l mutā la o școala privată. “Pentru că nu știu cât o sa-mi pot permite asta si apoi nu știu dacă o să-I pot oferi si celui mic aceeași chestie și nu vreau să fac diferențe”.

I-am spus cum aș face eu in situația ei. Aș muta imediat copilul într-un loc în care să fie fericit si aș rezolva o problemă care există ASTAZI. Celelalte lucruri despre care mi-a spus sunt posibile probleme care ar putea să apară in viitor. Si-apoi, de unde asta cu – vreau să le ofer egal. Copiii nu sunt egali. Au date si nevoi diferite. Ofera-i fiecăruia ce-i trebuie nu pune in balanță costurile si semnul egal in dreptul lor. Așa aș face eu.

Recunosc, sunt omul lui ASTAZI. Orice problema apare o studiez: dacă am o soluție pentru ea aplicabilă astăzi- o fac. Dacă nu, aștept să-I vad Solutia. Pentru că sunt sigură că Solutia există și e la doi pași de noi de fiecare dată.

E tema mea pe anul acesta. De fiecare dată, în oricare dintre situatiile ivite voi incerca să-mi raspund sincer la întrebarea” ai făcut tot ce se putea face?” Și dacă o să simt în sufletul meu că am facut doar cât am apucat, cât mi-a fost simplu, cât m-au ținut nervii, cât mi-au ajuns banii dar mai erau cateva posibilitați pe care nu le-am încercat din comoditate, orgoliu, renunțare, suficiența…îmi voi aminti ce am eu de facut in 2015: Tot ce pot în toate situatiile care-mi vor ieși in cale. Tot ce pot să fiu mai bună, mai înțeleaptă, mai sănatoasă , mai răbdătoare, mai generoasă, mai atentă, mai caldă, mai veselă, mai întelegatoare, mai instruită, mai harnică, mai rezistentă, mai iubită, mai multumită de mine.

Nu am avut norocul să trag lozul câştigător. Cā asta am auzit eu de când eram mică despre căsătorie: că poţi să tragi sau nu lozul câştigător. E drept, am tras multe lozuri pe care scria mare, cu litere de tipar NECÂSTIGĀTOR. Uneori am vazut alteri am crezut ca mi se pare. Recunosc, am tras lozuri cu câştiguri mici, dar încă nu am tras lozul cel mare. Nu mă întrebaţi ce înseamnă câştiguri mici şi nici care ar fi lozul cel mare. Pe vremuri, când chiar găseam loz în plic la toate colţurile de stradă, să tragi lozul pe care era Dacia însemna să fi mâncat rahat mult când erai mic. Acum, ce mai e o maşină? O problemă în plus, o altă bătaie de cap. Şi-apoi, depinde ce maşină…

Deci nu doar cā nu am tras lozul cel mare, dar nici măcar nu ştiu ce e. Una dintre prietenele dragi mie îmi spunea că nu există. Şi că oricât de mare ar fi câştigul, impozitul e direct proporţional cu valoarea câştigată şi că de multe ori nu te mai bucuri de câştig văzând cāt de mare este de fapt preţul pe care îl plăteşti. Eu nu mă tem de asta, pentru că ştiu că totul se plăteşte. Şi-atunci, măcar să ştiu pentru ce plătesc. Şi, dacă ce plătesc îşi merită banii, nu mă deranjează să scriu un ordin de plată, ba chiar aş putea să-l semnez în alb.

Uneori am senzaţia că am plătit în avans, de câteva ori, impozitul pentru lozul netras. Doar să-mi spună cineva că lozul câştigător e înşirat pe sârmă dimpreuna cu celelalte multe lozuri – le trag pe toate, dacă asta înseamnă să-l găsesc. Dar din păcate nimeni nu-mi dă nicio asigurare. Şi-atunci nu-mi rămâne de făcut decât să-mi văd de viaţa mea şi de lucrurile certe din ea, iar din când în când să mai trag câte un loz, doar doar îl nimeresc pe cel câştigător, să nu mă certe Doamne Doamne că nici măcar nu mi-am încercat norocul.

