Author: doina

În toate pozele în care zâmbeam, eram fericiți.

Sunt versurile unui cântec pe care le-a scris cel mai important bărbat din viața mea. Am reascultat cântecul după 10 ani. Atât mi-a luat să înțeleg ce spune poetul în opera artistică ☺. Am scos din cutii fotografiile cu noi și am înțeles că poetul nu folosea nicio figură de stil și că în spatele cuvintelor nu erau metafore.

Așa e. Toate pozele în care zâmbim îmi amintesc de momentele fericite din relația noastră. Cu el nu se putea altfel. Dacă lucrurile nu erau ok între noi prefera să nu facem poze sau dacă nu avea de ales se uita la camera într-un fel în care aș fi preferat să nu păstrez fotografia decât să-i revăd privirea.
 În toate pozele în care zâmbeam eram fericiți. Lui nu-i păsa de cum ne vede lumea. Nu dădea doi bani pe impresia pe care trebuie să o lăsăm în public. Nu se străduia deloc să facă frumos. Relația cu el a fost cu bisturiul în mână. Fără anestezie. Abia după el am învățat cum e să trăiești în relații în care te prefaci fericit afișând un zâmbet într-o fotografie. După el am descoperit că existā oameni pentru care e mai important ce știu ceilalți că au trăit decât ce au simțit cu adevărat.

E suficient sa intru în câteva albume personale din computer și într-un moment de sinceritate să fac puțină curățenie.

Credem că numai noi știm adevārul. Dar nu-i așa. Se văd intr-adevār cu ochiul liber pozele în care oamenii sunt fericiti. Se văd la fel de bine și cele în care se prefac. Cred cā unul dintre cele mai grele lucruri din tot ce poate face un om este să mimeze fericirea. Ce trist e să stai inert într-o fotografie parte dintr-un peisaj de vis, pentru că așa se obișnuiește în astfel de situații. Ce tare se vede un zâmbet fals dintr-o poză făcută în cel mai natural peisaj. Fake-ul păcălește la o primă privire. Dacă se uitā cineva mai atent ne prinde cu ocaua mică. Să faci poze în care sa te prefaci fericit e aproape la fel greu cum e să te prefaci că-ți e bine când se de fapt ți-e rău. E la fel greu ca și când vrei să pari bucuros că ești într-un loc când de fapt fiecare bucățică din tine ar vrea să fie în altă parte. Și nu mă refer la situația în care asta face parte din munca ta. Deşi nici asta nu e ok. Mă gândesc la tristețea pozelor de vacanță, a fotografiilor de cuplu, a albumelor de familie în care cei din fotografii se chinuie sa pară fericiți. Sunt poze la care nu se vor mai întoarce niciodată. Sunt amintiri care nu vor naște în ei emoția de frumos chiar dacă sunt făcute în locuri despre care oamenii spun că imită Paradisul. De ce să mergi mii de kilometri ca să faci niște poze în care să pari fericit? 
În albumul meu sunt câteva locuri minunate pe care din păcate le voi asocia toată viața cu experiențe ce le-aș vrea uitate cât mai repede. Sunt țări în care am ajuns și care sigur ar fi meritat să le dau din bucuria cu care eu știu să trăiesc. Din păcate pentru ele nu am avut acolo cele mai frumoase experiențe din viața mea. Am ales să mimez fericirea în loc să trăiesc ocazia. Am consumat mai multă energie să par că mă bucur decât să mă relaxez. Sunt locuri în care trebuie să revin și să le-arăt cum sunt eu cu-adevărat. Singură sau însoțită de oameni fericiți să fim împreună în acele momente. Nu întotdeauna în toate pozele în care zâmbim suntem fericiți. Dar sigur în toate pozele în care suntem fericiți avem sufletul până la urechi.

Cum să vezi înălțimea unui om

– Ce înălțime ai Jeni?

