" Știu că am fost în punctul în care lumea mi s-a arătat într-o lumină pe care nu o mai văzusem niciodată. Cu locuri pline de vegetație în care m-am simțit singură în mijlocul Pământului și cu locuri pustii în care m-am simțit mai bogată decât am știut că sunt. Africa pentru mine a strigat – Hei, Mirela, cine te crezi? Cu ce-ți pierzi vremea??? Uită-te în jurul tău și amintește-ti cât de puține sunt lucrurile de care ai cu adevărat nevoie… uită-te în jurul tău și observă oamenii cu care poți să împărtășești și pe care i-ai așteptat toată viața. Privește, respiră, cântă, dansează, iubește, iartă și bucură-te!!! Am fost in Africa să trăiesc două săptămâni în care s-au înghesuit în sufletul meu toate stările și sentimentele și emoțiile descoperite de-a lungul vieții. Vă rog, nu aprindeti lumina!”
Asta scriam la întoarcerea din vacanță într-un testimonial pentru Răzvan Pascu. 
Dintre toate vacanțele din lume, Africa este cea care a rămas până acum cel mai aproape de sufletul meu. Pentru că acolo am trait un curcubeu de emoții și sentimente, de stări pe care nu le-am mai avut niciodată în niciun alt colț de lume. Am fost în Tanzania si Zanzibar, într-o vacanță organizată de 1001 Adventures. Organizatorii de vacanțe cu care am văzut India, Maroc si pe care i-aș alege mereu pentru vacanțe speciale. Am plecat fără nicio așteptare. Îi cunoșteam din grup doar pe Răzvan Pascu ( ghidul nostru) și pe Mateo, nașul fetei mele cu care am ales să trăiesc această experiență. Mai mult am ales Africa pentru că știam că el își dorește mult să ajungă acolo iar eu voiam să merg într-o destinație în care să descopăr o altfel de lume. Habar nu aveam când am ajuns în aeroport că voi cunoaște oameni care imi vor marca viața definitiv și cu care voi rămâne prietenă pentru totdeauna. Habar nu aveam că va fi vacanța în care eu voi cunoaște din nou, la 40 de ani, emoția îndrăgostirii. Habar nu aveam că voi putea dormi doar 3 ore pe noapte și voi avea energie cât pentru șapte. Mă îngrijora un singur lucru: legătura cu Maya. Cum vom comunica. Dar, Doamne Doamne are grijă de oamenii care caută soluții și mi-a trimis un înger păzitor. L-am cunoscut pe facebook pe consulul român în Kenia, Cristian Diaconu, un om absolut minunat cu care m-am împrietenit foarte repede. El mi-a sugerat să iau cu mine un telefon necodat în care să pun o cartelă locală pe care să pot comunica acolo cu el. Și în fiecare zi acest om pe care nu-l întâlnisem niciodată în viața mea, mă suna dimineața și seara să-i dau veşti despre mine si restul oamenilor din grup. Ba mai mult, o suna pe Maya și-mi transmitea veştile de la ea. El a fost pentru mine legatura cu "acasă" și prezența lui în acest moment din viața mea m-a ajutat să stau liniștită știind că singura ființă de pe planetă pentru care m-aș fi întors și pe jos, Maya, e bine. Mi-a plăcut Zanzibarul pentru plajele albe și mari, pentru apa albastră ,albastră, pentru oamenii deschiși și pentru că ne-am distrat foarte tare. Am ieșit în larg cu o barcă ghidată de localnici care ne-au gătit chiar acolo, pe punte, fructe de mare, am ajuns în insule pustii și am făcut snorkeling lângă un Atol într-un decor acvatic. Am cântat, am dansat, ne-am cunoscut și ne-am recunoscut. A fost cel mai compact grup de oameni necunoscuți dar aflați pe aceeași lungime de undă. 
