Author: doina

După o astfel de tragedie, eu nu pot să merg pur şi simplu mai departe că şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am nevoie să mă opresc şi să respir şi să mă gândesc de zece ori ce vreau să fac. Nimeni nu mă poate obliga să merg mai departe asumându-mi riscuri care nu îmi aparţin. Am ales să trăiesc în România şi să-mi cresc copilul aici. Am ales să las în urmă mea ceva frumos şi sănătos. să desenez zâmbete pe chipuri de părinţi şi copii. Şi mi-am dorit să ajungem cât mai aproape de cei care ne iubesc. Am străbătut România în lung şi în lat. Mii de kilometri. Sute de ore în microbuz. Am schimbat hotelurile în fiecare seară. Biletele au costat în medie 20 de ron. Fără nici un sponsor. A meritat fiecare secundă de oboseală. Pentru că efortul nostru a fost de fapt răsplătit în zâmbetele copiilor şi lacrimile de emoţie ale părinţilor. Ne-am dezbrăcat în cabine îngheţate. Am jucat pe scene încălzite de două încălzitoare cu gaz. Am stat cu gecile pe noi până s-a deschis cortina. Ne-am luptat cu obiceiurile micilor înţelegeri. Ne-am atras antipatia multor lucrători care nu înţeleg de ce eu nu vreau să fac aşa cum face toată lumea. De ce nu plătesc lucrătorii de la săli la negru, de ce vreau facturi şi chitanţe şi state de plata, de ce nu dau şpăgi şi nici ciubucuri. De ce cu mine nu se pot înţelege. Lupta nu a fost pe scenă. Pe lângă ea a fost bătălia. În tranşee. Sunt singură, sunt femeie şi mai am şi “nişte clowni” cu care fac spectacole pentru copii. Am strâns din dinţi şi am urcat pe scenă chiar dacă înainte de spectacol aş fi vrut de multe ori să fac stânga împrejur şi să plec de unde am venit. După ce se deschidea cortina uitam de toate necazurile. La lăsarea cortinei reîncepea lupta cu mică înţelegere. Au fost locuri din care am plecat foarte tristă.

Administratori de săli care nu dădeau doi bani pe faptul că în sălile lor avea loc un eveniment cu sute de părinţi şi copii. Nici măcar nu veneau să vadă. Trimiteau un om care să aprindă două becuri, să tragă cortina și să facă şi curăţenie la sfârşit. Majoritatea sălilor nu-ţi oferă nimic. Îţi iau bani şi pentru aerul pe care îl respiri. Cum să le ceri socoteală, tu o femeie singură care nu faci parte din nicio gaşcă, nu ai pe nimeni în spate şi care te-ai trezit peste noapte că faci spectacole… ”Şi mai sunteţi şi nişte clowni pe care nici nu merit să-I bage cineva în seama”. Nu s-a întâmplat asta peste tot. Dar în cele mai multe dintre locuri situaţia e jalnică. Eu o să mă opresc puţin. Îmi pare rău că mulţi copilaşi nu vor putea să ne vadă în următoarea perioadă. Dar eu sunt mult prea mică şi mult prea singură că să-mi asum riscuri atât de mari. Vom merge acolo unde suntem invitaţi şi unde organizatorii vor fi mai mari şi mai puternici decât mine şi mai mulţi care să se ocupe de toate detaliile şi să ia la răspundere pe toată lumea care trebuie să se îngrijească de securitatea celor care vor fi acolo. Cred că am făcut una dintre cele mai bune alegeri din viaţă mea. Nu contează am investit, nu contează pierderile. Voi analiza cu mare grijă paşii următori. Vom onora toate contractele cu organizatorii din ţară dar vom face cu grijă alegerile pentru locurile în care noi vom organiza spectacole. Până primim o reglementare clară, în sălile noastre vor intra atâtea persoane câte scaune sunt. Indiferent de vârstă copiilor, toţi vor avea bilete. Iar sălile să aibă pompieri care să fie băgaţi în seama şi luaţi în considerare. Să fie ascultaţi atunci când spun că nu pot fi blocate căile de acces cu scaunele “relaţiilor” şi “cunoştinţelor” care     s-au obişnuit să nu cumpere bilete la spectacol pentru că “se descurcă”. Pentru toate lucrurile care nu depind de mine, pentru toate acţiunile pe care eu nu le pot controla, am deci să mă opresc puţin. Şi să mă gândesc cum vreau să fac mai departe.