-1,75. Îmi răspunde fără să clipească. Mă uit la ea, strâng din buze și începem să râdem amândouă. Eu știu că are sub 1.50. Și ea știe doar că se simte și se prezintă că și când ar avea 1.75. Pentru că de fapt personalitatea ei e pe-acolo pe undeva.

Cunosc oameni foarte mici că înălțime, dar a căror personalitate iese prin toți porii. Oameni care nu-și încap în piele la propriu.

Acești oameni au primit la naștere o carcasă micuță în care stă inchesuitā o voințā ce poate să mute și munții. Un firicel de om cu o personalitate cât pentru șapte. Dacă te uiți la ei vezi că au un metru și jumătate. Dacă închizi ochii simți că ai în față ta niște super oameni. Care, cu perseverență și cu tenacitate, au reușit să prindă și să țină în mâinile lor scurte vise ce n-au reușit să le atingă mâini de un metru lungime. Oameni măruntei cu sulflete mari.

Mintea, voința, personalitatea și caracterul nu sunt direct proporționale cu înălțimea și kilogramele. Iar capacitatea de-a iubii nu are legătură cu niciuna dintre astea.

Ați întâlnit oameni care sunt foarte înalți și au personalități foarte mici? Oameni foarte mari, foarte grași cu un firicel de caracter și cu o graunță de voința.

În viață mea au intrat câțiva oameni a căror înălțime nu are nicio legătură cu talentul, caracterul, personalitatea și mai ales cu sufletul lor. Oameni puternici și speciali care au reușit să-și împlinească visele și să crească frumos, mult mai înalți decât i-ar fi putut vedea multă lumea. Oameni cărora toată copilăria li s-a spus ”aia mică” sau “āla mic” și care au atins culmi ale succesului personal spre care marea masă nici nu îndrăznește să privească. Oamenii ăștia îmi amintesc în fiecare zi că nu suntem decât o carcasă în care și-a găsit loc sufletul nostru. Și că oamenii trebuie priviți dincolo de înălțime, kilograme, piele și dincolo de culoarea ochilor. Trebuie priviți în ochi pentru că pe-acolo se vede sufletul. Sufletul e unitatea cu care se māsoarā înāltimea.

 Ce-a făcut Robbie Williams în București? Mi-a dat bună seara în limba mea și tot pe limba în care eu am spus “mama” el mi-a mulțumit pentru că am fost acolo și pentru că i-am dat un gram de energie și l-am răsplătit cu aplauze. A luat steagul țării mele în care eu am ales să trăiesc și să-mi cresc copilul și l-a ridicat sus de tot. A spus că oamenii cu care eu muncesc, mă bucur, sufăr și respir în fiecare zi, sunt minunați. A spus despre părinții copiilor cu care eu mă întâlnesc de-a lungul țării că sunt de neînvins . Mi-a spus Robbie tot ceea ce îmi doresc de la mine, de la români și de la țara mea. A văzut acea strălucire pe care toate problemele o acoperă. Cum a fost în Scoția? L- am văzut la Glasgow anul trecut. Am avut la discreție apa, bere, cola, whisky. Tone. Toată lumea a băut cât a vrut, nimeni nu a stat la rand, în timpul show-ului oamenii au cântat frumos, civilizat. Mi-a placut. Dar nu am simțit nimic din emoția pe care am simțit-o aici. A zis lucruri frumoase. Dar despre ei, despre străinii aceia pe care eu nu îi cunosc. Au împreună o istorie. Sunt din aceeași familie. Corecți și bine organizați. În mine au trezit doar respect. În timp ce la mine acasă am trăit emoție. Și mi-am amintit din nou ce minuni face iubirea atunci când privești în jurul tău cu dragoste. Atunci când îți râde sufletul nu mai contează nimic. În cinci cuvinte spuse în română și din trei propoziții despre noi ne-a amintit că suntem frumoși. Ne-a validat în fața lumii. Și ne dorim să știe Europa că românii sunt minunați.

