Author: doina

  • O să vin de bună voie și nesilită de nimeni

    O să vin de bună voie și nesilită de nimeni

    Du-mă în lumea ta numai dacă e cald și bine. Nu mă lua din culcușul meu ca să mă duci într-o scorbură din mijlocul pădurii. Si nici într-un iglu dacă acolo nu e cald și bine. Eu mi-am făcut o căsuță din lemn cu acoperiș de paie, mi-am pus o sobă de teracotă de care mă lipesc şi-mi încălzește sufletul. Eu am un pat cu așternuturi albe și cu o pernă moale și o pătură pufoasă. Calc pe covorașe țesute cu toată dragostea de bunica mea și îmi țin lucrurile într-un dulăpior din lemn de brad care miroase a viață. Am o căsuță mică și caldă și frumoasă în care e strânsă toată dragostea din univers.Toată iubirea familiei mele, toată dragostea strămoșilor mei. Te rog. Dacă la tine nu e cald și bine, nu mă lua de aici. Nu voi fi fericită chiar dacă acum cred că aș putea să învăț să trăiesc  între pereți de gheață. Te voi urî într-o zi pentru că mi-ai tulburat liniștea și mi-am abandonat lumea care mă făcea fericită. Dacă la tine nu e cald și bine, nu mă lua pe mine să sparg cuburile de gheață și să fac focul în mijlocul colibei. Asta nu te va face mai fericit. Dimpotrivă. Vei simți toată viața că am venit și ți-am făcut focul. Și te vei teme mereu să nu plec și să nu se stingă. Fă tu cald în culcușul tău. Pune niște covoare cu flori pe pereții reci.

    Pregătește o supă caldă și așteaptă-mă lângă un foc într-o  sobă în care să duduie butucii. Așteaptă-mă. O să vin. O să mă ghidez după scânteile care ies prin horn. O să vin după mirosul de scorțișoară. O să știu că ești acolo și că e cald și bine. Și o să vin de bună voie și nesilită de nimeni. Cu toată căsuța mea și  cu perna și cu plapuma și cu covorașele de la bunica. O să le adunăm și o să facem împreună căsuța noastră. Dar nu mă lua până când la tine nu e cald și bine. Încălzește locul din inima ta și eu o să vin. De bună voie și am nesilită de nimeni. Și o să stau până când moartea ne va despărți.

  • Verigheta nu e o jumătate de cătușe

    Verigheta nu e o jumătate de cătușe

    De ce oamenii ajung la un moment dat să se uite la verigheta lor ca la o jumătate de cătușe? Și după ce o privesc așa pun lanțul și îl leagă de cealaltă jumătate. Rezultă o minunată pereche de cătușe. Apoi încep să construiască celula.  Când aud ofițerul stării civile cum spune în cea mai oficială reuniune a unui cuplu “familia este celula de bază a societății”, simt transpirație rece pe coloană. Îmi și imaginez gratiile, ușa grea care ascunde în spatele ei tristețe și singurătate în doi. Oameni liberi să se miște în doi metri pătrați. Doi oameni care spun că sunt fiecare jumătatea celuilalt se transformă ba în gardian, ba în deținut. Încep să aplice reguli și regulamente făcute de societate: apelul de dimineață și apelul de seara, programul de plimbare, programul de vizite, telefoane sub control strict. Cei care muncesc în folosul comunității se bucură de muncă, mici privilegii…

