Când Maya era mică, în vacanțele de iarnă, ajungeam în Ardeal în satul bunicilor mei. Mătușile mele de la țarā încercau să o convingă să vinā si ea la "bojotaie". Ce e aia, întreba copilul? – Omorâm porcul , punem paie pe el și îi dăm foc îi răspundea foarte explicit sora mamei mele. – Mamă, nu e de ajuns că-l omoară, de ce să-i mai dea și foc după asta? Și cum pot niște oameni să facă atâta rău unui biet animal? Și mai ales cum pot să ducă și copiii să privească asta?- mă întreba Maya plângând în hohote. Copilul meu a refuzat orice obicei legat de porc, nu a văzut niciodată măcelul pentru care eu și toată generația mea așteptam luna decembrie. Ne trezeam dimineața devreme, pe întuneric, ne îmbrăcam gros și ieșeam în curte unde un vecin alerga porcul prin cotețul bunicii și apoi îl scotea de urechi în curte. Acolo, susținut de câțiva vecini, un bărbat mai curajos îi dădea lovitura ucigătoare. Bunica stătea tot timpul cu un lighean pregătită să strângă sângele care curgea prin gaura făcută în gâtul porcului. Era pentru sângerete. Mult mai târziu am făcut legătură cu Dracula și mi-au revenit de fiecare dată în față acele imagini horror pe care eu nu le-am văzut pe vreo tabletă. Youtube-ul meu era fix acolo în ograda bunicii, în diminețile în care zăpada păstra multă vreme picăturile de sânge lăsate drept urmă a întâmplării groaznice. Apoi venea rugul. Balotul de paie era pregătit și noi, cu mânuțele noastre, îmbrăcam porcul din cap până în picioare iar un singur chibrit îl transforma într-o torță. Mărturisesc că nu m-am gândit niciodată la aceste aspecte atunci când eram mică și singura mea preocupare era să prind o bucățică din codiță sau de ureche. Maya nici nu a vrut să audă, darămite să asiste la așa ceva. A refuzat categoric. Nu știu de unde i-a venit copilului meu.

"Eu joc purcica în Cei trei Purceluși, cum aș putea să mă uit la niște oameni care ii dau foc?" Datoritā ei am privit cu alți ochi acest obicei. Nu am vorbit cu ea despre asta, nu sunt o militantă pentru drepturile animalelor, habar nu am de unde a știut dintodeauna Maya că invitația care îi era făcută nu era pentru un eveniment fericit din viață unor oameni ci pentru cel mai trist eveniment din viață unui porc.

 

• 

  

  Eu merg la Fundeni de fiecare dată când am ocazia și încerc să le fac celor mici cât mai multe bucurii. De la tata mi-a rămas dorința asta. In ultimul lui an, de ultimii bani pe care îi avea în salon a cumpărat ciocolată pentru toți copiii de pe secția de la oncologie. Și m-a sunat să-mi povestească plângând cât de fericiți au fost copiii și cât de mult s-a bucurat el să le facă un mic dar. “ Cât o să poți, ține cont de copiii ăștia. Eu știu cât de greu sunt de suportat toate citostaticele și câtā suferințā provoacă unui om în toată firea darămite unui pui de om”. Încă îmi răsunā foarte clar în amintire vorbele tatălui meu așa că de vreo 6, 7 ani încoace nu las sa treacă niciun eveniment important fără să trec pe-acolo. Și de fiecare dată când pot, iau Gașca Zurli cu mine. Colegii mei sunt minunați, știu cum să facă față cu bine unei întâlniri aparent delicate. Noi ne jucăm cu cei mici fix la fel peste tot: în sala de spectacol, pe stradă, în parc, la petreceri, în lift sau în spital. Astăzi am desenat zâmbete de la portar pană la femeia de serviciu, toată lumea a fost fericită să ne intalnească. De peste tot auzeam…Gasca Zurli, Zurli… iar când am intrat la etajul 7 fericirea a depāșit limitele. Copiii s-au agătat de gâtul personajelor, și-au făcut poze probându-le pălăriile, le-au strâns în brațe, le-au pupat și le-au spus cât de mult îi iubesc. Iar noi am cântat cu ei și ne-am jucat de-a prezentările. La sfârșitul întâlnirii le-am lăsat câte un “Ursulețul Martinel” partener de somn ușor. Ne-au promis că se fac bine repede ,repede și data viitoare vin ei la noi, la spectacol. Pană atunci a rămas cu ei ursulețul nostru- jucăria oficială de noapte liniștită a Găștii. Copilașii de la Fundeni ne-au promis că nu va trece nicio seară fără ca Ursulețul Martinel să primească Pupic de Noapte Bună. Anul acesta Maya a vrut să ne însoțească. Era foarte impresionată de bucuria cu care am fost întâmpinați. A stat la început cuminte pe o băncuță și când i-am spus că poate să între în joc s-a lipit rapid de câțiva pitici care au iubit-o foarte tare. Ne-a fost de mare ajutor și mă bucur că e generoasă și învață devreme să fie atentă la nevoile celor din jurul nostru.     “Picii cu Branulici” cum îi numește Roxana ( ingerul Asociatiei PAVEL) sunt învingători. Ei au reușit să păcălească suferința și sā se bucure aproape două ore de cele mai iubite personaje din România. Ne-am pupat și ne-am îmbrățișat cu tot palierul, de la infirmiere până la doctori, părinți și copii. Ne vedem la anu sănătoși ! Așa ne-am despărțit, cu această promisiune.