Am fost pe marile stadioane din Europa la concerte multe, multe. Am însoțit adolescente care au mers la stadion cu patru ore înainte să înceapă concertul One Direction și la Dublin și la Bruxelles. S-au așezat în fața scenei și nu s-au mișcat de acolo încă cinci ore. Fără apa, fără pipi, fără să crâcnească. Mie mi-a fost sete, m-au durut picioarele, m-am întins, am băut cola și am așteptat să se termine concertul. Ele au ieșit din mulțime plângând că s-a terminat. Eu plângeam de oboseală. Aseară la Robbie am înțeles de ce îmi plac concertele în România. Pentru că văd românii manifestându-se aşa cum aș vrea să se întâmple mai des. Pentru că din cei 70.000 numărul nemulțumiților este atât de mic încă nu umbrește bucuria evenimentului. Și mie mi-a fost sete. Și cald. Și înghesuială. Dar mi-a fost nemaipomenit de bine și o să rămân cu emoția cu care am plecat de-acolo și cu toate lucrurile minunate pe care mi le-am amintit din nou. Voi continua să mă bucur înainte de-a mă plânge, voi continua să văd partea bună din tot ce mi se întâmplă și voi continua să sper că din ce în ce mai mulți români învață să se bucure din tot sufletul de lucrurile frumoase din viață. Am ales să traiesc in Romania. Imi platesc taxele, mă duc la vot și încerc să nu poluez nici aerul, nici spațiul din jurul meu. Cu atat mai putin cel virtual. Aleg să construiesc ceva pentru mine și alți oameni înainte de a demola clădirile altora. A fost tare frumos concertul. Și ce frumos ne-a lăsat cântând…

– N-o să reușești niciodată! I-a zis o mamă unui copil care aștepta împreună cu alți douazeci să facem o poză la sfârșitul unui spectacol. Probabil copilul nu era din categoria celor foarte îndrăzneți care își fac loc chiar și dându-i la o parte pe cei din fața lui. Dimpotrivă, era un copil care prefera să aștepte decât să se înghesuie, poate un copil timid sau poate doar unul foarte răbdător.

Cuvintele mamei mi-au sunat în urechi ca un blestem. Pusese foarte multă energie negativă când a spus asta. Am simțit că se oprește timpul în loc și mi-am și imaginat copilul crescând cu aceste cuvinte întipărite în subconștient. “N-o să reușești niciodată.” Mă întreb cum ar fi reacționat această mamă dacă altcineva i-ar fi spus despre copilul ei că e un pămpălău care nu o să reușească niciodată. Cred că ar fi deranjat-o foarte tare. Și-atunci, dacă nu permiți unui străin să spună lucruri negative despre copilul tău de ce ți-ai permite ție? Când ce spui tu, mamă, e mult mai puternic decât orice ar spune altcineva?

Fără să ridic privirea din cartea pe care scriam un autograf unui alt copil i-am spus mamei neatentă la vorbele ei :

– Ba o să reușească, măi mami. Dacă tu o să ai răbdare copilul tău o să reușească orice. Și să facem o poză și să obțină în viața tot ce-și dorește. Dacă tu mami o să ai răbdare și o să-I apreciezi pentru căel are răbdare, vei avea un copil mai fericit de două ori: în primul rând pentru că învață să nu renunțe la visele lui și în al doilea rând pentru că va simți că ești de partea lui și îl apreciezi. Te rog să nu-i mai spui niciodată că n-o să reușească, i-am zis cu zâmbetul pe buze.

Dar sincer m-a durut să văd atâta neatenție. Noi părinții suntem primii care formulăm dorințe pentru copiii noștri. Gândurile noastre pentru și despre ei au cea mai mare forță. Noi putem să așezăm în mintea lor cele mai frumoase cuvinte, cele mai pozitive urări, cele mai colorate imagini. Așa cum pentru copiii noștri avem în lista către Dumnezeu cele mai calde rugăciuni la fel trebuie să avem în lista cuvintelor pe care le adresăm copiilor noștri numai cuvinte cu încărcătură pozitivă. Așa cum e de datoria noastră să le dăm cea mai bună mâncare, cel mai curate haine, cele mai sigure case și cele mai bune școli, tot în datoria noastră intră să avem grijă la cuvintele pe care le folosim și la toate gândurile trimise către ei. Aveți grijă ce le doriți copiilor voștri pentru că s-ar putea să li se întâmple.