    Din când în când, celula e înlocuită cu infirmeria și foarte rar se mai duc pe rând la vorbitor cu rudele foarte spropiate unde au dreptul să spună doar anumite lucruri și într-un anumit timp. Cei care vin la vorbitor sunt atent verificați. De la cine sunt până la ce au adus, nimic nu trece de vigilența celui care e în acel moment gardianul. Pentru mult prea mulți oameni simbolul iubirii lor – inelul – se transformă în cătușe – simbolul pierderii libertății. Câțiva dintre ei construiesc șanțuri și se întâlnesc sub celule, în tunele cu alți condamnați, dar revin cuminți în celulă pentru că nu sunt pregătiți să trăiască altfel. Câțiva, foarte curajoși, evadează. Gardienii îi prind, îi aduc înapoi și le înăspresc condițiile de viață. Alții, precum Monte Cristo, reușesc să iasă și să mai prindă câțiva ani de libertate. Verigheta trebuie sa fie inelul Arabelei. Să simți când îl atingi că-ți cresc aripi și poți să zbori oriunde. Căsătoria e la bine și la rău. Nu întâmplător e primul la bine. Ea trebuie să fie o bucurie. Dacă te uiți la verigheta ta și vezi lanțul care te ține legat de o altă jumătate de cătușe într-o celulă, înseamnă că inelul nu e pentru inelarul tău.

    text publicat pe Catchy.ro
  • Copiii au nevoie să le daţi, nu să le lăsaţi

    Copiii au nevoie să le daţi, nu să le lăsaţi

    Ce-i las copilului meu? O casă pentru care am muncit toată viaţa. Un cont în bancă pentru care am renunţat la toate vacanţele mele să strâng nişte euro în fiecare lună. Nişte terenuri moştenire de care am ţinut cu dinții toată viaţa. Nu mai valorează mare lucru, dar are acte de proprietate. Ce-i las copilului meu ? Ce am agonisit făcând mari sacrificii toată viaţa. Asta în cel mai fericit caz. Că în cazurile nefericite, sunt părinţi care le lasă copiilor clădiri împovărate de credite pentru care chiar copiii plătesc toată viaţa. Sunt părinţi care le lasă copiilor nişte procese de succesiune în care fraţii se judecă şi se urăsc ani întregi pentru o uşă, două ferestre şi trei palme de pământ. Iar cel mai negru scenariu îi are în poveste pe acei părinţi care supravieţuiesc copiilor lor şi care află că nu mai au cui ce să lase. 10401987_10201908569674372_4739451547687008142_n Străduiţi-vă să le daţi copiilor, nu să le lăsaţi. Nu sacrificaţi vacanţe şi evenimente şi bucurii şi şcoli bune şi haine frumoase şi experienţe memorabile pentru case îngropate în datorii, cu scuza că le veţi lăsa ceva copiilor voştri. Viaţa e despre astăzi. Mâine e relativ. Astăzi tu poţi să trăieşti o viaţă frumoasă, iar dacă părinţii sunt fericiţi, copiii sunt şi mai fericiţi. Nu lăsaţi grijile materiale să ia locul bucuriilor sufleteşti. Cele mai bune lucruri pe care le puteţi lăsa sunt amintirile.

  • Pe mine, Doamne, m-ai pus fix la mijloc!

    Pe mine, Doamne, m-ai pus fix la mijloc!