 

Am fost invitată speaker la The Inspiration Factory – un proiect frumos pornit de 5 tineri, elevi la licee din București. 5 puștani care gândesc matur, curat și responsabil. Am vorbit în public de nenumărate ori. Si in fata celor mici dar şi inaintea adulților. Ieri mi-a fost cel mai greu și cel mai frumos. Spectatori erau aproape 100  în marea lor majoritate adolescenți. Şi fix în fața mea era Maya însoțită de tatăl ei. Iar eu le vorbeam tinerilor despre cum trebuie să creadă în visele lor. Si le spuneam povestea mea care era știută în cele mai mici detalii de cei doi oameni din familia mea. E cel mai greu să te descurci în fața celor apropiați. Masele nu te intimidează. Miile de ochi necunoscuți nu-ți dau emoții. Dar când îi ai în public pe doi dintre cei mai dragi oameni din lume, brusc totul primește altă greutate.

Iar dincolo de ei sala era plină de tineri frumoși și deștepți care veniseră acolo să fie parte dintr-o întâmplare minunată.

O mână de copii iscă lucruri. Trăiesc experiențe, leagă oameni, schimbă lumea. Si țara. Şi ne arată nouă, părinților lor cā nu mai au timp să îmbătrânim. Si nimeni nu mai trebuie să moară ca să se întâmple ceva bun în țara asta. Dar toată lumea trebuie să muncească. Altfel. Eficient și inteligent. Pur și simplu generația de astăzi nu mai are timp să muncească oricum. Ea vrea să muncească și să aibă rezultate. Pentru că înainte de a se apuca de lucru analizează, planifică și fac socoteli. Nu despre cât efort depun și cât o să câștige ci despre cât de frumos o să fie după ce o să fie puțin greu. Iar copiii astia sunt intimidant de destepti. Tinerii de astăzi stiu cât n-o să mai invātām noi în urmatoarele 4 vieti.

" Pot să vă dau numărul meu să o sunați pe mama? " M-a întrebat unul dintre băieți la sfârsitul întâlnirii în care eu i-am asigurat că sunt o mamă frumoasă pentru că așa m-a crescut copilul meu și că dacă ei au acasă părinți care nu-i înțeleg și nu-i susțin insemanā că încă mai trebuie să muncească la asta și să-i ajute pe mama și pe tata să-și depășească toate blocajele. " Eu sunt profesoară și mă bucur că am venit la întâlnire pentru că am înțeles încă o dată că nu sunt defectă. Eu sunt așa cum spuneați dumneavoastră", mi-a zis o doamnă cu emoție în glas referindu-se la faptul că i-am rugat pe adulții din sală să fie pentru copiii lor antrenori și nu arbitri.

Cristi Drăgan este un tânăr care îmi place foarte tare.

Un băiat de 17 ani pe care l-am cunoscut acum vreo 5 ani și care m-a impresionat. Genul acela de omuleţ cu care ai începe o afacere, i-ai da casa pe mânā. Genul care nu se teme de niciun efort, care știe că puterea e în mâinile noastre. El, împreună cu încă 4 prieteni au început o serie de conferințe în care invită oameni să-i inspire pe tineri. Nu știu dacă povestea mea i-a inspirat dar sigur întâlnirea mea cu ei le-a confirmat copiilor din sală că nu sunt defecti și le-a amintit că sunt foarte deștepți și foarte frumoși și toată lumea e în fața ochilor lor. Trebuie doar să întindă mână și să o prindă. Si să rămână cu ochii deschiși că să nu uite drumul înapoi dacă au nevoie să le fie farul reper.