Oameni maturi care şi-au cam făcut treaba în viețile lor și care nu mai au nimic de demonstrat în vacanțe. Oameni care erau acolo să descopere o lume nouă și să se distreze bucurându-se de tot ceea ce primesc. Pe insula mirodeniilor, am văzut în forma naturală toate miresmele pe care le gasim acasă împachetate în tot felul de pliculețe. Am fost în locul în care s-a născut Freddie Mercury, sau cel putin așa se spune. Din tot ce am vizitat în capitala Zanzibarului cel mai tare m-a mișcat Muzeul târgului de sclavi. Văzusem multe filme, citisem multe cărți despre sclavie dar mi se părea totul dintr-o lume care nu mă va atinge niciodată. Asta până când am intrat în beciul în care erau ținuți sclavii înainte de-a fi prezentați în piață pentru vânzare. Nu cred că am rezistat 2 minute. Amosfera era una extrem de apăsătoare și sentimentul meu a fost că locul păstra încă toată suferința, tristețea și neputința oamenilor care trecuseră pe-acolo. A fost singurul moment în care umbrele unui trecut nu foarte îndepărtat al acelor oameni, ajunsese și la mine. De-acolo, am intrat într-o școală și am depășit repede amintirea emoțiilor trăite în beciul de sclavi. Copiii sunt copii peste tot în lume. Iar eu vorbesc limba lor. Și ei îmi răspund. Reacționează. Ne-am jucat, ne-am bucurat, am râs împreună. Le plăcea să facem poze și apoi să le arătăm și lor fotografiile. Am mai trăit o mare bucurie: delfinii care înotau liberi în Oceanul Indian și noi puteam înota pe lângă ei. 
După o săptămână pe nisipurile albe din Zanzibar a venit rândul rezervațiilor. Am vazut 3 dintre cele mai mari rezervații din Africa: Manyara, NgoroNgoro și Serenghety. 
În Manyara am trăit a doua cea mai fericită zi din viața mea. Prima a fost ziua în care am născut și în care am înțeles că minunile ni se întâmplă. În Manyara am trăit aceeași stare de beatitudine. Câteva ore, în care natura ni se dezvăluie în forma ei pură, mie mi-au curs lacrimile de fericire pe obraz și aveam sentimentul că Dumnezeu e peste tot și îmi vorbește din fiecare colț de lumină spunând: " Uite, vezi, astea toate există. Voi trebuie doar să vă bucurați de ceea ce am creat eu. " Nu știam că toată emoția trăită în rezervație pregătise sufletul meu pentru ceea ce avea să i se întâmple. Inima mea era deschisă, gata să primească iubire din nou. La ieșirea din parc am primit cel mai frumos cadou făcut vreodată de un bărbat. Stăteam cuminte pe o piatră și mă uitam la pozele făcute de mine în Manyara când băiatul de care aveam să mă îndrăgostesc, m-a chemat : " Vino să vezi ce-am făcut pentru tine!" Și când m-am întors desenase pe cer un curcubeu perfect. A rămas curcubeul întâlnirii noastre și multă vreme ne-a colorat povestea care mi-a amintit mie, după mulți ani, că iubirea vine când, unde și de la cine te astepti mai puțin. 
Sigur că am văzut lei și jaguari și elefanți și bizoni și hiene și rezervații cu masai, dar de departe povestea de iubire a fost cea cu care voi rămâne în suflet. După 7 ani în care nu mai simțisem nicio emoție, să mi se întâmple asta tocmai în Africa, nu e de ici de colo. Îmi doresc să revin pe continentul negru cu pământ roșiatic și ape albastre precum cerul. Cu oameni săraci, dar demni, cu natura pură și curată . 
O să închei cu câteva rânduri scrise imediat după vacanță de bărbatul de care eu m-am îndrăgostit în Africa și care a devenit unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea .
"Africa mea este un curcubeu. Este curcubeul cel mai complet pe care l-am vazut în viața mea. Este curcubeul Mirelei de la mijlocul vacantei care ne-a înconjurat cu căldură, ne-a arătat ce-a fost și ce va mai fi fost. Și ne-a lăsat să ne imaginăm cum ar fi un curcubeu complet, un cerc de culori și prieteni care va înconjura lumea. Africa mea este roșie ca asfințitul de pe barcă sau din safari. Este roșie ca pământul African bronzat parcă și care pare că se ridică înapoi către soare. Este roșie ca vinul de seară. Este roșie și portocalie ca hainele masailor, ca focul în jurul căruia am stat în safari. Este albastră ca cerul și pe alocuri înstelată, deși înstelat este prea puțin spus față de mulțimea de infinituri de lumânări de pe cer. Africa mea e galbenă ca leii, dungată ca zebrele, pătată ca girafele sau hienele sau leoparzii. Africa mea e galbenă ca nesfârșitele câmpii, e verde ca jungla de la lacul Manyara, e rozul păsărilor flamingo. Este multicoloră ca peștișorii de la Mnemba Island sau ca Ngorongoro. Este neagră. Africa mea e un curcubeu de oameni, trăiri, sentimente, amintiri.”
