La sfârșitul ultimului spectacol, s-a agățat de gâtul meu o fetiță cu sindrom Down, care mă strângea în brațe fericită, în timp ce mama ei, cu lacrimi în ochi, îmi spunea că suntem idolii ei, și îmi mulțumea pentru că facem viața copilului mai frumoasă. Doi pași mai încolo, o mamă mi-a trântit, agresivă și plină de nervi, un: "Mergeți să o aduceți pe Fetița Zurli, să facă poze cu fetița mea, că e foarte dezamăgită cea mică". Cea mică, un boț de copil, plângea de mama focului că nu a făcut poze cu Fetița Zurli. M-am oprit, am luat-o de mânuță și i-am spus: iubita mea, Fetița Zurli s-a dus să facă și ea pipi, nu poate să vină acum, înțelegi ? Fetița s-a oprit automat din plâns, a dat din cap că da, și eu i-am trimis mamei privirea 17, spunându-i și cu vorbe, că există întotdeauna o explicație pe care ar trebui să o găsească fiecare părinte pentru propriul copil. Am mai făcut doi pași, și o bunică m-a prins de mână, s-a uitat în ochii mei, și mi-a zis un “bravo fetițo” care m-a făcut să plâng instant… 3 pași mai încolo, un băiețel cu dizabilități, mă ruga să îi duc un colier Fetiței Zurli, și să îi dau o îmbrățișare. O “doamnă” s-a grăbit să-mi atragă atenția că e un copil cu probleme. Eu știu exact cum e fiecare copil, am deja atât de multă experiență și intuiesc rapid în ce ape se scaldă. Iar în privința acestor copii, eu sunt foarte sensibilă la situația lor. Nu pentru că sunt copii problemă, ci pentru că sunt copii speciali. Copii, pentru care părinții lor trebuie să consume de zece ori mai multă energie decât consumăm noi, părinții de copii care nu ne solicită.

Să ai un copil care nu se deplasează, pe care îl duci la toaletă în brațe de câteva ori pe zi, să ai un copil care nu duce mâna la gură, și să-l hrănești tu cu lingurița, nu se compară cu efortul pe care îl face o mamă ce întinde niște unt pe o felie de pâine, și îi dă celui mic bucata în mână… Îi admir și îi respect pe părinții care au înțeles că au o misiune frumoasă, în îngrijirea unor copii speciali, și luptă împotriva unei lumi întregi, plină de părinți lipsiți de răbdare și înțelegere cu cei din jurul lor.  E foarte greu în lumea noastră să fii părinte de copil cu probleme. Și eu, când mă întâlnesc cu astfel de părinți, mă opresc din tot ce ar putea să pară mai important, și le dau toată atenția din lume. Am făcut o înregistrare cu Dragoș pentru toată Gașca, sub privirile înlăcrimate și impresionate ale părinților lor. Mă voi opri întotdeauna atunci când voi avea de a face cu părinți frumoși, de bun simț, oameni care sunt atenți la copiii lor și la copiii celorlalți. Nu răspund la alintături, nici măcar nu privesc spre părinții nemulțumiți de nimicurile cotidiene, nu vorbesc cu părinții care fac reproșuri și nu mișcă un deget tot spectacolul, chiar dacă micuții lor îi imploră să participe. Văd de pe scenă situații, și mi se rupe sufletul: copii care trag de părinții lor, iar ei refuză să se implice în vreun fel. Poate le e jenă, poate nu știu, poate simțul penibilului este cel mai dezvoltat simț al lor, poate chiar nu vor. Îi văd, încerc să-i scot din amorțeală, și când dau cu capul de zid, mut privirea. Mut privirea o secundă și văd părinți care strălucesc. Și care se bucură cot la cot cu copiii lor. Copiii lor sunt fericiți și luminoși. Copii liberi să se bucure împreună cu părinții lor de “nimicurile” unei zile. Într-un spectacol, noi suntem între ei. La mijloc. Între părinții care stau cu mâinile în sân și mestecă gumă, sau scriu mesaje pe telefon în timp ce piticii imploră câteva minute de conectare, și părinții care cântă, aplaudă, se bucură. Și ieșim dintr-un spectacol ca dintr-o centrifugă ce ne-a stors toată energia. Dar fericirea celor mici merită fiecare efort.  Iar bucuria lor e răsplata noastră.

Sunt sigură că acești copii, aceste generații, încet, încet, își cresc părinți frumoși.