    Cel care a fost un adolescent perfect să ridice primul piatra. Pot să fiu prima țintă. Dar tare mă tem că zidul nu e suficient de lung pentru cât de mulți am putea să ne așezăm în fața lui. Recunosc, le-am făcut pe toate. Până la 20 de ani am avut toate frezele posibile. Toate culorile în toate lungimile, am avut și “celebrul “permanent. Iar de 25 de ani am aceeași tunsoare. Am purtat la 15 ani pantofi cu toc de la Guban pentru care am sacrificat banii de cantină pe o lună. Se pare că nu am murit de foame. Am oscilat între haine mulate și fuste lălâi până am găsit într-o zi niște blugi din care nu am ieșit toată tinerețea. La 16 ani am vrut Otteri și am încheiat adolescența în bocanci. În ei am stat următorii 20 de ani. Abia pe la 40 am început din nou să port tocuri. Cu cât încercau ei mai mult să mă țină în coloană, cu atât mai hotărâtă făceam eu pasul în lateral. Fac parte din generația părinților-tampon: între ce am învățat de la ai mei că mă așteaptă în viața și ce am găsit de fapt. Habar nu aveau ei că nimic din ce m-au învățat n-o să-mi fie de mare folos. M-au pregătit pentru o singură școală, un serviciu până la pensie și o relație până la moarte. Sunt cele trei capitole majore care se regăsesc azi cu totul altfel în viața pe care eu și generația mea o trăim: am făcut mai multe școli și, probabil, numărul locurilor de muncă e în cazul multora dintre noi direct proporțional cu numărul relațiilor. M-au învățat să nu mă întind mai mult decât mi-e plapuma, dar nu mi au spus că pot să îmi croiesc o plapumă după cât de lungă mi-e mintea, nu picioarele. Mi-au zis să nu visez cai verzi pe pereți, dar ei nu au zburat niciodată să știe că “the sky is the limit”. “Capul plecat sabia nu-l taie”, mi-au spus. ”Ascultă de mama și de tatăl tău pentru că eu te-am făcut, eu te omor!” Suntem generația argumentului suprem “pentru că așa face toată lumea, pentru că trebuie, pentru că am zis eu”. În loc să ne învețe să ne protejăm, ne-au interzis sexul înainte de căsătorie, așa că suntem generația de femei cu record la avorturi. În loc să ne învețe măsura, ne-au interzis să bem în timp ce ei erau cu sticlele pe masă la fiecare eveniment, așa că nu puțini sunt cei care și-au băut zdravăn mințile când au scăpat în prima sticlă de alcool. Am tăcut și le-am respectat regulile, până când ne-am făcut propriile reguli. Dar copiii de astăzi nici nu tac, nici nu ascund. Nici păcatele noastre, nici pe ale lor. Noi suntem generația-tampon pentru că trebuie să uităm să fim ceea ce au așteptat ai noștri de la noi și să învățăm să fim părinții de care au nevoie copiii noștri. Suntem generația-tampon care trebuie să învețe cu iubire să-i ajute să înțeleagă lumea de astăzi și pe părinții și pe copiii noștri. E o distanță imensă între ce știu despre viață mama mea și fata mea. Iar pe mine, Doamne, m-ai pus fix la mijloc! editorial publicat pe catchy.ro

  • Ei au fost norocul meu

    Ei au fost norocul meu

    Am 45 de ani, dar dacă astăzi o sun pe mama că am nevoie de ea, mama se teleportează şi ajunge la mine în cel mai scurt timp. Dacă îi spun mamei că până mâine am nevoie de 10.000 de euro, mama face rost de ei şi mi-i dă fără să mă întrebe pentru ce îmi trebuie sau când o să i-i dau înapoi. Pe mine părinţii m-au ajutat toată viaţa. Mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când cineva mi-a zis: tu ai avut noroc în viaţă. Aşa este, ei au fost norocul meu! Tata şi-a lăsat prietenii şi casa din Ardeal şi a venit la Bucureşti să mă ajute într-una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea. A locuit cu mine 5 ani în care a fost cea mai bună şi mai de încredere bonă pentru copilul meu. Iar atunci când s-a stins, i-a cerut mamei în ultimele clipe din viaţă să vină să mă ajute oricând şi oricât am nevoie “pentru ca aia e bolundă, umblă brambura toată ziua şi cară copilul după ea”. Tata şi-a dus cancerul pe picioare până în ultima zi fără să ne deranjeze cu o văicăreală. Doar am intuit durerea care se ascundea în spatele citostaticelor şi-a deselor operaţii. “E crucea mea şi trebuie să mi-o duc. Tu ai viaţa ta şi copilul tău de care să ai grijă. Eu mi-am încheiat misiunea, am făcut din tine om întreg şi pot să plec liniştit din lumea asta”. De fiecare dată când o sun pe mama ca să o întreb cum e, îmi spune că e foarte bine, deşi ştiu de la nepoata mea care mă sună fără ştirea ei că bunica nu s-a ridicat din pat de câteva zile. Şi-atunci o sun şi-o păcălesc că am nevoie de ea şi urcă în primul tren spre Bucureşti. Doar aşa ajung să o trimit la doctor şi să o pun pe picioare. Dar să nu vă imaginaţi că merg cu ea pe coridoarele spitalelor. Nu, nici vorbă! Mama, ardeleanca din Bistriţa Năsăud, femeie simplă, dar cu minte, se descurcă singură în hăţişurile capitalei. La noi în casă, mama cânta mereu în bucătărie, iar tata făcea glume tot timpul. Eram ca familiile acelea din filmele italiene, în care veselia răzbătea dincolo de ferestre. Erau iubiţi şi respectaţi în tot cartierul. Pe tata l-au regretat toţi vecinii, pentru că niciodată nu a întors spatele cuiva. Mama e în continuare stâlpul familiei ei. Are 8 fraţi, fiecare cu copiii lui, iar mama e prezentă mereu acolo unde e nevoie de ea. Dezamorsează conflicte, împacă oameni, uneşte lucruri.