Multumesc 1001 Adventures pentru vacanță, multumesc Bogdan pentru poveste.
Prietenul meu Nicolae este un artist prin excelență. Un fotograf foarte bun, un jurnalist de calibru, a ajuns în Canada din dorința de a-și împlini o dragoste care rămăsese suspendată timp de 20 de ani. Când a cunoscut-o pe Dana, iubita lui de-acum, viețile lor au mers în paralel: fiecare și-a consumat căsnicia cu altcineva, fiecare a făcut câte un copil – o fată – cu un alt partener pentru ca după 20 de ani să se regăsească. Și au înțeles atunci că simt și vibrează la fel de puternic de parcă dragostea lor ar fi rămas suspendată undeva între cele două momente și aștepta doar un semn să se așeze. Așa a ajuns Nicolae al meu în Canada. Trăiește povestea vieții lui alături de o femeie care este dragostea lui și încearcă să învețe cu ce se mănâncă viața departe de casă. Când m-a luat de la aeroport, în mașina lui cânta Pasărea Colibri și e în continuare foarte legat de România cu care rezonează la peste cei 10.000 de km distanță. A rămas el însuși cumva suspendat între cele două lumi, pentru că tortul lui de iubire are feliile bine împărțite între ele. Acasă a rămas marea lui dragoste – Iulia, fiica lui, o tânără superbă și talentată pe care o să o vedeți în toamna asta la Vocea României (vă fac eu semn care e, să o susținem împreună!). Am cunoscut-o când avea 3 ani și ne-am împrietenit pe viață. Așa m-a descoperit și m-a plăcut tatăl, ei de care mă leagă una dintre cele mai frumoase relații de prietenie. 
Camelia a făcut un gest pe care puțin oameni îl fac. Mi-a scris în privat că vrea să ne întâlnim și m-a invitat să fiu oaspetele ei. Mi-a spus că m-a descoperit pe Catchy și apoi pe blog și că își dorește foarte tare să petrecem împreună câteva ore. Lucrurile s-au legat și așa am aflat, la o cina cu scoici și vin pe malul Oceanului, povestea ei. A venit în Canada împreună cu fetița ei după despărțirea de tatăl copilului, un eveniment care i-a zdruncinat puternic încrederea în ea și în oameni. Acum este unul dintre cei mai renumiți maseuri terapeuți din Vancouver, e căsătorită cu un canadian, trăiesc într-o casă pe malul Oceanului și speră ca la pensie să vândă tot și să se retragă în Brașov. Trăiește înconjurată de Pacific, dar îi este foarte dor de Marea Neagră. Poate da oricând o fugă în Munții Stâncoși, dar vrea acasă, sub Tâmpa ei dragă, pe care o revede cel puțin o dată la doi ani. Am trăit cu toate simțurile poveștile de viață ale prietenilor mei din Canada și mă întorc acasă fericită pentru ei. O las pe Crina într-o casă superbă condusă de un bărbat pe care, doar când îl vezi, știi clar că și-ar putea salva oricând familia din orice catastrofă. Îl las pe Nicolae într-o casă caldă și primitoare cu o soție foarte fumoasă și extrem de atentă la detalii (știa despre mine, din ce citește pe blog, mai multe detalii decât a observat prietenul meu într-o viață de om), iar pe Camelia sunt sigură că o să o revăd curând însoțită în România de soțul ei, cel care mi s-a părut întruchiparea optimismului și a seninătății. 
