Oamenii spun la fel de ușor lucruri măgulitoare sau disprețuitoare despre noi. De curând, am înțeles asta mai clar decât aș fi vrut vreodată. Fix în același loc, uneori fix pe aceeași oameni i-am auzit spunând cât de mult contează ce fac eu si cât de bine se hrănesc din experiențele împărtășite de mine. Cât sunt eu de accesibilă și directă si prietenoasă si cât de mult contează pentru fericirea din casa lor, toate cântecelele si joculețele si filmulețele la care se uită copiii lor. Cât îmi sunt de recunoscători că pot să vină la spectacolele noastre și să trăiască o experiență minunată din care pleacă mai bogați. Fix în același context, aceeași oameni sau alții, la cea mai mică nemulțumire încep să arunce cu noroi si să urle nemulțumirile, să împraștie injurii si abjecții. O doamnă mi-a trimis un mesaj privat, lung cât o zi de post, în care mă lăuda pe mine și toată echipa cu borcane de miere turnate pe fiecare cuvânt și în care mă ruga să ii urc fetița pe scenă la un spectacol dintr-un anume oraș pentru că visul celei mici e sa cânte cu noi "Am o căsuță mică".  A început cu argumente din categoria "e fana cea mai mare, știe toate cântecele" și a încheiat cu "plătesc oricât pentru asta". I-am răspuns că nu urcăm copiii pe scenă decât în cazuri absolut excepționale și asta eu decid în funcție de situație și am refuzat politicos orice ofertă financiară precizând că o așteptăm în sala de spectacol unde vom cânta cu toti copiii cântecelul iubit. "Foarte urât ați răspuns. Âsta e mulțumescul pentru că noi dăm banii pe bilete? V-ați ajuns și sunteți arogantă? Vă credeți vedete? Sunteți criminalii viselor copiilor noștri " a venit răspunsul acestei mămici care cu acest mesaj și-a epuizat și cererea si frustrarea refuzului. Fix aceeași oameni care mi-au spus că întâlnirea cu mine, lucrul cu mine le-a schimbat viața, la cea mai mica supărare au început sa înșire cele mai urâte cuvinte posibile, spunând exact opusul a ceea ce spuseseră până acum. Nu merită să punem preț pe ce spun oamenii, nici când ne laudă, nici când ne înjură. Sigur că reacționăm absolut uman și atunci când ni se spun cuvinte frumoase ne gâdilă orgoliul. Bineînțeles că simțim fiecare înjuratură ca un bocanc în stomac. Organic suntem făcuți sa tresărim. Inima noastra reacționează și se bucură sau se întristează. " Mă doare inima sau mi se rupe inima" nu sunt niște simple expresii. Durerea sau bucuria se duce in stomac, în mâini iar la mine cel mai tare în picioare. Atunci când se spun cuvinte frumoase despre mine picioarele mele țopăie. Când cuvintele sunt urâte parcă mi se pune plumb în glezne și merg de parcă mi le târăsc. Dacă înțelegem la timp că oamenii, aceeași oameni pot să spună despre noi si cele mai frumoase lucruri si cele mai mari oribilități, nici nu ne mai hrănim cu energia lor: nici pozitivă nici negativă. Ne vedem de viața noastră făcând ceea ce ne place nouă si fiind fix cum suntem noi. Nu cum credem că am vrea sa ne vadă alții. Pentru ei putem fi la fel de ușor si mumă si ciumă. 