Sunt fericită că am făcut parte din această întâmplare și o să va mai povestesc despre ei pentru că fac acești copii minunați câte nu fac 1000 de adulți la un loc.

Angajaţii mei care se lasă de fumat primesc primă 500 de ron. Deja am premiat doi dintre ei. S-au lăsat de câteva luni.

Eu am renunţat la ţigări 6 ani. Într-o noapte m-am ridicat din pat și-am spus: Începând de astăzi eu nu mai fumez!. Era pe 1 decembrie și de-atunci nu am mai fumat niciodată. Ca și când nu aș fi pus țigara în gură în viața mea. O jumătate de an am tușit și am expectorat. A fost cumplit. Apoi am început să respir normal. Chiar dacă m-am lăsat brusc șocându-i pe toți cei care mă știau fumătoare disperată, la decizie au contribuit tot felul de întâmplări antnerioaRE. Cel mai tare m-a marcat o imagine din Aeroportul Helsinki. Fusesem la Roveniemi, în vizită la Moș Crăciun. La întoarcere, în aeroport, împreună cu prietenele mele la fel de fumătoare, am căutat disperate un loc unde să ne bucurăm de viciul nostru. L-am găsit . Era un acvariu din sticlă plin de fum și de oameni cam prost îmbrăcați și care mi s-au părut murdari. De toate culorile și rasele. Noi eram cele mai spălate și mai bine îmbrăcate. Toți oamenii ok erau dincolo de geam. În acel moment am avut o revelație și i-am văzut pe fumători ca pe minoritate învăluită în fum, cenușie, urât mirositoare și din care nu am mai vrut să fac parte.

Am fumat douăzeci de ani.  Nu m-am gândit niciodată să mă las. Tineam țigările în mână, mai pufăiam câte una. Mi-era o groază de inutulitatea mâinilor fără mișcarea regulată care duce țigara la buze și mă rodeau întrebările: cum o să beau cafeaua, ce fac în club noaptea, ce fac în timp ce stau de vorbă cu cineva… încet, încet în jurul meu oamenii se lasă de fumat. Tot mai mulți și din categoria despre care n-ar fi spus nimeni niciodată că o să se lase de țigară. Mă bucur că s-a votat legea care interzice fumatul în spațiile publice. Din păcate am văzut mult prea multe situații în care copiii sunt expuși țigărilor părinților lor sau ale altor părinți. Nu am înțeles niciodată cum niște oameni maturi, altfel educați și de bun simț pot să fumeze în sălile în care copiii lor urmează să cânte, să recite, să inhaleze aer mai mult decât o fac niște simpli spectatori. Sunt fericită că mai ieșim din fumul care ascundea lucruri și acoperea într-o perdea deseori, mizerii. Am sentimentul că nu am fumat niciodată. Iar cu banii pe care îi dădeam pe țigări, în fiecare an, mă duc într-o vacanță exotică. Pe care și-ar putea-o permite toți cei care dau banii pe țigări.

Dacă suferi pentru că nu eşti cu Iubi de sărbători sau pentru că nu ţi-a mai spus te iubesc de multă vreme, dacă e nasol Crăciunul pentru că nu ai reușit să-ti schimbi perdelele cu cele din vis sau nu poţi să cumperi pentru copilul tău ultima fița de jucărie, dacă o să ai un Crăciun trist pentru că trebuie să muncești când toată lumea e e liberă, dacă te îngrozește ideea că iar vine soacra ta si iar sarmale, iar farfurii murdare, iar mizerie prin casă… te invit sa mă însoțești zilele astea.

Vineri merg la Fundeni unde 70 de copii si părinții lor petrec acest Craciun în spital. Şi nu au ales ei asta. Un pat si un scaun , maximum un salon, la asta se rezuma pentru ei " curățenia de Craciun" de care se plâng atâtea gospodine din România. Pe colindători i-au văzut deja pe holurile spitalului pentru că in noaptea de Crăciun se cam duc toţi pe la casele lor…

Daca te plângi de toate nimicurile posibile din lume te invit cu mine la evenimentul Touched Romania. E cu mamele si copiii care au reușit cu greu să fugă din pumnii si picioarele celor pe care la un moment dat i-au numit "Iubi". Si pentru că nu au avut niciun sprijin din partea familiei si-au găsit acoperiș la aceasta fundație care le tine loc şi de mamă şi de tată si de serviciu şi de vacante şi de Paşte si de Crăciun.

