“ În toate casele e unul bun și unul mai puțin bun”. Eu am auzit asta de la bunica mea, o țărancă simplă de pe valea Țibleșului decupată fix din romanele lui Rebreanu. O femeie tare înțeleaptă. Mai târziu aveam să înțeleg că fix așa stau lucrurile. În fiecare cuplu unul e bun și altul mai puțin bun. Unul câștigă mai mulți bani, celălat mai puțini. Unul e mai prezent în viața copiilor, celălalt absentează mai mult. Unul e mai fidel, onest, cuminte, celalat golănește mai mult. Unul e mai rezistent, celălat mai slab. Nu o să găsești niciodată doi oameni care să exceleze la aceleași categorii.

Copiii noștri văd toate lucrurile astea. Și le înțeleg exact așa cum sunt.  Și știu exact care dintre părinți e cel puternic. Pe cine se bazează și cine îi mângâie. Nu întotdeauna același. Nu întotdeauna părintele care e suport fizic e și suport moral. Poate să fie foarte generos, dar să aibă așteptări foarte mari de la copil în timp ce celălat părinte poate să-l iubească necondiționat și să-l susțină fără să-l ajute fizic pentru că nu se poate ajuta nici măcar pe el. Copilul înțelege foarte devreme cum stau lucrurile și își ia ceea ce îi trebuie de la fiecare dintre ei. Copiii nu judecă. Ei observă și își asumă ceea ce au. Încep să judece numai după ce aud judecățile oamenilor mari. Numai după ce aude de la mama de o mie de ori că tata e un om slab, că tata nu se pricepe, că tata nu face și nu drege începe și el să spună asta. După ce aude un tată vorbind despre cât de slabă, neputincioasă, egoistă, absentă, aerienă e mama lui începe și el să-și pună problema.

Copilul își iubește ambii părinți indiferent  de cât sunt de puternici sau de slabi.

În fiecare familie unul e veriga puternică și celălalt veriga slabă. Într-un anumit moment. Rolurile se mai pot inversa pe parcurs. Dar, dacă îți asumi să fii veriga puternică atunci chiar fii, fără să suferi că celălat e veriga slabă. Nu lăsa frustrarea să-ți omoare bucuria. Copilul tau știe exact de la cine, ce poate și trebuie să ia.

Piatra pe inimă ţi se pune atunci când faci rău cuiva. Când cu vorba, cu fapta, cu gândul răneşti, înşeli, minţi, trădezi. Nu contează din ce motive, am stabilit deja că singura instanţă supremă e inima ta şi că în interiorul ei se află, punctual, ceea ce se numeşte adevărul tău absolut. Acolo se aşază sau nu, piatra greşelii. O piatră grea cu care te târăşti în lume. Şi care se ia numai atunci când îţi recunoşti fapta şi ceri iertare celui rănit. Când vine ziua în care găseşti atâta putere încât să poţi stă drept în faţă celui lovit, să-l priveşti în ochi şi să-i spui că îţi pare rău, iar celălalt chiar să simtă asta din glasul şi din privirea ta. Pe suflet piatra se aşază când ai fost rănită. Doare îngrozitor minciuna şi trădarea şi dezamăgirea. Sufletul ţi-e greu şi cel mai rău e că nu depinde de nimeni să scapi de piatra de pe suflet. Poţi să o dai jos doar iertând. Şi iertarea nu vine peste noapte, nu spui tiribam-tiribum să-l iert pe Gheorghiţă acum şi brusc să îţi simţi iar sufletul un nor pufos, care se mişcă liber pe cerul senin. Şi dacă în situaţia în care răneşti sunteţi o echipă, cel puţin doi oameni implicaţi, atunci când eşti rănit e posibil să nici nu ştie celălalt că ţi-a făcut un rău. E posibil să fi atins cineva, fără voie, o zonă extrem de sensibilă pentru ţine şi să-ţi fi pus piatră pe suflet. Atunci când ţi-e sufletul greu eşti singur, iar iertarea vine într-o zi pe care nu o ştie nimeni. Cred că sunt cele mai mari greutăţi pe care le duce un om într-o viaţă. Piatra de pe inima şi piatra de pe suflet. Atunci când astea două sunt uşoare, nici căratul munţilor în spate nu ni se mai pare greu. E şi motivul pentru care merită să fim buni. Şi oneşti. Şi curaţi. Şi drepţi. Să nu rănim şi să nu ne înconjurăm de oameni care cu asta se ocupă. E atâta loc frumos pe Pământ, sunt atât de mulţi oameni lumină. Pe ei să-i căutăm. Cu ei să facem Gaşcă. Cu cât suntem mai mulţi în partea asta, cu atât vor fi mai puţini de partea cealaltă. Pentru că, oricât ar fi de mare întunericul, un singur chibrit îl poate sparge.  

