Cafeaua Luwak este o cafea din caca. La propriu. Se cultivă în Bali așa că nu am ratat ocazia să o gust. Am oprit într-o micuță cafenea și proprietarul ne-a spus povestea. Cafeaua se găsește în excrementele unui animal. Este foarte rară și apreciată datorită modalitații ei de producere. Zibeta, un mamifer asiatic care seamănă cu o pisică și care se hrănește cu fructele de cafea. Ulterior acestea sunt eliminate intact de animal sub formă de boabe.
Excrementele sunt spălate atent și uscate la soare 3 săptămâni. Așa uscate, sunt prăjite și primesc o aromă specială fără niciun pic de amar. Cafeaua nu se pune în espressor, nu se fierbe la ibric. Se pune în ceașcă și se face o infuzie cu apa care a fost lăsată un minut să stea după fierbere. Nu are nevoie nici de zahăr, nici de lapte. E cu adevărat o delicatesă.
Vă spun sincer: Am băut-o cu ușoară reținere. Proprietarul cafenelei ne tot flutura pe la nas vasul cu caca făcut de zibetele care stăteau întinse pe mese .
Prima gură a fost mai grea. Apoi, cafeaua era atât de bună că am uitat complet cum a venit pe lume. Un kilogram de cafea costă în Londra peste 400 de lire iar în România 100 de grame depășește 100 de dolari. Nu mai țin minte cât a fost o ceșcuță, nu mult, câțiva dolari. Am cumpărat și 100 de grame de boabe să le dau prietenilor mei să poată spune liniștiti că le-am dat o cafea de căcat.
Maimuțele sunt sacre si șmechere. Știam că e bine să cumperi un ciorchine de banane și să le hrănești ca să se împrietenească si să facă poze. Ce nu știau cei care au mai scris despre experiența trăită în această pădure e că suratele maimuțe după sărbători sunt sătule de banane cum suntem noi sătui de porc și sarmale. Și nu numai că nu mai vin să le ia dar se mai si enervează daca insiști să le dai. 
Maya era cât pe ce sa fie zgâriată de o maimuța nemulțumită că banana pe care o luase totuși nu era suficient de coaptă. Altfel stiu cum să vâneze poșete, buzunare si să se urce la propriu pe capul binefăcătorilor lor. 
Am văzut pentru prima oară maimute ghiftuite si am plătit pentru asta la intrare 40.000 de Rupia pe bilet aducă vreo 3 dolari. 
Am vizitat un sat din Bali. Acasă la ei. Cum m-aș fi dus la bunica. Nu au o sufragerie în care să te invite. Nici locul de luat masa. Au o bucătărie în care găsești tot timpul ceva gătit. Îți pui orezul într-un vas și ești liber să mănânci unde vrei în curte. Tot în aer liber sunt construite și dormitoarelor. Un loc important îl ocupă spațiul în care sunt ținuți morții familiei în cele 3 zile de priveghi iar templul are cea mai mare suprafață din curte. Fiecare familie are propria "biserică". Nu trece nicio zi fără ca ei să se roage. Bătrânelul casei pregătea o lână care am aflat că provine de la o plantă prasok și nu din blana vreunui animal. În curtea lor creștea și cafea și cacao. Oamenii nu beau decât de sărbatori și nu sunt agresivi niciodată . Primesc orice refuz cu același zâmbet cu care primesc daruri. Nu te simți prost dacă nu cumperi ceva oferit de ei. 
Ghidul nostruI gede Suija este un bun cunoscător al zonei, a terminat filologia si vorbește engleza, rusa și franceza. Este ajutor de preot și pregătește ceremoniile (activitate moștenită din familie) și acasă are o fermă. 