    Tata a fost unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în această viaţă. A fost drept, şi bun, şi vesel, şi haios, şi ironic, şi profund, şi interesant, şi m-a învăţat să mă uit tot timpul în jurul meu şi să întind mâna oamenilor care au nevoie de ajutor. Mama nu cunoaste cuvântul efort, nu există în vocabularul ei. Putem orice, facem ce trebuie, nu ne plângem şi ducem mereu lucrurile la bun sfârşit. Da! Am avut norocul unor părinţi care mi-au ţinut spatele. Care au fost lângă mine ştiind să facă pasul înapoi atunci când a fost nevoie. Mama şi tatăl meu şi-au trăit viaţa fără să se agaţe de mine, fără să mă împovăreze, fără să mă încurce. Părinţii mei m-au ajutat când şi cât au putut fără să ceară nimic, niciodată. Dar au ştiut întotdeauna că eu, la rândul meu, aş vinde tot în orice moment, dacă asta ar însemna să-i salvez vreunuia dintre ei viaţa. Şi pentru că eu m-am descurcat, lor nu le-a lipsit nimic niciodată. Am crescut împreună frumos şi-am învăţat să ne dăm libertatea de a fi ceea ce suntem: ei – părinţii mei şi eu – copilul lor.

    editorial publicat pe Catchy

  • Unde a pus Dumnezeu în tine gramul de dumnezeire?

    Unde a pus Dumnezeu în tine gramul de dumnezeire?

    Am fost invitată să le vorbesc unor femei despre egalitatea de șanse, despre discriminare, despre cum femeile reușesc mai greu decât bărbații, despre cum bărbații conduc lumea, dar noi, femeile, putem să-i ajungem din urmă. Eu văd lucrurile puțin diferit. Nu cred că are legatură cu șansele pe care ni le dau sau nu ni le dau alții. Cred că este vorba pur și simplu despre șansele pe care ni le dăm noi să descoperim cine suntem și ce vrem să facem cu viața noastră. Cred că Dumnezeu a pus un gram de dumnezeire în fiecare om. Dacă reușim să descoperim unde e gramul acela, putem să mutăm și munții din loc. Pentru că gramul acela de dumnezeire ne poate face să fim fericiți, să cunoaștem împlinirea și să putem face tot ceea ce vrem cu viața noastră. Dacă simți că Dumnezeu a pus gramul de dumnezeire în talentul tău în bucătărie, de ce te chinui sa fii cea mai bună contabilă? O să reușești să fii o contabilă corectă, disciplinată, bună, dar nu o să fii niciodată la fel de bună cum o sa fie cea care are gramul de dumnezeire în talentul ei de-a învârti cifrele pe toate fețele. Dacă gramul tău de Dumnezeire e să fii cea mai bună mamă din lume, de ce te chinui să faci alte lucruri. Poți să fii mamă pentru copiii tăi sau pentru alți copii care nu au mame atât de talentate precum ești tu. Poți să te faci bonă, apoi șefa bonelor, apoi șefa tuturor șefelor de bonă și într-o zi să ajungi Bona României și de ce nu cea mai tare bonă din Univers. Dumnezeu îi ajută pe cei puternici și care își descoperă talentul în care el a pus gramul de dumnezeire. Dacă simți că talentul tău este de-a-i ajuta pe copii să învețe mai ușor și simți că profesia de meditator e cea mai potrivită ție dintre toate profesiile care implică educația, fii cel mai bun meditator. Nu te chinui să conduci școli, să dirijezi cercuri profesorale. Acceptă că ești cel mai bun meditator și rămâi perseverant în ceea ce faci. Satisfacțiile vor fi atât de mari încât vor atrage, pe lângă recunoaștere, bani și împlinire sufletească.