În dimineața de după tragedia din Colectiv eram la Sibiu. Urma să avem spectacol în Mall. Primul telefon, primit cu noaptea în cap, venea de la Maya. "Când am văzut tragedia din club m-am gândit la tine mama, pentru că tu ai obiceiul să mergi în cluburi."  " Și eu m-am gândit la tine Maya, pentru că o să vină o zi în care și tu o să mergi în cluburi. Și nu aș vrea să trăiesc ziua în care telefonul sună și la capătul celălalt nu-mi răspunde nimeni ". Mi-am amintit conversația cu Maya în timpul spectacolului. Aveam în fața mea vreo 5000 de părinți cu copiii în brațe. Și brusc m-am gândit la cei aproape 200 de părinți care o noapte întreagă au alergat intre club, spitale, IML de parcă fugeau să nu-i ajungă din urmă răspunsul pe care nu ar fi vrut să-l audă niciodată. Aproape 30 de mame nu își  vor mai strânge copiii în brațe. Niciodată. Și aproape 150 de mame stau prin spitalele din București la căpătâiul copiilor arși de vii. Mă uitam în fața scenei la copilașii agățați de gâtul părinților lor și i-am învățat cum se păstrează un moment de reculegere. Primul din viața lor. Părinți și copii  au stat cu capul plecat preț de secunde bune și au trimis un gând bun spre cei care au atâta nevoie de el. "Nu ar trebui să trăim mai mult decât copiii noștri "așa mi-a spus acum ceva timp o mamă care își pierduse fetița într-un accident. Rămân pe lume părinți care nu mai pot face nimic pentru copiii lor. Dar noi încă putem. Și dacă tragediile astea ne-ar aduce aminte că singura certitudine pe care o avem e acum, ne-am grăbi mai des să ne iubim copiii astăzi. Și să le oferim ceea ce le lipsește cel mai mult : timpul, atenția și iubirea necondiționată.

Doamne, dă-le putere multă acum tuturor părinților greu încercați.

Copiii au nevoie de atenție, iubire și jucării. Nu neapărat în ordinea asta. Foarte mulți părinți își imaginează că jucăriile țin locul atenției și iubirii. Și camerele copiilor sunt tot mai pline de jucării și tot mai goale de părinți. Se va bucura mult de o jucărie nouă primită de la tine. Dar va fi mult mai fericit dacă primește o oră de joacă cu mami sau cu tati. Peste ani, ei nu păstrează niciunul dintre toate obiectele primite. Vine o zi când copilul închide singur acest capitol și vrea o cameră de adolescent fără păpuși și fără mașinuțe. Și toate rafturile rămân goale. Iar când face această curățenie, copilul golește și sertarele memoriei. De lucruri, nu și de emoții.  Am intrebat-o pe Maya care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am făcut sau le-am cumpărat pentru ea.

" Când am mers spre mare doar noi două și am râs tot drumul povestindu-mi câte făceam eu când eram mica, drumul spre Dej cu mașina când am ascultat selecția ta de muzică românească și am cântat câteva ore și o zi în care am stat noi două acasă și am gătit și ne-am uitat la filme."

Nicio păpușă? Din cele peste 150? Nicio capitală europeană în care am alergat de dimineața până seara să bifăm obiective turistice? Nu tu Laponie, nu tu Disney? Copiii au nevoie de jucării. Dar ele nu vor înlocui nici atenția, nici iubirea. Vor camufla niște nevoi care vor ieși la suprafață când ne va fi lumea mai dragă. Să sperăm că nu o să fie prea târziu. Nici pentru noi, dar mai ales pentru ei.  

