Author: doina

De ce vrei neapărat să știe toată lumea cum sunteți voi? La ce îți trebuie confirmarea lor? Chiar crezi că îi interesează cu adevărat ? Puteți să fiți un scurt subiect de bârfă. După ce vă vor toca mărunt povestea vă vor abandona în coșul cu obiecte nefolositoare. Un folder pe care îl vor șterge ca și când nu ar fi existat niciodată.

De ce să suferi că toată gramada de oameni care nu contează de fapt nu știu cu adevărat cum stau lucrurile între voi? Pentru ei povestea voastră e doar o minge de rugby. O vor arunca de la unul la altul, vor strânge o grămadă și cineva într-un moment de neatenție a celorlalți va marca. Eseu. ȘI GATA. Atat ați contat pentru ei.

De acolo din grămadă nu se simte vibrația voastră înaltă. Nu se vede focul din privirea voastră. De altfel cine ar avea ochi pentru asta? Mulți dintre ei nu au ochi să-l vadă nici pe cel pe care spun că-l iubesc. Când simți că te apasă presiunea lor așa și este. Imaginează-te în iarbă –  o minge de rugby și ei grămadă deasupra ta. E normal să te simți mic și neputincios. Închide ochii, strânge pumnii și încearcă printre umerii lor să vezi soarele. E acolo. Și el va rămâne și după ce grămadă se împrăștie și toți oamenii aceia care ți-au aruncat sufletul dintr- un capăt în altul al terenului doar de dragul unui eseu vor pleca înapoi în viețile lor triste așteptând o altă minge care să-i adune grămadă în terenul altei relații. Ești mult mai mult decât cred ei. Tu ești parte dintr-o poveste în timp ce ei sunt parte dintr-o grămadă.

Citeam zilele trecute o poveste care mi-a placut mult și pe care o dau exemplu de fiecare datā când am ocazia. E din învățăturile amerindienilor. Se zice că într-o pădure a izbucnit un incendiu. Toate păsările și toate animalele au fugit din calea focului încercând să se salveze. Pițigoiul a zburat repede la râu și a luat apă in cioc. Cu aripioarele pârjolite a aruncat apă peste flăcări. Au râs de el toate animalele și toate păsările care nu întelegeau de ce face asta pentru că oricum nu e suficient.

“ Fac tot ce pot eu să fac” a rāspuns pitigoiul.

Da. Despre asta e vorba. Dacă am face fiecare dintre noi tot ce putem să facem, împreună am stinge orice foc. Nimeni nu se așteaptă să tragă pițigoiul cisterna cu apă. El atâta poate, să-și umple cioculețul. Fiecare ne știm măsura, fiecare ne cunoaștem forța. Doar pe aceea trebuie să o folosim. Puterea pe care o avem in noi. Scriam eu zilele trecute încercând un răspuns la întrebarea “ ai facut tot ceea ce ai fi putut să faci într-o anumită situatie?” Sunt două aspecte diferite ale aceleași nevoi – determinarea. Uneori ne paraseste fix când am avea mai mare nevoie de ea. Dar cu cât vom fi mai multi cei care fac tot ce pot, lumea va fi mai bunā si locurile prin care noi am trecut vor rāmâne in urma noastrā mai frumoase.

E doar pentru cei care au talentul în inimă. Unii au talent în brațe și se fac mari înotători. Alții s-au născut cu talent în picioare și se fac atleți, cicliști, fotbaliști, dansatori, patinatori. Câțiva au talentul în ochi și se fac pictori, fotografi, cameramani. Am întâlnit oameni care s au născut cu talent în degete. Ei devin croitorii celor mai frumoase lucruri de pus pe oameni și pe case. Știți că poți să te naști cu talentul în urechi și să te faci muzician sau cu talentul pe limbă și atunci sigur mâncărurile tale vor fi cele mai gustoase?

Exact așa sunt oameni care se nasc cu talentul în inimă. Și ei se pricep cel mai bine la iubire. Știu să dea și să primească lucrul cel mai prețios. E talentul celor mai norocoși.

Dar nu toată lumea se naște cu asta. Din nefericire ni se întâmplă să-l căutăm în oameni care nu îl au. De ce nu așteptăm să croiască o rochie de mireasă un fotbalist? De ce nu suntem surprinși dacă un pictor nu e campion la ciclism? Pur și simplu vedem cu ochiul liber dacă are talent sau nu și suntem înțelegători. În cazul oamenilor care nu au în inima talentul iubirii suntem incapabili să vedem și dacă vedem să acceptām că pur și simplu nu pot să dea sau să primească. Și ne pedepsim și îi pedepsim și ne chinuim până obosim să mai dăm fără să știm , să mai așteptăm fără să primim.

Vreau să fiu bună. Cu fiecare zi, mai bună. Am toate motivele să muncesc pentru asta. Nu e ușor. Toate proiectele începute până la 40 de ani își urlă nevoile. Am vrut pe rând să fiu educatoare, actriță, fiică, soră, jurnalist, iubită, mamă, prietenă, mireasă, șefā, om de afaceri, animator. Toate sunt proiecte pe care le-am început. Unele le-am și terminat. Altele sunt în derulare iar câteva dintre ele se vor termina în ziua aceea nehotărâtă de mine.

Mi-am dat seama că încă mai vreau multe lucruri. 
Aș vrea să nu las câteva idei neterminate. Aș vrea să nu pierd sentimente netrăite și vorbe nespuse. Aș vrea să-mi fac timp pentru tot ce simt că ține de mine. Dar cel mai mult îmi doresc să fiu bună. 
E foarte greu să rāmâi bun când în jurul tău sunt atâtea motive să fii rău. E foarte greu să oprești răul la tine.