Dacă te crezi nefericită pentru că n-ai mai fost îndrăgostită de multă vreme,  te trimit cu Nicoleta Țintea ( un suflet care si-a pierdut copilul şi prin fundaţie ei ajută acum mii de copii)  la marginea Bucureştiului să le duci o ciocolată celor care trăiesc în canale şi nici măcar nu ştiu ce e aia o ciocolată.

Sunt poveşti care să ne amintească celor care nu avem probleme grave de sănătate, celor care avem si un acoperiș deasupra capului şi o masă pe care să punem o farfurie caldă  că toate miorlăielile noastre sunt doar alintături şi că putem face două lucruri mari si late: să ne bucurăm de tot ce avem si în primul rând de ACEST Crăciun că nu știm ce o să fie la următorul şi să facem ceva si pentru alţi oameni cărora le-ar face sarbatoarea frumoasă şi un cozonac sau câteva portocale.

Vino cu mine sau du-te singură în Gară, într-un spital, într-o intersecție şi uită-te puţin în jurul tău.

Fii sinceră cu tine si gândeşte-te de fapt cât ţi-e de bine.

• Toată copilāria îl auzeam în seară de Crăciun pe tata “ Femeie, gatā odatā că îi Crăciunu’ pe noi si tu nu mai gați lucru! ” Mama făcea de toate: de la sarmale până la față de masă apretată în seara de Crăciun și după ce era masa pusă, copiii îmbrăcați, casa lună, de cele mai multe ori cădea lată. Cu dureri de cap infernale și cu o oboseală de nu se mai putea ține pe picioare. Tata era disperat pentru că el aștepta Crăciunul să se bucure de toți colindătorii și de toate bunătățile. La mine în Ardeal lumea chiar colindă în noaptea de Ajun și toate casele sunt deschise să primească vestea toți colindătorii. În primii ani și eu am imitat modelul mamei. Mă prindea 24 decembrie moartă de oboseală pentru că lăsam toate lucrurie pe ultima sută de metri și pentru că îmi doream să fac foarte, foarte multe pentru o singură seară. În ultimii ani am schimbat placa. Îmi fac timp din timp să primesc Crăciunul în casă și să mă bucur în tihnă de toată povestea lui. În fiecare an de când există Maya dau o altă atenție pregătirii casei și facem împreună cea mai tare echipă. Alegem o seară numai a noastră și în miros de ceai cu scorțișoară, colinde și lumânări parfumate, împodobim împreună bradul. Si am adăugat în fiecare an câte o podoabă, câte o instalație, câte o păturică sau o lumânare cu miros de sărbători de iarnă. Așa că în ziua aleasă numai de noi și ținută în mare secret să nu ne deranjeze nimeni, ne facem cea mai frumoasă bucurie de Crăciun. Pregătim casa și ne pregătim sufletește pentru momentul în care vor intra și alți oameni în sărbătoarea noastră. Eu am ales într-o zi să schimb placa. Punând pe primul loc ceea ce mi-am dorit pentru mine și pentru copilul meu, singurul din lume care merită toată atenția mea. Mă străduiam să pregătesc pentru ceilalti, iar cea mai importantă fiintă din lume trebuia să se multumească in seara de Craciun cu o mamă obosită si uneori chiar tristă penru că tocmai avusese o discutie neplăcută cu cineva. Am înțeles târziu, dar nu prea târziu că noi alegem cum ne sunt sărbătorile. Si de-atunci nu mai permit nimănui să-mi strice atmosfera Crăciunului. Gata. Noi ne-am pregătit. Așteptăm colindătorii. Poate să vină și Moșul, Putem să facem și sarmale și friptură și putem să avem pe masă și cozonaci. Sau nu. Pentru că noi ne-am făcut cea mai importantă dintre toate bucuriiile aceste sărbători: I-am făcut loc Crāciunului în sufletele noastre. Si lui îi e cald și bine în căsuța pe care i-am pregătit-o cu grijă și cu dragoste. Să vină sărbătorile.