Cei mici deprind devreme simțul estetic și oricât ne-am învârti în jurul cozii, aproape toți copiii vor mămici frumoase și tătici puternici. Și nu are nicio legătură cu toate scuzele pe care noi le inventăm ca să nu ne arătăm frumusețea sau puterea. Instinctiv copilul admiră mama frumoasă a altui copil, mama aranjată, îmbrăcată atent. Instinctiv copilul simte că tatăl îl apără dacă vine ursul din pădure. Sigur că și mama poate face asta dar până una alta imaginați-vă o mămică cu un par în mână și cu fața schimonosită de efort. Copilul vrea o mama luminoasă, frumoasă care să-l legene și să-i spună povesti, o mamă care să-l adoarmă cântându-i “nani, nani, puiul mami’. Și tații își adorm copii și îi mângâie cu palmele lor mari, mult mai mari decât căpșorul micuțului. Încă nu am auzit varianta lui “nani nani puiul tatii “și probabilitatea ca tatăl să aibă voce e la fel de mare precum e probabilitatea ca mămica să nu o aibă.

Copiii sunt politicoși. Nu vor spune niciodată “mama ești urâtă, nu te-ai mai aranjat, nu te-ai mai îngrijit de multă vreme” dar poate vă amintiți sclipirea din ochii lor la vederea mamei proaspăt coafate sau îmbrăcată într-o rochie care să îi pună în evidență feminitatea. Copilul nu-i va reproșa nimic tatălui sedentar sau leneș dar va avea cuvinte de apreciere pentru tăticul prietenului lui care merge cu copilul lui la munte, la fotbal, la tenis. ..

Eu nu cred că trebuie să facă piticii numai lucruri clare de fetițe sau de băieți dar cred că există o lege a firii care ne arată cum stăm fără niciun drept de apel. Fiecare poate să și studieze copilul și să și dea seama spre ce e înclinat. Și să-i permită să se manifeste liber dincolo de ce ne învață societățile că trebuie să educăm copiii.

Degeaba îi pun fetei mele aur în codițe dacă eu sunt o şleampătă care nu m -am mai privit în oglindă cu bucurie din ziua în care am născut. Degeaba îmi duc băiatul la toate antrenamentele dacă are în casă un tată care stă cu telecomanda pe burtă.

Știu nu e ușor să acceptăm lucruri așa verde -n față. E greu să să fim de acord pentru că după asta ar cam trebui să schimbam ceva. Sa acționăm, să abordăm altfel respectul de sine. Prea complicat. Și atunci mai bine băgăm capul în nisip și spunem că noi nu suntem din această categorie. Adică poate, dar puțin, nu cum sunt alții pe care îi știm, ăia sunt în halul acela. Știu. Și eu am fost acolo. Și eu aveam șifonierul plin de cârpe pentru că eram ultima pe lista de priorități. Mergeam să-mi cumpăr o bluză și veneam cu 3 rochii pentru ea.

Nici mie nu-mi păsa de cum arăt. Vopsită pe păr cu “roșu de Câmpulung” ca să citez o prietenă, din Crăciun în Paște, cu pantofi comozi folosiți până se uzau definitiv, cu poșete care semănau mai mult a sacoșe. Nu găseam resurse să fac în așa fel încât să-mi placă de mine. Sau mi se părea un efort prea mare să fiu consecventă. Și eram sigură că în ochii ei contează doar să o iubesc.

Ne plac imaginile frumoase. Și copiii rezonează la frumos. Mângâie un păr curat, dacă mai e și lung și coafat sunt foarte încântați, apreciază un pantof frumos sau o rochie dintr-un material de calitate. Vă inventariază toate hainele, vă scanează și identifică repede lucrurile noi.