Dragos, un copil care pentru o parte dintre oamenii din jurul nostru e un copil cu probleme. Pentru cealaltă parte, e un copil special. Iar părinții lui, vă asigur eu, că sunt îngeri. Buni, blânzi, răbdători, oameni care văd dincolo de disconfort. Văd în sufletul și în mintea copilului lor. Sufletul e imens, iar mintea absolut sclipitoare.

Vă mulțumesc, părinți de copii. Vă mulțumesc vouă, celor care învățați, de dragul copiilor voștri, să fiți părinți mai buni.

Indiferent daca îl mai iubești sau nu, indiferent daca-l mai vrei sau nu în viața ta, pe omul cu care ai făcut un copil nu-l mai uiți niciodată. Și, dacă tot s-a instalat definitiv în mintea noastră și e parte veșnică din amintirile noastre prin ADN-ul copilului, de ce să nu-l transformăm într-o amintire frumoasă?

Despre noi este vorba, nu despre celălalt. Nu despre cât de tare ne-a trădat, nici cât de tare am suferit, nici despre cât a fost de ticălos, nemernică, trădătoare, infidel, iresponsabil. Nu. Nu e vorba despre celălalt. E vorba despre mine.

Despre ce aleg să păstrez în mine. Despre ce duc mai departe în inima și în sufletul meu. Despre sertărașele din memoria mea. Câte sunt pline cu dulciuri și câte sunt ticsite de lucruri murdare ?!

Povestea cu celălalt s-a sfârșit. Amintirea lui e o sămânță care în inima mea crește ceva. Eu aleg ce vreau să crească din sămânța aceea. Dacă voi alege să cresc ciulini asta voi avea. Și, de fiecare dată când voi privi grădinița din inima mea, voi vedea scaieții care mă vor înțepa de fiecare dată când îi voi atinge. De ce n-aș alege eu să cultiv margarete ? De ce nu aș transforma sămânța aceea în cele mai frumoase margarete și, de fiecare dată când voi privi în inima mea, să mă bucur de ele.

Un lucru e cert. Cu celălalt părinte al copilului tău te vei intersecta toată viața. Mai rar, mai des, pentru că vrei tu sau celălalt, pentru că vrea copilul, pentru că vrea legea sau judecătorul, sau doctorul, sau nepoții. Nu-l poți șterge din istoria copilului tău. Poți să nu te mai întâlnești cu el niciodată. E în mintea ta. A intrat acolo. Și va rămâne. În viața copilului tău și în viața ta. Și, dacă nu ai putut să-ți salvezi relația, poți să-ți salvezi măcar amintirea.

– Te tot caută un băiat, zice că îl cunoşti, vrea neapărat să vorbească cu tine, mi-au zis fetele mele de la birou. Numele nu-mi spunea nimic. În cele din urmă le-am spus să le dea numărul meu. Într-un minut, m-a sunat şi mi-a spus de unde şi cum ne cunoaştem (adică de vreo 15 ani). M-a întrebat dacă nu am să-i dau ceva de lucru că e disperat, stă pe stradă de 3 zile, că nu mai are bani să plătească la Adăpost… L-am chemat unde eram. A venit şi l-am recunoscut. Aceeaşi privire vie. Dar slab şi dezbrăcat. În faţa mea, un om al străzii. Acum 15 ani, era un adolescent foarte harnic şi convins că lumea va fi a lui.

– Unde stai ? – Stau la un Adăpost unde costă 50 de RON pe săptămână. Pot să dorm, să mănânc ceva, să-mi fac un duş. Îmi caut ceva de lucru. Dar nu mă ia nimeni când aude că stau la centru. – Ce ţi s-a întâmplat? Cum ai ajuns aici ? – În 2004 au murit părinţii mei, în accident de maşină, şi eu am ajuns pe stradă. Nu mi-am mai revenit niciodată.

I-am dat 50 de lei şi l-am rugat să meargă la Adăpost şi să mă sune săptămâna viitoare. Mi-a zis că, la spălătoria la care era în probe, a ajuns microbuzul Zurli. Şi a văzut numerele de Satu Mare, apoi poza mea pe maşină. Şi m-a recunoscut. Şi m-a căutat. Cum să-l las baltă? Dacă a ajuns până la mine înseamnă că trebuie să fac ceva pentru el. Pot să înţeleg că sunt oameni care îşi revin foarte greu, după câte o lovitură grea de la viaţă. Sunt grozăvii din care nu te mai trezeşti. Dacă nu ai în preajma ta oameni care să te ghideze şi să te susţină, poţi să intri în pământ de viu şi să nu te mai scoată nimeni de-acolo. Dacă are cineva o idee, un gând, sau poate chiar o soluţie să întindem mâna unui tânăr, care poate s-ar agăţa de paiul ăsta ca să iasă la liman, să-mi lase aici orice propunere. Mă sună luni. Pot să-i mai dau 50 de RON să-și plătească o săptămână la centru. Dar poate putem să facem mai mult.