 

• Am luat cina 6 femei. Mame singure. Mame care și-au asumat copiii și încearcă să ii crească independent de cât de prezenți sunt tații în viața lor. Cam asta am avut in comun toate femeile de la întâlnire. 6 mame care au înțeles că un copil este sarcina unei femei și că noi suntem însărcinate să avem grijă de ei și material, dar mai ales emoțional. Noi putem să-i ajutăm sa dezvolte relații cu tații lor sau să-i ajutăm să înțeleagă de ce tații nu fac parte din viața lor de zi cu zi. Am întâlnit 5 femei superbe. Care au venit așa, ca la o întâlnire. Cu emoțiile aferente, frumoase, cochete, elegante si mai ales dornice sa spună si să afle. Andreea, Eveline, Teodora, Irina si Daniela sunt noile mele prietene. Au zburat cele 3 ore pe care le-am petrecut împreuna la o cină plină de bunătăți pregătite de bucătarul de la The Harbour.   Între aperitiv și felul principal, am înghesuit cât de multe povești au intrat. Nicio poveste nu seamănă cu cealaltă, dar a fost clar pentru toate că o astfel de întâlnire ne arată încă o dată că ne lovim de aceleași probleme si avem aceleași nevoi. Si ca e important si doar sa afli despre cealaltă că a trecut printr-o situatie asemănătoare pe care a depășit-o. Asta deja iți dă putere să lupți si să crezi că se poate trece peste. Numai cine a trecut prin situația de a nu a avea cu cine sa lase copilul 2 ore știe cum te simți în acel punct. Doar cea care a trăit în casă cu un bărbat care avea la exterior vopsit gardul si înăuntru răcnea leopardul poate înțelege o alta femeie care nu reușește să se smulgă din colții fiarei. Ce-am luat bun si mai puțin bun de la părinții noștri și am dus in relații, cum se descurcă puii noștri cu situațiile speciale, ce simți pentru "răposați" și cât durează până nu mai simți nimic, când apare si cum apare un alt bărbat în viața unei mame singure dar mai ales cum se poziționează copiii. Astea-s teme de dezbătut pentru încă 10 întâlniri deoarece subiectele abia ce au fost atinse. Flori cu dor ne-a oferit trandafirii care ne-au făcut seara și mai frumoasă, eu le-am dăruit fetelor câte o eșarfă si m-am bucurat că ele știau de această pasiune a mea si m-am bucurat tare că și eu am primit daruri de la ele. Concluzia serii a fost ca am avut una dintre cele mai vesele întâlnirii. La cina gândită de mine (pregătită perfect de echipa The Harbour ) au venit femei care mă citesc și care sunt așa cum îmi si imaginam prototipul cititoarelor mele: inteligente, frumoase, hotărâte , independente, feminine, tinere si cu o inima mare mare in care e loc de foarte multă iubire. Mame singure care fac pentru copiii lor cât șapte tati. Aceasta a fost întâlnire dintr-o serie foarte lungă, îmi propun să fac din aceste întâlniri o tradiție. Vreau să aduc împreună încet, incet mame frumoase, într-o comunitate care poate schimba mentalități și care chiar pot construi o lume mai bună pentru copiii lor.

Dacă nu ai fost de partea cealaltă, nu ai de unde să știi cum e. Ne place să ne dăm cu părerea, de dragul de a ne afla în treabă. Ne place să punem etichete și să analizăm din poziția de spectatori. Nu ratăm nicio ocazie să comentăm o situație și să ne poziționăm de o parte sau de alta. Dacă nu ai fost niciodată înșelată sau cel puțin nu ai habar de asta, nu mai judeca pe cineva care e în situația asta. Nu ai de unde să știi cum e. Dacă nu ai habar cum te simți în punctul acela, nici nu ai de unde să știi cum și de ce poți trece peste asta. Dacă nu ai rămas niciodată pe drumuri și nu ai trăit nicio zi în care să nu ai bani de pâine, nu ai de unde să știi cum e foamea. Nu-l judeca pe cel cu mâna întinsă. Nu ai de unde să știi ce simte pentru că tu nu ai fost niciodată în stradă. Dacă nu ai pierdut niciodată pe cineva care era carne din carnea ta si sânge din sângele tau , nu ai cum sa înțelegi de ce oamenii rămași in urmă umblă ca niște stafii pe străzi. Nu-i judeca, pentru că nu e treaba ta cum aleg ei să meargă mai departe. Dacă nu ai trăit cu un partener agresiv, dacă nu ai pierdut un loc de muncă, dacă nu ți-a luat banca o casă, dacă nu ai rămas corigent, dacă nu ai fost respins, dacă nu ai fost discriminat, dacă nu ai fost pus la zid, dacă nu ai fost folosit, înlocuit, jignit, rănit, neîndreptățit, nu-i judeca pe cei care se află într-un astfel de moment. Iar dacă ai trecut măcar printr-una dintre situațiile de mai sus atunci, înainte de-a ridica piatra oprește-te o secundă si amintește-ți cum te-ai simțit . Și alege să fii înțelegător, nu judecător.