Primul bărbat din viața mea m-a susținut să-mi împlinesc visele în momente în care eu nici măcar nu eram în stare să le recunosc. El a știut înaintea mea că munca pe care o făceam nu era potrivită pentru mine și, în timp ce eu încercam să mă conving pe mine însămi că vreau o viață simplă, așezată spre casnică, de femeie care are un serviciu de 8 ore și apoi o viață de gospodină, el a intuit nevoia mea de adrenalină, spiritul meu liber și capacitatea de-a face un spectacol din orice. Și oricât de mult m-am împotrivit, a făcut în așa fel încât să-mi lase deschise portițele care să mă ducă spre ceea ce sunt astăzi, chiar dacă a fost perfect conștient că mă va pierde, chiar dacă înțelegea cu fiecare treaptă pe care mă ajuta să urc faptul că mă îndepărtam tot mai mult de femeia cu care el se însurase și pe care și-o dorea alături până la adânci bătrâneți. Datorită lui am învățat devreme ce înseamnă ca cel de lângă tine să te încurajeze să rămâi cine esti, să crești în plămădeala ta și nu să se chinuie să-ți schimbe ingredientele.

I-am susținut pe bărbații din viața mea. Mi-am dorit mereu să fim cel puțin egali și nu m-aș fi supărat deloc să fie mai mari, mai tari, mai puternici, mai bazați, mai bogați decât am fost eu. Nu mi-a dat niciodată satisfacție un salariu mai mare decât al lor, un success mai răsunător sau o notorietate mai solidă. Încrederea în mine nu a venit din faptul că le eram superioară, că aveam un cont mai plin, o casă mai mare sau o mașina mai scumpă. Nu întotdeauna bărbații cu care am fost au avut case mai mari, salarii mai bune sau mașini mai scumpe. Dar sigur aveau acel ceva care să mă facă să-i observ și să mă opresc în dreptul vreunuia dintre ei din graba mea de a trăi. Au existat în viața mea bărbați cu mai puțină experiență decât mine, cu ani mai puțini în bulletin, dar cu voință mai mare. Mi-am dorit bărbați cu care să vorbesc cel puțin de la egal la egal, iar dacă treapta pe care i-am găsit era sub treapta mea, am făcut tot ce a ținut de mine să-i susțin să urce. Nu m-am temut niciodată că o să-l pierd după ce ajunge pe treapta de deasupra și i se schimbă perspectiva. Nu am simțit nicio clipă că pot să păstrez pe cineva lângă mine pentru confortul și siguranța de care putea beneficia. Mai mult, am vrut să urce cât mai mult și cât mai repede și să se bucure de toate avantajele unui avantaj. Pe niciunul nu l-am ținut de sub braț, pe niciunul nu a trebuit să-l imping de la spate. A fost suficient să le amintesc cine sunt, ce pot și cât e de simplu să nu renunți la visul tău. Mi-am susținut partenerii să facă schimbările de care aveau nevoie ca să fie fericiți. Nu m-am lăsat influențată de sentimentul de frică sau de egoismul care se cuibărea în sufletul meu atunci când simțeam că schimbarea lui o să tulbure puțin din liniștea și siguranța casei noastre. Am încercat să susțin și să încurajez talentul și chemarea celui de lângă mine să facă ceea ce își dorește cel mai mult. Și chiar dacă alegerile lor i-au îndepărtat de mine, chiar dacă financiar sau social cuplul nostru a avut de suferit, mi-am asumat toate minusurile și l-am încurajat să nu renunțe.

Poate măcar pentru asta am avut parte la rândul meu de bărbați care să mă iubească suficient de mult cât să aibă încredere în alegerile mele, să aibă răbdare să mă adaptez într-o nouă situație, să accepte o schimbare chiar dacă în momentul respectiv era schimbarea mea. Bărbații din viața mea, niște străini de sânge, m-au susținut mai mult decât au făcut rudele cele mai apropiate. Poate nu întâmplător, telefonul meu sună uneori și de la capătul celălalt, la 20 de ani distanță, se aude “Ești cea mai frumoasă întâmplare din viața mea”.