Prețuiți-vă dacă vreți ca și copiii voștri să vă prețuiască. Dați-le motive să fie mândri când merg cu voi de mână pe stradă.

Noi putem să-i ajutăm să-și educe gusturile. Putem să le arătăm variantele frumoase ale părinților lor.a

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă ca acţiunile mele să rănească, fără voia mea. Din fericire, nu am aflat de prea multe astfel de situaţii. Într-un fel, e mai bine aşa. Nu ştii, nu te doare. Însă fericirea imensă pe care o simt atunci când mi-am propus şi chiar fac o bucurie este direct proporţională cu tristeţea imensă care mă chinuie atunci când, fără să vreau, fac rău cuiva.

Nu ştiu dacă şi pentru voi e la fel, dar am observat că atunci când fac o bucurie, bucuria mea durează cât o ploaie de confetti. Sau cât un foc de artificii. În timp ce, dacă provocăm o durere, tristeţea mă poate urmări muuuultă vreme. Iar sentimentul de vinovăţie bate sentimentul că am fost de folos. Dacă ai făcut cuiva un bine, dincolo de ceea ce simţi tu, există din partea celuilalt două posibilităţi: să te aprecieze sau să se simtă împovărat de datorie pentru gestul tău. Sunt oameni care se simt datori şi se revanşează (sau nu, n-are importanţă) şi oameni care, cu cât îţi sunt mai datori, cu atât de urăsc mai mult. În celălalt caz, chiar dacă răul pe care l-ai provocat a fost absolut neintenţionat, dar răul omului are legătura cu tine, în mod cert cel rănit te va ţine minte muuultă vreme. El, familia lui, cei apropiaţi, cei care află despre ce ai făcut – cu fiecare om care ştie creşte numărul celor care gândesc negativ despre tine. Şi cu fiecare gând negru creşte sentimentul tău de vinovăţie şi îşi face loc depresia.

Eu sunt convinsă că faptele bune sunt mult mai multe în viaţa fiecărui om. Doar că faptele rele, al căror ecou se propagă mult mai repede, cântăresc mai greu în balanţă. Dacă am putea să facem o socoteală, sigur că ne-ar da cu plus. Şi până la urmă chiar cred că asta ar trebui să facem. Aşa că vă propun un exerciţiu: să tragem linie şi să scriem sus faptele rele, că sunt mai puţine, şi să lăsăm partea de jos a paginii pentru toate faptele bune, pentru că sigur sunt fără sfârşit. Acum, la capătul liniei, scriem egal şi scriem negru pe alb – „sentimentul de vinovăţie pe care îl duc în cârcă nu mă lasă să fac alte fapte bune. Deci afară cu acest sentiment!”. Ne iertăm astfel pentru toate greşelile făcute cu gândul, cu vorba, cu fapta, cu intenţie sau fără şi facem loc pentru lucrurile bune şi frumoase.

Daţi greutate lucrurilor bune din viaţa voastră şi ştergeţi-le pe cele rele. De tot!

Asta știu, asta fac. Am crescut într-un cartier de ceferiști, pentru că tata a fost mecanic de locomotivă. Din copilăria mea au făcut parte și acarul Păun și impiegatul de mișcare Gheorghe și controlorul Ioan. Am știut de mică ce înseamnă crucea lui Andrei și tot de mică am văzut liniile moarte. Știu că atunci când intră în gară trenul fluieră ca să avertizeze lumea să se ferească de pe marginea peronului. Poate de acolo mi se trage obiceiul de a-mi face anunțată de fiecare dată apariția. La fel, atunci când, plec, știu că lumea trebuie avertizată.

Adesea sunt un tren. Însă de cele mai multe ori sunt o stație. Eu sunt gara TEIUȘ – nod de cale ferată. Mi-am dat seama de asta vorbind cu un prieten, care mă întreba dacă nu sufăr că nu mă mai vad cu x, y, z, oameni care au făcut la un moment dat parte din anturajul meu personal și profesional. Abia atunci, câutând un răspuns, am înțeles de ce nu-mi lipsesc oamenii aceia și mi-a fost foarte ușor să-i explic luându-l pe el drept exemplu.