    Ani intregi am fost un jurnalist foarte bun. Dar gramul meu de dumnezeire era în talentul de-a face fericiți copiii și părinții. Abia după 40 de ani am acceptat să investesc în asta toată energia. Până atunci am crezut că este imposibil să câștig bani din asta, să-mi întrețin copilul din aceasta activitate, să construiesc, să cresc și să reușesc să fac ceea ce fac astăzi. Acum cred din toata ființa mea că gramul de dumnezeire e acolo – în talentul de a mă adresa copiilor si părinților. În ușurința cu care scriu poezii și versuri pentru cântece care îi învață pe copii mai simplu și mai frumos ce e viața. Talentul meu e în felul în care știu să cântăresc ingredintele unui spectacol pentru familie, în felul în care reușesc să adun sub același acoperiș mii de parinți și copii care pot să fie încântați de aceleași lucru. Din momentul în care am înțeles că acela e gramul meu de dumnezeire lucrurile s-au întâmplat de la sine. Iar eu am început să strălucesc. Înăuntru mai întâi și apoi să vadă și cei din jurul meu. Oamenii spun că întineresc. Că timpul mi-a devenit prieten. De fapt, eu am devenit prietena mea cea mai bună și mi-am permis să mă dezvolt în direcția în care m-a tras ața toată viața. Cred din tot sufletul că oamenii care descoperă unde a pus Dumnezeu în ei gramul de dumnezeire sunt cei care reușesc să trăiscă fericiți și să fie foarte buni în ceea ce fac indiferent dacă au recunoștința celor apropiați sau recunoașterea unei lumi întregi.

    editorial publicat pe catchy.ro

  • De ce mā duc în stradā?

     De ce mā duc în stradā? I-am rāspuns prietenului meu care mi-a pus acestă intrebare,  pe nerăsuflate: Pentru lucrurile care mā dor pe mine. Pentru că mā doare suferinţa tuturor celor care au pierdut oameni dragi în Colectiv. Mā doare chinul celor din spitale a cāror viatā atârnā de un fir de aer. Pentru că vreau să-l respect pe polițistul care mă oprește în trafic să mă verifice și să fiu sigură că el m-a oprit pentru că e într-un filtru sau eu am făcut o greșeală nu în speranța că ar putea face un ciubuc inventându-mi o problemă. Pentru că vreau la ghișeu, functionarul public să facă tot ce poate să mă ajute să rezolv problema cât mai repede și cât mai ușor. Pentru că vreau când mă duc într-o școală să întâlnesc profesori preocupați de ce li se predă copiilor și cum să-i învețe carte nu să vorbim despre fondul clasei, draperii, hârtie, cretă și cadourile de Crăciun. Pentru că vreau să nu mai fiu la mâna unor oameni care interpretează legea pentru că legea este interpretabilă și pentru că oamenii ăia nu se străduiesc să mă ajute să nu greșesc ci mă vânează în speranța că vor găsi niște greșeli pentru care să mă pună să plătesc. Pentru că nu mai vreau să se fumeze în spații publice, cum nu se fumează în toată Europa. Pentru că vreau să-mi împlinesc visul fără sa platesc o mie și o sută de taxe către tot felul de instituții care nu fac nimic pentru mine în afara faptului că îmi iau banii.

