Author: doina

Nu sunt puternică. Nu sunt Superfemeia. Nu pot să mut munţii din loc şi nu înţeleg de ce toată lumea crede asta despre mine. Nu sunt de fier şi nici nu muşc din betoane. Mă descurc singură pentru că nu am de ales. Am învăţat să car sacoşe deşi baxurile de apă plată îmi rup mâinile. Câştig bani să plătesc facturile deşi sunt zile în care nu mi-aş da jos pijamalele de pe mine. Organizez oamenii deşi aş prefera să-mi spună şi mie cineva unde, când şi cum să fac ce să fac. Dacă m-aţi vedea făcând echilibristică pe scaunul cocoţat pe masa din bucătărie în încercarea de-a schimba un bec, nu m-aţi mai vedea chiar atât de superfemeie. Da, sunt foarte tare. Fac şi desfac lumea. Mut continentele şi costruiesc poduri peste oceane. Până când se arde o siguranţă sau fac pană la maşină. Sau până se strică o priză sau, şi mai grav, o clanţă. Când tot ce vreau e să mă cuibăresc în două brațe puternice. Sunt cea mai tare din parcare, îmi place să fiu surprinsă, dar îmi place și mai mult să pregătesc sandvișuri și ceai dimineața. Mama a fost şi este o femeie care s-a descurcat singură, iar tata a lăsat-o să se bucure de forţa ei. Muta singură dulapurile prin casă din două în trei luni pentru că se plictisea, dar avea grijă să nu fie tata prin zonă, căci pe el îl oboseau aceste iniţiative. Lucrurile erau clar stabilite: mama se ocupa de mărunţişuri – casă, copii, finanţe, în vreme ce lucrurile majore îi reveneau tatei – căuta răspuns la întrebările existenţiale: există viaţă dincolo de moarte, ce se întâmplă cu sufletul când noi plecăm…

De toate celelalte se ocupa nenea Ioşca. Nenea Ioșca era vecinul nostru, omul care putea să rezolve orice pe lângă casă. Astea, mărunţişurile în care ne împotmolim. Nimicurile fără de care stai în întuneric, fără apă caldă sau cu uşa deschisă dacă te loveşte nevoia iar el nu e prin preajmă. În adolescenţă, mă gândeam cu teamă că într-o zi o să plec de-acasă și-o să mă mărit. Iar frica mea cea mai mare era că n-o să am cu mine un nenea Ioșca. Mă recunosc în comportamentul mamei mele, mândră că face şi desface. Mă surprind acţionând asemeni ei. Acesta a fost modelul meu şi l-am învăţat foarte bine. L-am şi aplicat în relaţia cea mai importantă din viata mea, dar a eşuat ea, relaţia, pentru că n-a existat un nenea Ioşca prin preajmă. Târziu, dar până la urmă important e ca mi-am dat seama, am înţeles că eu nu vreau drepturi egale cu bărbaţii, ci vreau drepturile mele iar lor le doresc drepturile lor. Ador să fiu ceea ce îmi permit atât de rar să fiu – femeie.

Eu m-am nàscut sā fiu fericitā. Așa cum unele femei sunt născute sa fie frumoase, altele sunt născute să fie bune, cunosc femei născute să fie mame. Am în jurul meu câteva cărora asta le-a ieșit cel mai bine. Sunt mame perfecte pentru copiii lor. Au în ele toată știința de a fi mame. Ştiu femei născute să fie femei. Din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare. Știu cum să și dea ochii peste cap și să ofteze cum sā obținā fārā sā se strāduiascā prea mult, știu toate trucurile care le certifică statutul de femei. În jurul lor bărbații roiesc gata să le pună lumea la picioare. Ele s-au născut știind cum să-i facă să le coboare luna de pe cer. Am întâlnit femei născute să fie bărbate. În afară lipsei unor organe, femeile bărbate se iau la trântă și pun la pământ întreaga lume. Am întâlnit femei născute să fie victime. În toate experiențele vor găsi un vinovat pentru neimplinirile lor, vor căuta scuze pentru întârziere, insucces.

Cunosc femei ghid. Reușesc să rămână deasupra tuturor problemelor pământești și luminează drumul spre evoluție celor rătăciți. Femei care au înțeles că ziua de astăzi e despre cât creștem nu despre cât și cu cine facem. 
Eu m-am născut să fiu fericită. “Tu ești predestinată să fii fericită “ – mi-a spus câțiva ani la rând un bărbat care alegea în momentele grele să intre în beciuri și să-și numere morții. Un alt bărbat din viața mea s-a confruntat puternic cu bucuria mea pentru viață. Mi-era greu sā-I înțeleg căderile dar înțeleg de ce în buletinul lui ar fi putut fi scris lejer la domiciliu -peșteraîncarefugdelume. 
Copilul meu mă ceartă dimineața ca sunt prea fericită la o ora la care oamenii abia fac ochi. 
Au fost vremuri în care alegeam să-mi frânez bucuria ca să nu fiu într un dezacord prea mare cu cei care nu reușeau să fie prea fericiți. Până într-o zi în care am ales să-mi asum fericirea și să recunosc despre mine în fața oricui: da. M-am născut să fiu fericită

.