“Când un om intră în viața mea, intră în toată viața mea: familie, prieteni, colegi, pasiuni, oportunități, emoții, zile speciale – nu țin nimic doar pentru mine. Așa funcționez eu, ori ești ori nu ești. Oamenii din viața mea mă știu cu totul și pot să ia din mine ce li se potrivește. Se împrietenesc între ei, profită de ocazii, se agață de oportunități, e cont deschis. Când pleacă, iese din lumea mea și se duce în treaba lui. Nu-mi ia nimic din ce-i al meu. Pleacă doar cu ce a învățat, simțit, profitat, câștigat. Mie îmi ramân toate la locul lor. Eu sunt gară. Eu sunt stație. Eu sunt TEIUȘ – nod de cale ferată.”

Așa e în viață, suntem uneori trenuri, alteori stații. Sunt puține stațiile în care mă opresc eu, dar sunt foarte multe trenurile care intră în gara mea. Știu și cine e azi acarul meu Păun, dar și cine e impiegatul de mișcare. Am un șef de stație care iese cu paleta cu un ochi verde și unul roșu. Niciun tren nu intră și nu iese din gara mea fără ca el să ridice semnalul. Iar dacă vrea acarul Păun, schimbă macazul dintr-o singură mișcare, iar șeful de tren îi controlează pe toți cei care stau în trenurile din gara mea. Unii au bilete, dar foarte mulți și-au făcut abonament. Mai sunt si blatiștii, dar “nașul” îi depistează ușor și nu se lasă mituit un ciubuc. Îi coboară când stă trenul la semnal, fix înainte de intrarea în gară.

– Și eu am fost gară în relația mea, îmi spune una dintre prietenele dragi.

– Normal, și-a venit X cu trenul, s-a dat jos, și-a luat o bere de la chioșc, s-a așezat pe peron să fumeze o țigară, a făcut pipi și-a plecat. Și-acum e disperat că stă între gări și nu și-a luat niciun sandviș la el…

În stația mea, în nodul meu de cale ferată e un furnicar non-stop. Sălile de așteptare sunt pline și la clasa I și la a II-a, la case se dau bilete și sunt cozi pentru tot felul de destinații. În gară, funcțiile sunt foarte clar stabilite și ocupate cu oameni care și-au câștigat dreptul de a fi pe acele posturi… A mai deraiat câte un tren care nu și-a adaptat viteza la intrarea în gară și mi s-a întâmplat să se mai și ciocnească locomotivele. Dar n-am avut niciun accident grav. Au trecut prin Teiușul meu și trenuri rapide și personale și Intercity și Săgeți albastre și Orient Express și mocănițe. În gara mea, trenurile au intrat, au stat atât cât au avut nevoie și-au plecat în siguranță. Au fost trenuri pe care le-am condus cu privirea până nu le-am mai văzut coada, au fost plecări pentru care am fluturat batista, am plâns la câte-o sosire sau la câte-o plecare, dar am rămas acolo și-am avut grijă să construiesc cât mai multe linii bune și să trag cât mai puține garnituri pe linie moartă.

M-am confruntat și cu greve, cu fel de fel de călători care cereau drepturi și refuzau să-și ia trenurile și să plece dacă nu le îndeplineam te miri ce condiții după ce-au scuipat semințe pe peron. Poate n-am fost cea mai performantă stație, n-am avut întotdeauna cei mai buni lucrători, n-am oferit întotdeauna cele mai bune condiții în sălile de așteptare sau în restaurantul din incintă. Dar n-am închis gara pentru niciun tren, indiferent că a fost de călători sau de marfă. Ceea ce vă doresc și vouă. Iar când vă mai răsună în urechi “Glasul roților de tren”, gândiți-vă dacă și pentru cine sunteți tren, haltă, stație sau nod de cale ferată.