Îmi plăce să spun că o să-mi iasă bube pe tot corpul dacă nu fac ce simt. Că risc să fac ulcer dacă mai înghit și lovitura asta. Că sigur o să mă usture pe gât toate cuvintele nespuse. Sunt scuze numai bune ca să ripostez. Ok. Să presupunem că m-ar putea elibera o reacție pe măsura mizeriilor încasate. Dar îngerul meu va avea aripile mai grele cu câteva păcate luate asupra lui. Ca să mă ajute să zbor, îngerul meu are nevoie de aripi ușoare. E un motiv suficient pentru ca eu să fiu bună. Până la urmă toți vrem să ne înaltăm. Nu mă gândesc că o să traversez toată aventura asta minunată care se numește viață ca să mă îngroape niște oameni doi metri în pământ. Mă gândesc că sufletul meu o să se înalțe. Și pentru asta încerc să trec prin lume privind spre cerul care într-o zi îmi va fi casă. Când ne gândim la oamenii dragi plecați dincolo, privim cerul. Nu o să mă gândesc niciodată la tata uitându-mă în pământ. E acolo sus. Și îngerul lui e prieten cu îngerul meu. Și amândoi zboară. Din păcate sunt prea mulți îngeri care se târăsc. Sunt îngeri care s-au oprit sub greutatea aripilor lor. Și au ajuns să fie ei povară. Prea mulți oameni care își cară în cârcă aripile îngerilor lor transformate în plumb. Dacă vă uitați în jurul vostru o să-i recunoașteți. Au umerii aplecați. Și nu de bătrânețe. Au privirea în pământ. Îngerii lor au aripile foarte grele. 
Există un moment al fiecărei situații în care alegem ce facem mai departe. Dacă privim răul din fața noastră și nu ripostăm pentru că “nu se face sau “nu e frumos” atunci da, e posibil să facem ulcer, să ne iasă bube pe față. Dacă ripostăm răul merge mai departe și urmele lui transformate în plumb se așează pe aripile îngerului nostru. Nu vreau asta. Dacă pot să las în urma mea lumea mai bună cu un om, vreau să fiu omul acela. N-o să-mi iasă peste noapte. Dar nu voi renunța să vreau în fiecare zi să fiu mai bună .Și chiar să fac ceva pentru asta, în fiecare zi. 
Eu nu vreau să-i fac rău îngerului meu. Îl vreau ușor și vesel, gata să zboare cu mine spre înaltul cerului. 
De dragul îngerilor nostri putem să nu facem nimic. Ba da. Putem să zâmbim. Privind dincolo de ochii răului din față noastră o să întâlnim zâmbetul îngerului care își flutură bucuros aripile ușoare. 
Ultima oară când am exersat mi-au mai zâmbit încă doi îngeri : al tatălui meu și îngerul bunicii de la care am învațat pe de rost prima mantră din viața mea:


Înger, îngerașul meu

Ce mi te-a dat Dumnezeu

Eu sunt mic tu fā-mă mare


Eu sunt slab, tu fă-mă tare.

Am înțeles asta cel mai bine la întoarcerea din ultima vacanță. În avion pe linia Viena – București am trăit cele mai lungi și puternice turbulențe. Din toate zborurile de până acum. Am avut senzația că la un moment dat avionul a sărit peste un nor pentru că brusc am sărit și noi de pe scaune cum ne sărea în copilărie fundul de pe marginea de la căruță când roata nimerea o groapă. Am trăit o călătorie în turbulențe mai liniștită decât am crezut vreodată că pot să fiu într o astfel de situație. Stewardesele austriece erau fix în dreptul meu împărțind băuturi pasagerilor. De fapt încercând să împartă. Pentru că mai mult reușeau să verse pe lângă pahare. Le încremenise zâmbetul pe față. Încercau să pară calme și continuau să toarne în pahare de plastic suc de roșii, de mere, vin, apă. Și sucul ajungea pe pantalonii oamenilor de dincolo de culoar. Eu am refuzat oferta lor. S-a aprins semnalul de avertizare. Gata. Era serios. Până și pilotul recunoscuse că avem nevoie de centurile de siguranță. Ca niște angajate model cele două însoțitoare de bord și-au păstrat zâmbetul pe față. Dar mâinile le tremurau și degetele nu mai reușeau să înșurubeze capacele peturilor din care lichidul era gata să dea pe din afară.


-Ce simți? am întrebat o pe Maya.


-Mi-e frică. Stiu că dacă e să se întâmple ceva se întâmplă dar tot mi-e frică. Aş prefera să nu fie nimic. Tu?


I-am povestit că sunt foarte surprinsă că nu mi-e frică deloc. Nu aș putea spune că simțeam pace pentru că în ultimii ani am învățat să nu mai lupt cu lucrurile care nu țin de mine sau poate e din cauza faptului că sunt conștientă că de la înălțimea asta ne vedem dincolo.


- Asta dacă ne mai vedem… mi-a spus ea. Și apoi mi-a povestit despre cum crede ea că exista mai multe lumi in care plecam fiecare dintre noi in functie de anumite criterii. Ea speră că există o lume ca în filmele lui Harry Potter în care și-ar dori să ajungă într-o bună zi. 
Dacă așteptările noastre sunt numai despre ce facem mâine, ce mai prestăm, ce mai încasăm, ce mai plătim, ce mai recuperăm probabil că frica e direct proporțională cu ce credem că avem de pierdut. Când înțelegem că tot ce luăm cu noi e ceea ce am pus în suflet, trecem peste toate turbulențele cu zâmbet. La vedere sau nu.