Când știi că ai trădat? Când simți cum ți se strânge inima atunci când vei da ochii cu cel pe care l-ai trădat. Oricât te vor convinge ceilalți că ai făcut ce trebuie, oricât de mult ți ai spune tu că nu ai avut de ales, inima ta iți va spune adevărul. În mijlocul ei e un punctisor. Cel mai mic din lume. Acolo se ascunde adevărul tău absolut. E singurul care contează. E cel care te înalță sau te macină încet, încet până te omoară. Acolo nu te mai ajută nicio scuză, niciun argument. Adevărul tău absolut se bazează exclusiv pe ceea ce simți. El preia toate vibrațiile și știe mai bine decât oricine dacă ceea ce ai făcut e sănătos sau nu. Sănătos pentru tine. Atunci când trădezi punctul din centrul inimii tale preia toate frământările. Poți afișa ce mască vrei. Acolo, în cel mai mic punctişor e cu cărțile pe masă. Și dacă nu e sănătos, te roade. Și te mănâncă. Și trădarea se transformă într-o piatră care ți se așează pe inima și inima ți se face grea. Tot mai grea. Și te doare tot mai tare. Apoi te târăști prin lume cărând piatra în care s-a transformat trădarea. Nimic din ce ai să faci mai departe nu va mai fi ușor. E ca și cum te ai plimba liber cu cătușe la mâini. Așa te plimbi și tu cu piatra pe inimă. Iar într-o zi vine scadența. Și cu cât amâni mai mult cu atât dobânda e mai mare și restanțele mai multe.

Știi că ai trădat atunci când un simplu gând primește răspunsul din mijlocul inimii tale.Si punctul acela rezonează cu un singur alt punct: cel din inima celui trădat. E strict intre cele două inimi. Nu trebuie să te certe nimeni. Nu trebuie să ți arate obrazul. Propun să înlocuim degetul pe care-l arătăm tradatorilor pe obraz cu palma pusă pe inima. Pentru că acolo doare trădarea.

Nu țin minte sā-mi fi consumat vreodată energia ca să mă răzbun. Pe nimeni. Nici pe foștii iubiți, nici pe foștii angajați nici pe ex-angajatori. N-am investit timp și idei ca să construiesc răzbunări. Nu am ținut ascunsă undeva într-un colț din inimă supărarea așteptând să vinā ziua scadenței. Am preferat să lămuresc lucrurile pe loc și să întorc spatele problemei văzându-mi de viată mai departe.

“Înseamnă că nu ți-ai luat-o”. Mi-a zis o prietenă.

Mi-am luat-o. Cu vârf si îndesat. Pe toate căile și prin toate mijloacele. Am fost trădată, părăsită, furată, păcălită, înșelată, mințită, folosită, consumată, abandonatā… Le-am primit din plin pe toate. De-a lungul vieții s-au găsit oameni care să mă oblige să mă confrunt cu situații din care a trebuit să-mi adun creierii de pe jos, să-I împachetez și să-i fac să functioneze din nou. M-am trezit de multe ori cu inima făcută țăndări și am găsit puterea să o repar bucată cu bucată. Au fost momente în care m-am trezit in stradă. Singură si fără nimic. A nimănui.

Și toate astea s-au întâmplat cu concursul unor oameni. Ați înțeles bine. Nu am folosit expresia “din cauza lor”. Ci cu concursul lor și evident cu participarea mea. De cele mai multe ori mi-am luat-o de la cei despre care știam că o vor face la un moment dat. Nu știam când, în ce fel și mai ales habar nu aveam cât de rău o să doară. Dar eu eram acolo. În fiecare dintre situații mi-am adus contribuția la ceea ce mi s-a întâmplat. Fie pentru că am tăcut, fie pentru că am rămas, fie pentru că mi s-au părut mai importante alte avantaje.

De ce să mă răzbun. De ce să-mi consum energia cu asta. Ar fi însemnat să mă răzbun și pe mine. Sau cel putin ar fi trebuit. Nu. Am acceptat pierderea și am mers mai departe. Și culmea, în cele mai grele momente din viața mea am scris cele mai frumoase povești pentru copii, am făcut cele mai vesele emisiuni la radio. În urmă cu zece ani, când mă durea atât de rau plecarea Lui din viața mea, eu făceam la postul de radio pentru copii o emisiune în care eram Zăpă. Douā ore râdeam și zăpăceam poveștile copiilor. Cu 5 minute înainte de emisie mă ascundeam sub biroul din cabina antifonată pentru că era un loc perfect în care puteam să urlu. Nu mă auzea nimeni. Si când din regia de emisie începea numărătoarea inversă, îmi ștergeam lacrimile iar la 6 fix eram on air în cea mai veselă emisiune pentru copii din România.