 "Trebuie sa iei minim 8 ca sa treci acest test ", asta i-a spus Mayei o profesoară fix înainte de a susține testul. Pana atunci i se spusese că va fi o evaluare a câtorva zile de studiu. Brusc înaintea testului i-a pus limitele. Era foarte supărată seara când am ajuns acasă. Era dezamăgită. Își pusese mari speranțe că femeia aceea e altfel decât mulți alți profesori. O urcase pe un piedestal, iar acum suferea că doamna profesoară s-a dat singură jos. Din cauza acestei condiționări aruncată înaintea testului, frica pusese stăpânire pe ea. “ Oamenii ne pun tot felul de garduri în drumul nostru. Pe care noi trebuie să le sărim. La sfârșitul vieții cei care își urmează drumul devin specialiști în sărit garduri. Ceilalți schimbă drumul de fiecare dată când întâlnesc un obstacol si nu reusesc sa-și urmeze drumul”. Ii spusesem asta unei prietene în urma cu câțiva ani iar ea furioasă mi-a trântit-o: " mă piș pe gardul lor ". Am zâmbit si am asigurat-o ca noi chiar putem să facem asta, dar din păcate nu ne va ajuta la nimic. O să ne facă si mai grea trecerea peste el. Dacā trebuie sā ne cățăram pe gard ca să-l trecem, o sā punem mâinile fix în urmele mizeriei noastre. Nu mai bine ne punem mâinile in șold si ne uităm la gard ca la o nouă provocare? Mai învățam o lecție despre cum trecem peste el? Gardurile pe care le pun oamenii în fața nostră sunt de toate felurile. Unele le sărim ca la atletism, altele sunt mari și trebuie să ne cățăram pe ele ca să trecem … Sunt garduri pentru care trebuie să luăm barosul si să lovim în fisura pe care am zărit-o și să ne strecurăm dincolo de el. Cu fiecare gard ne împrietenim ca să-l trecem. Ca să sari un gard trebuie să ajungi deasupra lui. Fizic și /sau emoțional. Dar trebuie musai să fii deasupra. Si după ce l-ai trecut, tu te duci în drumul tău fără să te uiți înapoi. Pentru că te uiți degeaba. Gardul oricum dispare. El nici măcar nu a fost un gard. A fost o provocare.

Sigur că adolescentei mele i-a prins foarte bine povestea mea. Se uita cu ochii mari și curioși la mine în timp ce ii povesteam cum sărim noi gardurile puse de oameni. Întâmplarea trăită de ea la școală ne-a dat noua ocazia să facem acasă o oră de lecție de viață. Ea nu era îngrijorată pentru test. Își evaluase lucrarea de 9. Era supărată că profesoara nu se purtase ca un antrenor, ci ca un arbitru. Ii sunt recunoscătoare acelei profesoare pentru tema dată. Dar pentru meseria pe care și-a ales-o aș fi apreciat mult mai mult să ajung acasă și să-mi povestească fata mea cum profesoara ei i-a suflat în aripi înaintea testului, a încurajat-o si i-a transmis o stare bună. Din păcate, doamna profesoara a ales să ridice un gard. Pe care copilul meu o să-l treacă. Pentru că Maya are un antrenor bun acasă.

Dacă mergi pe drum și te-ntâlnești cu oameni care stau pe bancă, în fața porții, te oprești și le dai bună ziua. Așa m-a învățat bunica, în urmă cu 40 de ani. Sau dacă pe drumul tău dai peste oameni mai bătrâni ca tine, faci la fel. Și nu era doar învățul meu – dacă ne vedeau șezând la poartă, trecătorii ne dădeau la rândul lor binețe. Unde s-o fi pierdut bunul simț sănătos al țăranului care dădea bună ziua fiecărui om care îi ieșea în cale pe ulița satului? Și oare unde au copilărit toți oamenii pe care îi întâlnesc zilele acestea? Despre ce au învățat de la bunicii lor, dacă nu știu abecedarul unei zile însorite? În ultima vreme, am devenit tot mai atentă și arunc generos saluturi pe piață. Intru în lift – îi salut pe cei care sunt deja acolo. Ies oamenii din lift, strig după ei “la revedere!” Ajung într-o instituție, salut de la portar până la director, salut chelneri, femei de serviciu, vânzătoare… de fiecare dată când cred că eu sunt cea care trebuie să salute, salut. Când ar trebui să se salute alții, mă uit la ei cu privirea aceea care spune “tu dă din cap, că zic io bună ziua”. Zilele trecute așteptam la ușa unui cabinet dintr-o clinică privată unde urma să fac o ecografie pe o căruță de bani. Eram singurul pacient care venise și așteptam cuminte pe canapea să fiu chemată. Am ajuns mai repede, că sufăr de boala punctualității.