Ar fi trebuit poate să vă povestesc despre Canada? Bine, hai să încerc un articol de turism așa cum, probabil, se face. Eu nu prea sunt atentă la detalii tehnice, nici nu le rețin. Sunt însă câteva lucruri care mi-au rămas în minte: faptul că orașele Vancouver și Calgary erau luminate naoptea de parca era zi în jurul zgarie-norilor. Am avut ocazia să văd, să simt și să trăiesc două săptămâni într-o țară despre care n-am știut nimic înainte de a ajunge acolo. Am primit invitația de la prietena mea pe care în ultimii 7 ani am văzut-o o singură dată. Am obținut viza după un dosar infernal de care s-a ocupat Amalia, salvarea mea, așa că într-o zi din mijlocul lui august, cu copilul de mână, ne înființam la aeroport. După un zbor de vreo trei ore, am ajuns în Amsterdam, unde am făcut escală, apoi alte 10 ore au trecut mai repede decât am crezut. Am ajuns în Calgary și aici o să mă opresc cu detaliile tehnice pentru că vreau să mă opresc mai mult asupra a ceea ce am simțit și am descoperit în lumea nouă în care am intrat. Am văzut trei locuri importante: orasele Calgary și Vancouver și Rezervația naturală Banff din Munții Stâncoși. M-am plimbat între Oceanul Pacific și Munții Stâncoși, am trăit toate cele patru anotimpuri în două săptămâni și am interacționat cu foarte multă lume. Canada, așa cum am văzut-o eu, este o țară superbă, cu oameni extrem de bine crescuți. Nu știu cât sunt de înclinați spre cultură, nu știu dacă vocabularul lor este foarte bogat în neologisme, dar vă asigur că nu le lipsesc cuvintele “vă rog”, “mulțumesc” și “scuze”. Chiar pot să te exaspereze cu folosirea lor. Nu s-a întâmplat să mă opresc la vreo tejghea sau în vreo cafenea, bar, ghișeu fără ca cel care trebuia să mă servească să mă întrebe mai întai “How are you”? Dacă e să fac o comparație, în India toată lumea este foarte draguță, prietenoasă spre obositoare, pentru că sunt insistenți. În Canada, nimeni nu intervine în spațiul tău, toată lumea are grijă să-ți respecte limitele și intimitatea. N-am văzut bucuria și exuberanța spaniolilor, dar am văzut o liniște pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Calitatea vieții există cu adevărat. Oamenii care vor muncesc și au: casă, mașină, haine, vacanțe, timp pentru ei și pentru copiii lor. Românii pe care i-am întâlnit sunt respectați și tratați cu prietenie. Ce am înțeles eu despre cum se trăiește acolo: dacă îți asumi că ai ales să trăiești în țara aceea, vei găsi cele mai bune metode de a te adapta, de a te integra. Dacă încă sufletul tău e la emoția din România, o să rămâi prins între cele două lumi multă vreme. 
Prima impresie când am ajuns la prietenii mei Crina și Dan a fost sentimentul că am ajuns într-adevăr în Canada. Pentru că ei au exact ceea ce credeam eu că au oamenii din aceasta țară: o casă imensă, mașini imense, frigidere imense, mașini de spălat și de gătit imense… totul e imens. Recipientele de lapte și de sucuri au alte forme, sunt mult mai mari, iar străzile lor mult mai largi. În Calgary, unde oamenii lucrează mult în industria petrolieră, traiul este mai ușor și locurile de muncă mai multe. Vancouver, unde s-au refugiat toți bogătașii din Hong Kong atunci când englezii și-au luat mâna de pe ei, e un oraș foarte scump și greu de abordat. Deși trăiesc în aceeași țară, cele două state au legi și taxe diferite. Cei din Vancouver plătesc impozite duble față de cei din Calgary. Locuitorii statului British Columbia au numere de mașină “Beautiful British Columbia”, în timp ce în Calgary mașinile nu au plăcuță de înmatriculare în față. 