Pe Zâna Bună și pe Tura Vura le-am desenat și conturat tot într-un astfel de moment. Am preferat sa fac decât să desfac. Am ales să construiesc în loc să demolez.

Iar acum, îmi asum frumos și pierderile si plecările și rămân cu brațele deschise pentru tot ceea ce va mai intra în viața mea.

Sună intr-un fel intrebarea asta: cum nu ai nicio poză de la nunțile tale? Ca și când as fi avut o serie intreagă de nunti. A venit și explicația celui cu care vorbeam: citindu-te am impresia că ai fost măritată de câteva ori.

N-am crezut că vreodată o sa am nevoie de o poză cu mine mireasă sau de la nunta mea. Singura. Care de fapt nici măcar nu a fost o nuntă. A fost o ceremonie în fata ofiterului starii civile. Aveam vreo 20 de ani și mi se părea cool să mă mărit în blugi. Nici nu mai știu în ce an s -a intamplat și nici măcar dacă era vara sau iarnă. Nu mai am nicio fotografie pentru că fostul soț la momentul despărțirii le-a nimicit. Dacă o întreb pe mama sigur ea își amintește pentru că i-am distrus toate visele cu mine mireasă in corset și cu o nuntă la care să ajunga toți cei aproape 300 de invitati – familie sau prieteni de-ai parintilor mei (oameni la care ei fuseseră și care abia asteptau să le întoarcă serviciul).

Așadar nu am făcut nuntă și căsătoria aceea a fost cu altcineva decât cel care avea să fie peste vreo zece ani tatăl copilului meu.

A fost un singur moment în viața mea în care aș fi vrut să fi fost maritată cu tatăl copilului meu și să avem o poză de la nuntă . Maya a avut de făcut un proiect la română din care să înțeleagă ma bine opera literară “Calin file din poveste” .Pentru proiect copiilor li s-a sugerat sa ceară o fotografie parinților din ziua nunții lor și să descrie în proiect cum s-a desfașurat ziua nunții. Să dea detalii despre costumele purtate, despre obiceiurile pe care le-au respectat, despre ce s-a mai întâmplat interesant legat de alegerile facute .

Maya s-a uitat la mine cu privirea înțelegătoare în care spunea “noi nu avem așa ceva”.

Aș fi vrut să-i pot da o astfel de fotografie. De fapt, mi-am dorit in acel moment să fi trăit o astfel de zi. Cu adevărat. Pe bune. Cu emoțiile frumoase și sincere pe care am văzut că le-au trăit câtiva oameni din viața mea. Am prietene care și-au pregătit cu bucurie acel moment. Unele au făcut-o la 25 de ani, altele la 40. Pentru unele era prima pentru altele a doua căsătorie. Dar le-am văzut fericirea, emoția, bucuria cu care s-au simțit in acea zi cele mai frumoase, speciale, norocoase. Indiferent că nunta a fost la Bran cu elemente tradiționale românești sau a fost o nuntă la un restaurant banal sau pe malul mării, am fost martora catorva ocazii în care ziua aceea era “acea zi”.

Am “onorat cu prezența” câteva ceremonii la care toți cei prezenți, inclusiv mirele si mireasa, onorau cu prezența. S-au luat pentru ca așa trebuia. Se certaseră cu două zile înainte ca nebunii, erau gata sa renunțe dar au mers mai departe pentru că totul era pregatit. Au renunțat de tot după numai câteva luni spre mirarea tuturor celor care se lăsaseră păcăliți la nuntă de zâmbetul desenat pe fețele mirilor. Câțiva miri au primit la pachet cu florile din piept si imaginea pe care trebuiau sa o afișeze.

Aș fi vrut să trăiesc întâmplarea asta minunată. Aș fi vrut să-i dau copilului meu o poză și să-i povestesc despre acea zi care poate să fie frumoasă si sinceră indiferent cât durează povestea. La 20 de ani eram teribilă. Nu voiam să fiu ca toată lumea. Mă visam mireasa în orice altă haină decât rochia albă. La 30 mi se părea că e prea târziu . Acum știu sigur că dacă aș întâlni bărbatul cu care să trăiesc ziua aceea ca pe una dintre cele mai fericite zile din viața mea, nici n-aș sta pe gânduri.