    Pentru că nu mai vreau să văd funcționari  publici cu averi imense din bani caștigați necinstit. Pentru că nu mai vreau să-mi râdă în nas cocalarii și maneliștii care trec pe roșu sau linie dublă conducând bolizi pe care nu-i pot justifica în timp ce polițistul din intersecție îl oprește pe bunicul care conduce una dintre ultimele Dacii vechi. Pentru că nu mai vreau să văd copiii de şmecheri poluând o societate de copii frumoși. Pentru că vreau să existe legi care să-I oblige pe oameni să nu mai scuipe pe stradă, să nu arunce hârtii. Pentru că nu mai vreau să văd șatra de țigani pusă în mijlocul drumului din centrul Bucureștiului. Vreau să vină Poliția când nunțile și parastasele blochează drumurile. Nu să căutăm noi străzi adiacente pentru că reprezentații statului nu au curajul să facă nimic. Vreau o țară în care să respect reprezentanții statului convinsă fiind că ei sunt acolo să mă apere pe mine cea care mă străduiesc să trăiesc cinstit și curat, de toți "băieţii deştepţi"  și șpăgarii. Merg in stradā pentru ca m-am sāturat și pentru ca mi-am dat seama cā de fapt, cei care vor sa traiasca cinstit si curat sunt foarte mulți. Ei sunt cei care merg în Piață si TAC. Vor sā fie acolo ca sā fie clar pentru toatā lumea ca existā. Vreau o țară în care fiecare îşi face treaba lui. Corect, cinstit, asumat, conștient.

  • Iartă-mă, copile, că n-am putut mai mult!

    Iartă-mă, copile, că n-am putut mai mult!

    De fiecare dată când mă întorc în ţară, mă încearcă un sentiment de tristeţe. După fiecare experienţă trăită între oameni civilizaţi şi educaţi, revin acasă cu regretul că la noi copiii trăiesc încă în cea mai mare parte în mediocritate, că oamenii se străduiesc încă să pară şi nu să fie, că încă e mai important ce crede celălalt despre noi decât ceea ce simţim. Şi n-am cum să nu-mi amintesc că eu chiar am încercat niște lucruri. Aşa mică, şi tânără, şi naivă, chiar am crezut din toată fiinţa mea că pot să fac ceva şi să strâng în jurul meu oameni care iubesc ţara asta şi vor să trăiască fericiţi în ea împreună cu copiii lor. Din păcate, în felul acela nu am putut face prea mult. Dar ştiu sigur că am făcut tot ce am putut. Am făcut jurnalism în cel mai periculos sens al cuvântului. Fac parte din categoria jurnaliştilor care ştiu ce înseamnă să-ţi fie ameninţată viaţa şi să fie pusă în pericol siguranţa familiei tale. Fac parte dintre oamenii de presă care au fost treziţi în toiul nopţii de telefoane de ameninţare. Am simţit dalele reci ale unui culoar în care un domn semianalfabet, dar într-o funcţie de conducere, m-a înghesuit şi mi-a scuipat printre dinţi un “cine pi*da mă-tii eşti tu să-mi strici mie socotelile? “ Ani de zile am dat cu subsemnatul pentru tot felul de plângeri penale făcute de diverşi adversari care au crezut că mă vor speria şi voi accepta condiţiile lor de tăcere. Am trăit vremurile în care o corespondenţă la BBC declanşa un scandal politic şi zbura un preşedinte al Senatului. Aş fi putut să fac foarte mulţi bani. În jurul meu, directorii de media, oarecum omologii mei, şi-au construit averi imense. Atunci când mi s-a făcut propunerea concretă, m-am uitat în ochii impertinentului şi i-am spus că în ’89 eu eram în stradă şi nu-mi doresc decât să mă uit în ochii copilului meu şi să nu-mi fie ruşine cu ceea ce am reuşit să fac. Iar când un domn poliţist mi-a şoptit la ureche “vezi că vor să te aresteze, dacă nu pot să-ţi închidă gura“, am înţeles că nu vreau să fiu martir. NAT Mi-a fost greu să accept că trebuie să renunţ, dar am făcut-o. Pentru mine, pentru copilul meu, pentru părinţii mei, pentru tot ce ce pot să fiu şi să fac. Am părăsit tot: casă, oraş, serviciu, prieteni. Am suferit ca un câine. Nu știu cum și din ce resurse am reușit. Am plâns săptămâni întregi, dar ştiam că e cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Glumeam întrebându-i pe apropiaţi “ştii cum arată pasărea phoenix? Uită-te la mine, eu sunt. Voi renaşte din propria-mi cenuşă.” Şi am găsit o altă cale de a face lucruri şi de a lăsa ceva în urmă. 12193124_1205249826170351_2096021261_o Am ieşit complet din zona de presa serioasă, de ştiri şi de investigaţie, am lăsat publicul de știri și reportaje de la radio şi am ales o altă scenă. Una de pe care mă uit direct în ochii părinţilor care stau în faţa mea şi care vor o Românie mai bună şi mai frumoasă pentru copiii lor. N-am abandonat. N-am renunţat să cred că, dincolo de luptele politice, putem fiecare dintre noi să lăsăm în urma noastra un loc mai bun, mai frumos, un copil mai curajos şi mai educat. Iubesc pământul ăsta care mi-a dat atâtea bucurii. Cred din toată fiinţa mea că, dacă fiecare dintre noi ar face tot ceea ce poate, acolo unde se află, la casa lui, în familia lui, la serviciul lui, am simţi-o cu toţii. Învăţ în fiecare zi să mă uit mai atent la ceilalţi şi să las în urma întâlnirii noatre o stare mai bună. Nu-mi iese tot timpul, dar nu renunţ. Între jurnalismul prin care scoateam la lumină lucruri mai puţin plăcute şi zâmbetele desenate pe chipurile părinţilor gata să le facă celor mici viaţa mai frumoasă, alegerea mea a fost simplă. Iartă-mă, copile, că n-am putut mai mult!