Așa cum te trezești într-o dimineață și-ți spui începând de astăzi nu mai fumez și chiar poți să nu mai fumezi vreodată, tot așa, într-o zi te uiți la celălalt și îti spui cu toată credința “ești ultimul compromis din viața mea “. Până la tine am cedat puțin câte puțin din ce era important pentru mine. Până la tine le-am permis celorlalți să ocupe din teritoriul meu. Și-au urlat toți nevoile. Am făcut de toate de dragul tuturor. Mai puține de dragul meu. În tabloul compromisurilor și-a desenat fiecare propria versiune. Tu ai desăvârșit opera. Nu întâmplător ești ultimul compromis din viața mea. Nu te urca pe soclu, nu te împăuna și nici nu îți pune haina de victimă. Nu ai fost nici cel mai mare, nici cel mai mic compromis din viața mea. Nici cel mai greu, nici cel mai ușor. Nici cel mai dulce, nici cel mai amar. Tie ți-am alocat un atribut numai și numai al tău. Tu vei rămâne în amintirea mea ca fiind ultimul compromis din viața mea. Dacă ai vrut să fii cel mai important ai reușit. Ești începutul și sfârșitul. Cu tine se încheie un lung șir de compromisuri. De la tine începe viața mea trăită în onestitate. Cea mai importantă. Cea față de mine. La bine și la greu. Până la capăt.

Am o problemă cu depistarea situațiilor mincinoase din viata mea. Mă prind greu. După ce știe tot satul…aflu si eu. De ce nu-mi spun mie oamenii din timp? Pentru că eu apăr mincinosul cu îndârjire. Iar cei care stiu ca lucrurile stau altfel încep să fie nesiguri de informațiile lor. Chiar si cei care au văzut desfăsurarea neadevărului, cand mă aud pe mine sustinând micinosul, nu mai sunt siguri pe ceea ce au văzut. Când cred eu că ceva e alb, nu mă împiedic de niște pete. Că nu poți mereu să te incurci in faptul că au căzut picături de supă pe cămaşă. De ce aş crede că e o cămaşă pătată? E doar o camasa cu nişte pete… Se pătează oamenii, nu insemnă că le place lor să fie pătaţi. Așadar, relații cu toată increderea. Nu fac economie de sentimente, emoții, energie. Cum să cred că altcineva ar vrea să fie nesincer. Dacă nu cred în celălalt într-o secundă aş opri tot. Cred în sinceritatea din relații. Când iubesc o fac sincer, din toată inima , când îmi urmăresc cu atenție interesele sunt  onestă de la bun început si vorbesc despre obiectivele mele. Nu am exersat niciodată urmărirea propriului interes păcălindu-i pe ceilalți. Nu am sacrificat pe nimeni pentru avantaje oferite de alții. Nu am călcat peste morminte pentru a ajunge unde vreau. Nu am zâmbit pentru că as putea să exploatez niște relații. Nu am închis ochii unor infidelităţi de teama de a nu rămane singură, nu am pozat in altcineva. Nu atrag si nu cultiv relatii în minciună. Poate e motivul pentru care m-am trezit în minciunile altora. Pentru că plec cu toată credinţa nu am învăţat încă să depistez din timp situațiile false. Mă prefer așa. Acordând prezumția de sinceritate. Prefer să acord fiecărui om şansa sa nu mă mintă. Restul, nu depinde de mine .

Mai țineți minte expresiile motivaționale cu care am crescut? Vă mai amintiți discursul încurajator al părinților noștri? "Vezi că ți-au cam crescut aripile…ți le tai io, să te întorci cu picioarele pe Pământ!". De fiecare dată când o acțiune de a mea depășea capacitatea lor de reacție, părinții mei aveau metoda sigură de a opri din fașă orice încercarea de a ieși din tipare. Mai întâi, amenințarea și apoi dacă nu luam în considerare discursul lor mobilizator, mobilizau ei cureaua, nuiaua…Fac parte din generația copiilor care au crescut într-un cadru restrictiv. Nu trebuia să mă întind mai mult decât îmi era plapuma, nu aveam voie să visez cai verzi pe pereți, nu trebuia să-mi iau nasul la purtare și mai ales nu trebuiau să îmi crească aripile dincolo de limitele admise.

Părinții noștri nu căutau aer să sufle în ele, ci foarfecă să taie cât era nevoie. De fiecare dată când reveneam din vacanțele de la țară, de la bunica mea, Mama Ică, ai mei scoteau foarfecele din sertar ca să-mi revin la normal. Acel normal în care trebuia să țin cont de cât și cum aveam voie. Bunica mea era singura care îmi sufla în aripi. Dar o făcea cu atâta credință că aripile mele creșteau pe ascuns și habar nu aveau ai mei, că nu puteau ei să taie, cât putea bunica să sufle. Pentru că dintre toți oamenii care m-au iubit ea a fost cea mai înțeleaptă. Și a fost singura care a știut că atunci când vrei ca un copil să-și atingă visurile îi sufli în aripi nu i le tai.