Trece pe lângă mine o doamnă, se uită la mine, nu zice nimic, intră. Iese îmbrăcată într-un halat și intră din nou. Face operațiunea de mai multe ori, fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Mă întreabă în cele din urmă dacă aștept pentru programarea de la ora 8 și mă asigură că doamna doctor trebuie sa vină. Ceea ce se și întâmplă, pentru că doamna doctor apare, toată numai un zâmbet, cu un puternic “bună dimineața!” după care intră în cabinet. Asistenta zâmbitoare, drăguță, extrem de politicoasă. Nu a salutat, dar asta nu m-a făcut să simt la ea aroganță sau lipsă de educație. A intrat pur și simplu în categoria aceea a oamenilor care nu salută pentru că nu știu că le-ar prinde bine și lor și celorlalți. Oamenii ăștia nu salută pentru că nu i-a învățat nimeni că au voie să facă asta. Au o reținere, ca și când ar face o faptă urâtă, ca și când i-ar deranja în vreun fel pe cei cărora li s-ar adresa. De unde atâta lipsă de bucurie? Suntem atat de stricați de cotidian încât mergem ca niște roboți, am pierdut privirea de ansamblu și nu ne putem da jos ochelarii de cal? Mi se pare prea mult să spunem că suntem o nație prost crescută, dar cred că suntem crescuți defect. Suntem rău-crescuți. Dintr-o teamă, dintr-o frustrare, dintr-un complex sau dintr-o aroganță anume preferăm să nu schițăm niciun gest de generozitate atunci când e vorba de locuri sau persoane care nu ne sunt familiare.

text publicat pe catchy.ro

 Praful nu apucă să se aștearnă peste zilele din calendarul meu. Monotonia s-a transformat in preș, de când așteaptă să-i fac loc prin crăpătura ușii, doar că eu, de fiecare data când intru sau când ies din casă, mă șterg pe picioare și nu-i las loc să se ridice de la pământ. Mă încăpățânez să fiu creativă și să văd soarele în spatele oricărei perdele de ceață. Chiar mi-am desenat unul pe care l-am am pus pe fereastră și în fiecare dimineață în care deschid draperiile, indiferent de vremea de afară, eu văd soarele. Mă încăpățânez să fiu creativă. Să le văd oamenilor partea bună orice ar fi. Să scormonesc în amintirile mele și să scot la iveală momentele în care am râs împreună cu ei, am dansat, am petrecut clipe frumoase. Mă încăpățânez să fiu creativă și să pictez fiecare zi în cele mai vesele culori. Am peste 200 de eșarfe si multe accesorii , brizbrizuri , poșete sau pantofi colorați. Mă încăpățânez să fiu creativă si să nu mă mulțumesc cu negru sau gri. Nici măcar cu alb. Vreau culoare. Multă culoare. Și mă încăpățânez să o găsesc și unde nu e. De la roșia si salata din farfurie până la ceașca de ceai Gustav Klimt , văcuța pușculiță de pe masă , vitrina și fotoliul colorate din birou. Colorez povești , personaje, oameni, case, orașe . M-am apucat sa colorez si Romania. Încet, încet. Și mă încăpățânez sa fiu creativă. 🙂

Cu ani în urmă, un băiat și-o fată au venit la mine la radio. Trăiseră într-o casă de copii, dacă nu mă înșală memoria, și se iubeau enorm. Iar din dragostea lor s-a născut un copil. Autoritatea tutelară i-a considerat incapabili să-și crească fiul și l-a luat de lângă ei ca să-l trimită într-un orfelinat și să-l dea apoi spre adopție. Tinerii din povestea mea erau orfani și săraci, dar erau sănătoși, curajoși și, cel mai important, știau din propria experiență că lucrul de care are cea mai mare nevoie un copil e dragostea. Am crezut în ei și în visul lor de-a avea o familie. M-am folosit de influența pe care mi-o dădea statutul de jurnalist, am făcut investigații, am săpat, am întrebat în stânga și în dreapta, am cerut socoteală și, în cele din urmă, am reușit. Nu mai știu exact cum am făcut, dar cei doi tineri și-au recuperat copilul. Destinul m-a aruncat în valurile vieții lor când mă așteptam mai puțin. Anul trecut, tinerii din povestea mea m-au descoperit pe Facebook. Așa am aflat că trăiesc în Belgia, că au 3 copii, iar la fiecare aniversare a celui mare spun un “mulțumesc” și pentru mine. Pentru mulți oameni din viața mea am fost colac de salvare și i-am ajutat să ajungă la mal. Oameni care s-au agățat de mine și pe care i-am ținut strâns de mână în bătaia valurilor, făcând tot ce ținea de mine ca ei să ajungă teferi pe nisip, la soare. Odată ajunși pe plajă, s-au descurcat singuri. De mulți dintre ei nu mai știu nimic, unii încă îmi mai amintesc despre momentele acelea din viața lor.

acest text a aparut pe Catchy.ro