Am aflat de la el că în Bali casa părintească nu se vinde niciodată pentru că în templul din curte se află spiritele întregii familii. Când moare un om, după cele 3 zile în care este ținut în locul special amenajat, dacă familia își permite financiar, îl incinerează. Dacă nu este înmormântat și o dată la trei ani se face o ceremonie comună unde sunt arse toate cadavrele. Cenușa e pusă într-un vas care e spart pe malul unui râu. Apoi din bambus se face o reprezentare a celui care a murit și obiectul acela e dus pe malul apei unde i-a fost împrăștiată cenușa. Familia e însoțită în această procesiune de tot satul. Pe malul râului este strigat cel plecat în ceruri și chemat spiritul lui acasă. Simbolul făcut din bambus a primit astfel spiritul membrului familiei mort. Obiectul isi va gasi liniștea veșnică în templul din curtea casei. Este motivul pentru care casele se moștenesc din tată in fiu. Scopul fiecărei familii e sa aibă minimum un băiat. Daca tânărul cuplu va aduce pe lume un băiat primul născut, cei doi vor discuta daca mai doresc alți copii. Dacă e fată vor încerca pana le iese. Dacă nu le iese, au o problemă: fie găsesc un nepot pe care îl iau în casă, fie încep aranjamentele pentru căsătoria fetelor. Tatăl este suveran. Absolut toate drepturile și toată responsabilitatea îi revin. Dacă părinții se despart copiii ramân la tata fără niciun drept de apel. Dacă sunt mai mici de 5 ani ramân cu mama până la împlinirea acestei vârste apoi intră în grija tatălui. Mama are dreptul să-i viziteze. Asta în cazul în care nu s-a îndrăgostit de alt bărbat si despărțirea s-a produs din cauza asta. În această situație nu mai are voie să-și vadă copiii niciodată. Bărbatul poate avea chiar mai multe soții daca prima luată de nevasta este de acord cu asta. Revin cu povesti si detalii despre plimbarea pe elefanți si invitatul cu broaște țestoase. Între diversele activități specifice nu te mai saturi să respiri aerul și să admiri natura. 
În fiecare ţară exotică în care ajung încerc sa întâlnesc copii. L-am surprins pe ghid când i-am spus ca aş vrea să vizitez o şcoală. A spus că în 20 de ani nu i-a mai cerut nimeni asta. Aşa că ne-am oprit în faţa unei scoli din Ubud şi a cerut permisiunea să intrăm. Profesorii erau plăcut surprinși de curiozitatea noastră. Copiii sunt ca peste tot. Curajoși daca sunt in gașcă, timizi daca sunt pe cont propriu. 
I-am prins într-o pauză chiar înainte de a se suna clopoţelul. Câțiva îşi cumpărau gustarea care mi s-a părut extrem de interesantă. Tradiționala supă la pungă si frigărui cu fructe de mare şi carne. Cumpărate de la tonete postate în faţa școlii, un fel de chioșcuri altfel. 
Elevii erau impecabili: spălați, călcați, pieptănaţi, îmbrăcați în uniforme cu matricolele pe mână şi cu părul prins regulamentar în codiţe. 
Au râs zgomotos, au comentat cu siguranță pe seama celor doua fete cu care eram, au strigat după ele I Love You si au fost bucuroși să facă poze cu noi. 
După ce treci poarta școlii primul lucru care te întâmpină e un templu. Apoi o grădina cu multe flori de care au grijă copiii şi in mijlocul Curții tronează chiar Zeița Cunoașterii. 
De la ghid am aflat că scoala e obligatorie şi gratuită până la 15 ani. Gimnaziul durează 6 ani si apoi copiii intra în junior high apoi încă 3 ani de colegiu plătit. Fac cursuri 4 ore pe zi, inclusiv sâmbăta. De la 9 ani învață engleza. Studiază limba indoneziană, matematica, fizica, biologia, chimia, geografia şi istoria. Specializările se fac în liceu, combină studiul științelor cu învățarea unor meserii. 30 de dolari pe lună costă să înveţe la liceul de stat, iar la cele private ajunge la 100. Copiilor le place la şcoala şi sunt încurajaţi să invete. 
Cartierul chinezesc e același bâlci ca peste tot, drept urmare am decis ca e ultimul pe care vreau să-l văd până ajung în China. Și-am ajuns la Batu Caves, celebrul templu din Kuala Lumpur. O construcție surprinzătoare în stâncă si închinată Lordului Murugan a cărui statuie tronează la intrare. Am urcat 272 de trepte.
Mi-a plăcut energia locului. Lejeritatea cu care oamenii tratează fiecare zi, liniștea pe care ți-o transmit. Știu că România e în Europa și dacă nu știu ei spun un "aha" din care tu înțelegi ce vrei. De reținut: Nu e ieftin. Prețurile sunt comparative cu cele din România. Se negociază însă. Aceeași cursă poate costa pe ceas 6 lei sau 40 in noaptea de revelion. Dacă se spune că hotelul e la 15 min de Centru sa știți ca nu e aproape. Distanțele sunt foarte mari, există pasarele, poduri, autostrăzi interne care leagă diversele cartiere. Oamenii circulă pe jos doar pe distanțe mici, în rest mijloacele de transport sunt sfinte. De la aeroport faci cu mașina aproximativ o ora până la turnuri. Reprezentanții agenției au fost punctuali, lumea in general era pe ceas. Am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe și se datorează în primul rând oamenilor din hotel care au avut un răspuns pentru orice întrebare, o soluție pentru orice problemă.