Am învățat devreme această regulă. Încerc să o aplic și în viața privată. Incerc sā nu uit cā de multe ori ca sā intru undeva mi s-ā deschis o usa, cineva mi-a întins o mânā. Am cunoscut oameni datoritā altor oameni, am dezvoltat relatii cu concursul unor oameni, am intrat pe uși deschise de niste oameni. Peste tot, în orice loc am ajuns am găsit oameni. De cele mai multe ori oamenii pe care i-am găsit mi-au întins o mânā. Foarte rar mi s-a întors spatele. Am încercat să nu plec de nicăieri cu coada între picioare. Iar la muncă n-am ratat nicio mână dintre cele care mi-au fost întinse la sosire. Am plecat din toate locurile in care am lucrat privindu-mi in ochi angajatorii. Indiferent care au fost motivele pentru care renunțam la acel loc de muncă. Din cele mai multe am plecat plângând .Trebuia să renunț pentru a merge mai departe. De cele mai multe ori am plecat pentru că trebuia să urc și-am regretat despărțirile de oamenii care îmi dăduseră o șansă. Am fost recunoscătoare și față de cei care m-au angajat pentru că mi-era foame și față de cei care mi-au dat încrederea lor pentru că au intuit că fac treabă. Am strâns mâinile lor la plecare, i-am privit in ochi și continuăm să o facem după ani și ani și ani.

Nu întotdeauna mi s-a întâmplat asta cu oamenii pe care eu i-am angajat. Am eu un talent de-ai gasi fix in momentele cele mai negre din viața lor. Rolul ăsta de salvatoare m-a urmarit vreo douazeci de ani. Ii întâlneam pe cei mai loviti de întâmplare, destin si eram pentru ei pansament si-apoi colac de salvare. Oameni buni profesional dar cu mari probleme de direcție la barcă. A venit la un moment dat să lucreze pentru mine o fată care era într-o situație disperată. O mama bunā pentru copilul ei dar care în plin proces de custodie și-a dat seama ca ea în instanță nu poate să demonstreze că are un venit și își poate întreține copilul. Am luat-o la rugămintea unui prieten. Am lucrat împreunā vreo doi ani, cu bune si cu grele ca în orice loc de muncă și într-o zi a dispărut. De fapt într-o noapte. Am căutat-o pe străzi speriată că i s-a întâmplat ceva rău, m-am îngrijorat sincer pentru cā situația cu fostul soț era tensionatā… După vreo cațiva ani când am întalnit-o întâmplător, într-o altā noapte, mi-a spus ca plecase din cauza unui coleg pe care nu-l mai suporta dar de care știa că eu eram atașată și că nu putea să–mi cearā sā aleg între ei.

Am fost șansă pentru un băiat care avea bagajele făcute. Isi recunoscuse eșecul încercării lui de-a cuceri capitala teatrului românesc. Inșelat in așteptarile pe care le avea de la cel mai bun prieten care-I promisese marea și sarea urma a doua zi să se întoarcă acasă pentru că nu-și mai permitea să plateasca nici măcar chiria. A rāmas sā lucrām împreunā iar astăzi are propria lui afacere, conduce un teatru si colaborăm în continuare de pe poziții de parteneri .

Am întalnit sute de oameni care au lucrat cu mine în ultimii 20 de ani. Nu-I mai țin minte pe toți. Nici pe cei care mi-au strâns mâna la plecare nici pe cei care au dispărut in ceață. Dar îi recunosc după cum se uită in ochii mei atunci când ne reintâlnim. Pentru că am mai învățat ceva important – oamenii se intâlnesc cel puțin de doua ori in viață.

Inima mea a știut de multe ori cu mult înaintea ochilor lucruri numai de ea simțite. Întâmplări întâmplate, ascunse de cei implicați pe care eu n-ar fi trebuit să le aflu dar inima mea a simțit și a trimis semnalul către minte. Atunci când eu sunt în pericol inima și mintea mea fac cea mai bună echipă. Mintea se transformă în cel mai tare 007 din lume. Sau împreună pot să fie Mr.si Mrs. Smith. Și caută și cotrobăie și cercetează și adună dovezi una câte una. Pun cap la cap coincidențe, caută legăturile, așează paginile una câte una într-un dosar. Apoi îmi pregătesc cel mai obiectiv și imparțial raport. Pentru că atunci când lucrează împreună oricât de mult ar trage talerul în stânga sau în dreapta – balanța rămâne în echilibru.

Ce fac eu cu dosarul? Fac ce vreau. Uneori știu, alteori nu. Pentru că eu sunt mai mult decât minte, mai mult decât inimă. Eu sunt suflet. Și sufletul acționează numai după reguli de Dumnezeu știute. De aceea e bine să ascultăm ce ne spune inima pentru că ea ne arată frumusețea din jurul nostru. E bine să ascultăm ce spune mintea pentru că ea caută adevărul. Dar sufletul e cel ce ne arată drumul spre fericirea din noi.