    editorial publicat pe catchy.ro

  • România iese din depresia națională

     Eu asta simt în jurul meu. Prietenii mei, oamenii pe care îi întâlnesc, cunoscuţi şi necunoscuţi au pe faţă acea speranţa a omului care până acum era trist. Acea tristeţe a omului răvăşit de o întâmplare peste care îi era foarte greu să treacă. Ştiu cum e depresia. Am trăit asta când a murit tata. E o jale…o durere…Pentru că atâţia ani nu ne-am manifestat cum am simţit, ne-a ajuns din urmă depresia. De data asta am avut trei zile de doliu. Cele oficiale. Dar sentimentul meu e că doliul nu s-a terminat odată cu îngroparea celor morţi. Nu ne putem opri pentru că au rămas sub ochii noştri oamenii arşi şi vii. Ei nu ne lasă să uităm. Ei ne vor mai ţine încă memoria trează şi mintea atentă. Dacă ar fi fost un simplu accident care să se termină în 3 zile cu soborul de preoţi care-i îngroapă. Probabil că astăzi ne-am fi întors toţi la treburile noastre. Dar cei peste o sută de oameni vii, arşi dar vii, nu ne lasă să ne întoarcem pur şi simplu la noi cei  de dinainte. Au mai fost accidente, s-au mai întâmplat mişcări. De data asta e diferit. Pentru că ei nu pot să strige, strigăm noi. Pentru că ei nu pot să-şi ia mâncare le-o ducem noi direct în spitale, pentru că ei nu pot aprinde lumânări pentru prietenii lor care au rămas în club, ne-am dus noi şi le-am aprins. Le dăm dragostea şi sângele nostru. Suntem acolo, conectaţi. Ieşim din amorţeală, din deprimare. Nu întâmplător oamenii merg la protest de parcă paşii i-ar duce singuri într-acolo. Piaţa e zilele astea canapeaua din salonul psihoterapeutului. Acolo în stradă, strigandu-ne disperare de-a trăi civilizat şi normal, avem şanse să ne facem bine. Împreună putem să ieşim din depresia naţională. Acum ne-o recunoaştem. Am făcut primul pas.