Trebuie să găsești pe cineva. Aud asta de o viață. Trebuie să găsești pe cineva! În fiecare pauză dintre relații (și ce dacă cea mai lungă a durat 7 ani) prietenii, și mai ales prietenele, au decretat: “trebuie să-ți găsești pe cineva”. Și ele nu înțelegeau de ce eu nu căutam pe cineva. “Cum de nu-ți găsești pe cineva, tu care ești toata ziua în lume. Evenimente, activități, întâlniri… ?” Sigur, ies mai mult decât iese media. Mă duc la tot felul de întâlniri pentru job, pentru pasiuni, afaceri, merg în cluburi și la concerte , în vacanțe, în țară, și merg des în străinătatea mai mult sau mai puțin îndepărtată. La mine nu ține reproșul : “unde vrei să-l găsești dacă nu ieși din casă.” Și cu toate astea nu îmi găseam pe cineva. Sufereau ele, da cum sufeream eu…

Asta până într-o zi când ( intr-o zi !!!) mi-am dat seama că nu trebuie să caut pe cineva, ci că trebuie să cred că-l voi găsi pe ACELA. Și să-mi văd de viața mea, fiind convinsă că el o să apară dacă trebuie să apară. Cine știe, poate el, ACELA, a căutat la rândul lui pe CINEVA care îl ține în drumul lui spre mine. Și își chinuie viețile unul celuilalt, fiecare mulțumiți că și-au găsit pe cineva, și resemnați de-a nu-l fi găsit pe ACELA. Nu toți îl găsim. Nu pe toate ne găsește. Așa cum maternitatea nu e pentru toată lumea, nici găsirea jumătății nu e pentru toți.

De câteva ori am fost pe-aproape. Așa de aproape că, pentru o scurtă perioadă de timp, am crezut că el e. De fapt ei, că nu a fost unul singur… Dar, niciodată nu a fost unul pe care să-l fi căutat, pentru care să mă fi îmbrăcat să ies în oraș, să mă uit în stânga și în dreapta și să zic: vreau să fiu cu cineva, ce-ar fi să fie ăsta. Pentru că niciodată nu m-am mulțumit să găsesc pe CINEVA, chiar dacă nu l-am găsit pe Acela, am găsit mereu pe ALTCINEVA.

 “Cred că ar fi trebuit să-ţi spun mai des că te iubesc”, mi-a spus replica asta care a făcut până şi pereţii să se mire. Când auzi asta de la cel mai important bărbat din viaţa ta, cu care ai trăit cele mai frumoase şi cele mai grele experienţe şi de care te-ai despărţit în urmă cu 10 ani, îţi ţâşnesc lacrimile instant. Pentru că da, noi femeile avem nevoie să ni se spună. Dincolo de toate gesturile frumoase pe care le poate face un bărbat, femeia aşteaptă vorbe. Se hrăneşte cu ele. Îşi alină visele şi îşi mângâie absenţele. Un te iubesc, spus cum şi când trebuie, iartă toate plecările şi îmbrăţişează toate revenirile. Inima nu strânge “ani de vechime” pentru pensie. Nu adună, ca într-o carte de muncă, toate replicile spuse, urmând să ajungă la un număr care să-i fie suficient. Pentru bărbaţi fiecare expresie se contorizează. Ţi-a spus săptămâna asta, luni, că eşti frumoasă, să nu mai aştepţi vreo drăgălăşenie până în week-end. Şi, oricum e deja o frecvenţă foarte mare.

Femeile ar vrea să audă cuvinte frumoase toată ziua. Noi am inventat diminutivele. Noi l-am inventat pe iubi, pe pisi, pe pisoi, pe ţuţuruţumutu, rar auzi bărbaţi sclifosind cuvintele. Nouă ne plac prescurtările emoţionale… Da, noi avem nevoie. Şi cum ei nu ne dau întotdeauna ceea ce vrem noi, ci de cele mai multe ori ne dau ceea ce vor ei, ne trezim după 10 ani de la despărţire că OMU îşi dă seama ce-ar fi putut să facă. – Spune-mi ceva frumos, îl rugăm uneori. – Ceva frumos? – venea replica lui însoţită de un zâmbet. Şi, jocul continua înlocuind de multe ori acele două cuvinte, care ar fi rezolvat o mie de probleme. Tare bine ar fi să-şi amintească bărbaţii mai des că pot să folosească două cuvinte: TE IUBESC şi-o să rezolve o mie de probleme.