Eu mă înțeleg pe mine și uneori te înțeleg si pe tine. Nu-ți pierde timp încercând să mă faci să te înțeleg. Dacă înțeleg ceva la tine înseamnă că am înțeles eu , cu mintea și cu inima mea acel lucru, nu m-ai convins tu, nu m-ai determinat, nu mi-ai explicat suficient de bine ca să înțeleg. Poți să-mi explici o formulă matematică, poți să-mi explici un traseu până la o destinație, poți să-mi explici o analiză gramaticalā. Dar nu poți să-mi explici o emoție. Nu-mi poți explica aprecierea sau repulsia. Nu ai cum să-mi desenezi frica sau curajul. Nu pot să înțeleg decepția sau exaltarea dacă eu nu am fost niciodată acolo. Sau dacă în mintea sau în sufletul meu nu s-au întâmplat niciodată. “De ce-a făcut asta, de ce a ales aia, de ce nu schimbă cealaltă, de ce mai stă cu ăla, de ce se mai vede cu aia, de ce nu-și pregătește nu știu ce, de ce nu se duce nu știu unde…”- de câte ori nu s-a întâmplat să ridici din umeri și sā spui- NU ÎNȚELEG. Cumva, supărat pe celalat. NU ÎNŢELEG spune foarte clar că e vorba despre tine.

Tu nu înțelegi ce e cu viața mea, cu alegerile mele, cu acțiunile mele. Tu ai o limită legată în a mă înțelege. Când eu nu înțeleg este despre mine. Nu ai tu nicio vinā că eu nu te înțeleg. Experiențele, cultura, trăirile mele s-au oprit la un pas distanță de ceea ce mi-e dat să trăiesc cu tine. Când o să fac acel pas și noi o să fim în același drept , probabil că nici măcar nu va mai exista această situație. Acum, din păcate, te înțeleg pe tine dacă în mine s-au petrecut lucruri groaznice sau extraordinare care mă fac să pricep. Poate am trăit o întâmplare, poate am citit ceva care m-a zguduit din temelii, poate am avut o revelație și am ajuns să înțeleg și ceva din ceilalți. Ce știu sigur este că eu mă înțeleg pe mine si tu te înțelegi pe tine. Și uneori ne înțelegem unul pe celalat. Când întâmplările și trăirile noastre se întâlnesc în același loc de joacă. În rest, ne pierdem vremea chinuinu-ne să ne facem reciproc înțeleși. Cine și ce se înțelege, se înțelege.

 Poţi să mergi cu cineva umăr la umăr, mult şi bine. Sau puţin şi prost. Poţi puţin şi bine sau chiar foarte bine, aşa cum poţi merge mult şi prost. Când simţi că mergi cu cineva pe-acelaşi drum mult şi prost, înseamnă că undeva, la o bifurcație, în loc să lăsaţi drumurile să se despartă, le-aţi legat. Şi ele stau încorserate în nodurile voastre şi nu vă fac loc să le umblaţi. Nu sunt drumuri libere. Nu sunt drumuri fericite. Sunt drumuri legate. Imaginează-ţi doi oameni legaţi unul de celălat cu sfoară. Poate în prima jumătate de ora e simpatică situaţia. Dacă suntem legaţi faţă în faţă ne privim în ochi, ne muşcăm de nas, ne sărutăm… dacă suntem spate în spate ne pişcăm de fund…facem ceva cu mâinile. În prima fază. Apoi strânsoarea începe să ne deranjeze tot mai tare. După câteva ore, sfoara ne lasă şi urme pe corp şi nu ne mai pătrunde nicio senzaţie plăcută. Doar disconfort. Atât simțim. Aşa e şi cu drumurile. Dacă nu sunt lăsate libere să se despartă şi să se reîntâlnească atunci când e în firescul lucrurilor, avem două drumuri în disconfort. Iar disconfortul lor devine disconfortul nostru şi, în loc să mergem fiecare pe drumul lui ţinându-ne de mâna spre aceeaşi ţintă, ne tărâm amândoi pe două drumuri pe care le forţăm să fie drumul nostru. Iar drumurile noastre nu sunt împreună de bunăvoie şi nesilite de nimeni. sursa foto: Pinterest  

Profesorii cu har sunt antrenori. Ceilalți se cred arbitri

Am impărtit profesorii în două categorii: cei care vor să-i învețe pe copii din invătătura lor și cei care vor să afle cât din ce știu ei învață și elevii.

