În general oamenii urlă când nu mai au argumente in fața evidenței. Când adevărul se vede cu ochiul liber și celălalt îl contestă. În astfel de situații oamenii pot să devină ușor nebuni și să ridice tonul. Am văzut femei care ajungeau să strige când în fața adevărului, realitații, lucrurilor demonstrate, argumentelor, celălalt îi răspundea cu o privire ascuțită și ușor sarcastic ”ți se pare”. Am văzut bărbați care ridicau tonul atunci când cea din fața lor contina să vorbească despre pere, făcând ușor pe proasta, deși în propoziție era vorba despre mere. Sunt oameni care ridică tonul când nu mai pot. Când trebuie să se manifeste cumva. Copilul meu se manifestă rezervat. Nu strigă niciodată. Nici măcar atunci când o doare. Când i se face injecțe sau când se lovește i se schimonosește fața și îi curg lacrimile. Așa se manifestă ea. Când intră în apa rece își strânge ochii și buzele și înaintează. Nu-mi seamănă deloc. Eu urlu ca din gură de șarpe în toate situațiile în care emoția nu mai încape in stomac. Strig atunci când mă lovesc, țip atunci când mă stropești cu apă rece, plâng în hohote, cu spume și cu sughițuri atunci când sufăr și ridic tonul atunci când am de-a face cu neglijența, incompetența, minciuna, delasarea, indolența. Atunci când eu mă bazez pe cineva că face ceva și mă trezesc la termenul limită că acel lucru nu s-a făcut iar persoana din fața mea caută scuze care nu țin în niciun caz de forța majoră, ei bine atunci ridic tonul. Ridic tonul când e atât de evident adevărul încât în mod normal nu mai are nevoie de niciun argument.
Ridic tonul atunci când cel din fața mea refuză un dialog cu mine în care să înțeleg cum stau lucrurile. Ridic tonul când așteptările mele sunt făcute franjuri. Să nu mai am așteptări? Nu prea poți când ești angajat într-o muncă în care sunt și alții implicați și fiecare trebuie să-și facă propria bucațică. Ei bine, fiecare ne așteptăm de la toți ceilalți să-și ducă treaba la capăt și să nu pună în niciun pericol munca tuturor. Nu o sa înțeleg niciodată de ce se victimizează doar cei la care se țipă? Se simt agresați. Ei bine și pe mine mă agresează când celălat din fața mea e mut. Și eu mă simt agresată de cineva care nu și-a facut treaba. Și pe mine mă agresează lipsa de caracter, minciuna, înșelătoria, ipocriții, diletanții. Nu înțeleg de ce atunci când țip la cineva ăla chiar crede că despre el e vorba. De fapt eu îmi țip neputința de a-l face să înțeleagă că m-a încurcat, că niște scuze nu mai repară nimic, urlu incapacitatea de-a accepta că trebuie să o iau de la capat cu același lucru cu el sau cu altcineva. Atunci cand țip e vorba despre mine. Despre felul in care știu eu să mă protejez de agresiunea la care am fost supusă atunci când cel din fața mea a mințit, a înșelat, nu și-a făcut treaba, a întârziat, nu a venit… și cu toate că lucrurile sunt clare pentru toată lumea el încearcă să mă convingă pe mine că mi se pare. Am inversat într-o zi rolurile. M-am prefăcut că plouă. Știți ce s-a intâmplat cu cel din fața mea? A luat foc. Atunci când ne pasă de ceva e imposibil să nu ne manifestăm intr-un fel sau altul când simțim veriga slabă. Fiți puțin atenți în următoarea perioadă și observați câți oameni ridică tonul din aceste motive și câți țipă de nebuni.