Mă interesează doar oamenii care îmi plac.

Da. Asta înseamnă că nu mă interesează deloc oamenii care nu îmi plac. Nu sunt ipocrită şi nu pot să spun că iubesc pe toată lumea. Tind spre asta dar mai e "cale lungă luminii să ajungă". Nu consum energie ca să înţeleg ce nu-mi place la cineva care nu-mi place. Prefer să folosesc tot timpul acela dedicându-mi-l celor care îmi plac.

De ce m-aş întâlni cu cineva despre care eu ştiu că nu e pe sufletul meu când fix în timpul acela aş putea să mă văd cu cineva care îmi merge la inimă. Nu pierd timp cu persoane care sunt dintr-un film pe care eu nu-l înţeleg. Dacă vreodată o să văd lucrurile diferit o să-mi schimb şi abordarea. Fix la fel mă raportez şi în cazul celor care nu mă plac ei pe mine. Ce, credeaţi că eu cred că pe mine mă iubeşte toată lumea?:)))))) În niciun caz. Ştiu chiar eu câţiva care cred că nu sunt pe gustul lor. Culmea e că pe câţiva dintre ei eu îi plac.

Eu respect punctul de vedere al celor care nu se simt atraşi de mine. Aşa cum ei trebuie să respecte faptul că nu pierd timp să-i conving de contrariu ci prefer să folosesc acele momente făcându-i să râdă pe cei care mă iubesc. Cine nu mă place , nu mă place şi cu asta basta.

Poate să nu-mi placă energia unui om, ipocrizia, felul în care îşi atinge ţelurile…poate să nu-mi placă în relaţia cu copiii sau cu animalele sau cu fumatul…Poate să nu-mi placă deloc cum mestecă sau cum vorbeşte. Gesturile pot să fie cele care stau în calea fericirii noastre. Poate să nu asculte o muzică pe gustul meu, ba care chiar să mă deranjeze. Şi dacă persoanele acestea ar intra în preocupările mele eu n-aş mai avea loc de gânduri pozitive.

Aşa că am făcut o înţelegere mentală: numărul persoanelor care nu mă plac cu numărul persoanelor pe care nu le plac trebuie să fie identic. Şi atunci se anulează între ei şi eu trăiesc fericită împreună cu cei care mă iubesc şi cei pe care îi iubesc. Şi care sunt întotdeauna cu unul în plus: cu mine.

Este întrebarea pe care i-o adresez copilului meu atunci când vreau să ştiu dacă a lucrat suficient la matematică. Aseară, întrebând-o asta mi-am dat seama că ar trebui să fie o întrebare obligatorie pentru fiecare zi: sunt mai bună decât ieri? Sunt mai generoasă, mai înţeleaptă, mai iertătoare? Sunt mai pregătită în ceea ce fac? Sunt o mamă mai bună decât am fost ieri? Sunt o iubită mai bună? Sunt o prietenă mai bună, sunt o fiică mai bună, o soră mai bună, o fostă nevastă mai bună decât am fost ieri?

Îi spun copilului meu dintotdeauna că mie mi se pare cel mai important reper ziua de ieri. Şi că nu trebuie să se compare cu nimeni din jurul ei. Ea trebuie să-şi fixeze obiectivul şi apoi să se întrebe în fiecare seară dacă astăzi e mai bună decât ieri în atingerea scopului pe care şi l-a propus. La ea e simplu acum. Vorbim despre un examen la matematică şi pe ea cineva o verifică şi i se fac periodic evaluări astfel încât la testul propriu-zis să cam ştie cât e de bună.

Pentru că pe noi ne va evalua probabil Dumnezeu când tragem linia sau pe câţiva, prea puţini la număr, conştiinţa de la un anumit punct, nu ne ticăie, zi de zi, această întrebare în creier.

Eu o voi introduce pe lista mea de evaluări personale pe care le fac. Mai rar decât îmi doresc, dar din ce în ce mai des.

Chiar așa… Tu, cel care citeşti acum, eşti mai bun astăzi decât ai fost ieri?