Nu mi s-a părut o țară ieftină. Restaurantele sunt mai scumpe decât la noi, dar n-am mai mâncat nicăieri ceva mai gustos până acum. Hainele și accesoriile sunt comparabile ca preț, dar parcările sunt îngrozitor de scumpe. Am văzut o mașină plină de camere de luat vederi care se plimba de-a lungul și de-a latul orașului filmând și păstrând pe înregistrare mașinile care nu respectau locurile sau condițiile de parcare. În Calgary, oamenii nu pun niciun preț pe cum se îmbracă, nu se străduiesc să se aranjeze prea tare atunci când ies din casă. Am văzut mai mulți bărbați îmbrăcați bine decât femei. Mi s-au părut gri și în vestimentație, și în atitudine. În schimb, în Vancouver multitudinea de rase și nații dădea multă culoare orașului. Am prins și câteva zile foarte însorite și poate asta a contribuit destul de mult la amintirea cu care am rămas. Recunosc că e simplu să fii călător atunci când ești așteptat la aeroport de un prieten vechi și plimbat prin toate locurile care contează ca și când ai fi cea mai importantă sarcină din lume. Am avut șansa să văd mult mai mult decât orice simplu turist care își face singur traseul și trebuie să descopere de capul lui legăturile dintre obiective. Crina și-a făcut timp pentru noi și ne-a dus să vedem raiul pe pământ. În Parcul Național Banff am văzut lacuri de un albastru absolut pe care nu l-am mai întâlnit decât în Zanzibar sau în Grecia. Am avut ocazia să văd ce înseamnă infrastructura unor stațiuni de munte și civilizația în care poți să petreci câteva zile printre turiști adunați din toată lumea, dar care toti, absolut toți, respectă aceleași reguli. Deși eram pe autostradă, în rezervație viteza maximă era 90 de kilometri la oră și nimeni nu o depășea vreodată. În plus, e prima țară în care am aflat că sunt protejate margaretele – prietenele mele, alături de care mă regăsesc sub numele acestei flori, vor fi fericite să afle asta. În afară de mine, care am vrut musai o coroniță, nimeni nu a rupt nicio floare. Iar eu m-am oprit fix în clipa în care mă întindeam după prima floare, când m-a atenționat un om bun. La lacul Moraine ne-am cățărat pe stânci până într-un loc din care priveliștea era atat de frumoasă că-ți tăia respirația. Ei bine, am întâlnit acolo cupluri de miri așa cum întâlnești la noi la Arcul de Triumf, făcându-și poze. Totul foarte curat, accesibil, gândit să servească vizitatorului și să protejeze locul. 
Au fost câteva zile în care, nu mă întrebați de ce, mie îmi suna în urechi versul “munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. Concluzia cu care am plecat este că dacă vrei o viață tihnită, liniștită, asta e! Daca l-ai găsit sau ai găsit-o și vrei să-ți trăiești zilele și noptile în armonie și echilibru – Canada scrie pe tine. Nu e cazul meu. Nu mi-am găsit pe-aici destinul și, chiar dacă l-aș fi găsit, cred că mi-ar fi fost destul de greu să mă adaptez, cu rădăcinile mele atât de puternice în Romania. Am fost pe strada Hastings din Vancouver unde își fac veacul homeless-ii. La umărul prietenului meu Nicolae am trecut printre ei și am trăit aceeași senzație ciudată pe care am avut-o în Africa atunci când am vizitat locul în care erau ținuți sclavii înainte de a fi prezentați la vânzare. Să vă mai spun, în schimb, că n-am văzut niciun câine vagabond, nicio mizerie pe stradă? 
Mi-a plăcut Canada. În primul rând datorită oamenilor cu care am trăit foarte frumos două săptămâni din viața mea. În al doilea rând mi-a plăcut pentru că mi se pare curată energetic și în al treilea rând pentru că nimeni nu m-a deranjat cu nimic. Recomand Canada pentru suflet și energie. Iar dacă nu aveți prieteni, sunt gata să îi shareuiesc pe ai mei. Sunt sigură că v-ar primi oricând cu inima deschisă. 
“ – Pot să vă duc eu cum masina? Alex ar fi foarte fericit. “ Cum să refuz așa ceva? Cu atât mai mult cu cât am aflat că Alex și tati se văd doar în week-end uri și în vacanțe. M-am bucurat să-l ajut pe tatăl lui să-i construiască o amintire specială. Iubesc tăticii care rămân în viața copiilor lor chiar dacă nu mai locuiesc în aceeași casă. Iar drumul până la Arad a fost o plăcere. Am jucat Clopoțel și fotbal pe telefon și știu toate întâmplările lui din ultimul an. La spectacol a stat in primul rand si ne-am facut o gramada de fotografii impreuna. 