Sunt profesori, foarte puțini , a căror cea mai mare satisfacție e să vadă că s-au făcut înțeleși. Că la sfârșitul orei lor, copiii sunt mai bogați cu o invătătură .Și sunt profesori care vor să știe că un copil învată ceea ce el i-a predat. Acești profesori vin la clasă pun lecțiile pe tablă și dau teste.

-Doamnă , eu mi-am făcut treaba. Eu le-am predat, mi-a spus la o discuție un profesor superior și atoateștiutorul. Unul care știe că el știe și deja asta e foarte mult iar eu ar fi trebuit să mă bucur că el știe și chiar să fiu recunoscătoare că Dumnezeu mi l-a scos în cale.

Am încercat să-i explic atunci în fel și chip cum văd eu lucrurile. Cum le văd eu nu cum cred eu că trebuie să fie. I-am spus că eu mi-aș dori pentru copilul meu să aibă un profesor antrenor nu unul arbitru . Eu cred că profesorii trebuie să muncească împreună cu elevii așa cum antrenorii muncesc cu cei din echipa lor. Și că arbitrii apar doar la examenele elevilor.

Imaginati -vă că Bella Karoly a intrat cu Nadia în sală de gimnastică și i-a arătat fiecare aparat, i-a arătat fiecare exercițiu cât de bine îl știe el din punct de vedere tehnic și apoi a pus-o să lucreze singură . Iar la sfârșitul săptămanii i-a zis -ești bună sau proastă…Nu. Un adevărat antrenor prepară fiecare exercițiu după talentul , rezistența și slăbiciunile fiecărui copil. Identifică aparatul care merge mai greu și apoi îl pune să lucreze la acel aparat descifrându-l mișcare cu mișcare. Fac împreună efort. Unul să inteleagă și celălalt să se facă înțeles. Unde se întâlnesc cele două intenții se întâmplă magia. Și împreună se prezintă la examen fix cum merge antrenorul cu sportivul lui la campionate. Și când Nadia a luat 10 camerele erau când pe ea când pe antrenorul ei. Pentru că succesul ca și eșecul li se atribuie amândurora . Arbitrii îi punctează sau îi depuncteze împreună . Pentru că arbitrul evaluează munca celor doi și dă note. Eu am întâlnit mult prea mulți profesori care deși erau pe banca antrenorilor se comportau de parcă ar fi cocoțați sus pe scaunul arbitrului de la tenis. Dar am întâlnit și câțiva antrenori. Chiar excepționali . Care au avut ca scop să-i învețe pe copii cât mai mult din ce știu ei, nu și-au făcut un obiectiv din a demonstra câtă carte au reușit ei să asimileze. Din păcate eșecul academic al acestor generații de copii se ține de mână cu eșecul profesional al celor care ar fi trebuit să-i învețe carte . Sistemul e de vină, programa e de vină. Cine face programa? Cine ia atitudine împotriva ei? Ce profesori sunt nemulțumiți că nu-și pot face meseria? Nu țin minte să fi auzit de vreo demonstrație care să scoată în stradă cadrele didactice care vin și cer ajutorul părintilor în schimbarea unui sistem găunos. Cred că toți părinți ar fi alături de ei. Profesorii cu har se duc în privat atât cât poate privatul să- i cuprindă . Și acolo se străduiesc să fenteze o programă obosită și depasită făcând slalom între ce ar trebui să facă și ceea ce trebuie să facă . Îmi doresc pentru copiii noștri antrenori. Care să se uite la clasă ca la o echipă și să știe foarte bine cine în echipă lui e Hagi și care e Duckadam . Cine e atacant și cine stă în poartă. Îmi doresc pentru copiii din România Profesori-antrenori care "să lupte pentru victorie" nu doar "să facă o figură frumoasă" la catedră .Să fie potriviți după știința și talentul lor diviziilor în care le e locul : A, B, C, D … Și fiecare profesor/antrenor să fie în divizia potrivită . Acum există o singură divizie .Se numește invătămantul românesc. Și un singur campionat :Dumnezeu cu milă.