Cineva care ți-e dator, nu are cum să te iubească. Mi-a rămas în cap replica asta din tot spectacolul „Toti fiii mei” de Arthur Miller. Două ore de replici bune, dar asta a sunat în felul "Acela" în urechile mele. Cuvinte care îți intră în cap, nu cuvinte care trec pe lângă ureche. De multe ori mă gândeam de unde vine atitudinea față de mine a unor oameni pentru care eu făcusem destul de multe lucruri. Social, financiar, uman, emoțional… oameni pentru care eu m-am oprit din treaba mea și din drumul meu și am stat puțin cu ei și problemele lor, încercând să ajut așa cum m-am priceput eu mai bine.
Nu ei s-au oprit din drumul lor în treaba mea, ci așa cum spuneam mai sus, eu m-am oprit să le întind mâna, indiferent dacă ei au cerut-o sau nu. Până în seara în care am auzit această replică, spusă în spectacol, m-am întrebat de nenumărate ori de ce, de la un anumit punct, oamenii aceia își schimbau complet atitudinea față de mine. Și culmea, cu cât făceam eu mai mult, cu atât se instala și mai abitir distanța și răceala. La spectacol am înțeles și face sens. Nu are cum să te iubească cineva care îți este dator. Cel care îți datorează bani, va vedea întotdeauna în fața ochilor datoria pe care o are la tine. Cel care îți datorează o ascensiune pe scara socială, va vedea în tine mereu, punctul acela de jos unde era atunci când tu i-ai întins mâna să se ridice. Cel pe care l-ai ajutat emoțional să depășească o criză, își va aminti mereu că l-ai ajutat să treacă peste. Oamenii se vor simți datori față de tine, și asta nu-i va mai lăsa să te iubească pur și simplu. Acum înțeleg de ce eu sunt prietenă de-o viață cu oameni care nu îmi datorează nimic.
Cărora nu le-am dat nici bani împrumut, nici nu le-am întins mâna să se ridice, nici nu i-am împins în sus pe scara socială. Sau, dacă s-a întâmplat asta, s-au echilibrat lucrurile în timp, și ei la rândul lor au făcut diverse lucruri pentru mine, și nimeni nu este dator nimănui. Dacă nu-ți plătești datoriile față de cineva, dacă doar te mulțumești să îi iei, nu ai cum să-l mai poți iubi si acolo se terminā orice ar putea sa mai urmeze. Cineva care ți-e dator, nu are cum să te iubească. Ce bine-ar fi să înțeleagă asta și părinții care le spun mereu copiilor lor cât sunt de datori pentru că i-au făcut, i-au crescut, i-au educat, i-au hrănit, i-au instruit, i-au însurat, le-au îngrijit copiii… Cineva care ți-e dator, nu are cum să te iubească. Poate să simtă pentru tine multe și diverse alte lucruri. Mai puțin iubire.
Îmi amintesc sigur că am văzut cele mai verzi dealuri din lume, dealurile din Kerala unde sunt plantațiile de ceai. Celebrul ceai "TATA" se cultivă acolo, și dacă nu aș fi văzut n-aș fi crezut niciodată cât e de greu. Pentru a putea crește frunzele scăldate în soare, ceaiul se plantează pe dealuri, iar culesul frunzelor se face dintr-o poziție extrem de incomodă. Să stai mereu în pantă sprijinindu-te lângă fiecare tufă e treabă complicată. Totul este extrem de bine păzit, oamenii care culeg frunzele poartă mănuși și măști ca nicio atingere să nu afecteze frunza de ceai care ajunge în cănile noastre. Oamenii de-acolo se spune că sunt cei mai înstăriți din toată India, populație de condiție medie. Sunt harnici și gospodari cam cum sunt șvabii noștri. Am stat pe malul Oceanului Indian unde am petrecut câteva zile la umbra palmierilor. 
Matinală cum sunt, mă trezesc dimineața chiar și în vacanțe și îmi place să mă plimb pe malul apei dacă e prin preajmă. Așa că și în India am ieșit dimineața devreme să prind răsăritul și să mă bucur de plaja pustie. Doar că nu era pustie. De-a lungul ei erau așezați guguț oameni care, într-un târziu mi-am dat seama , foloseau malul Oceanului Indian pe post de WC. Așa am aflat de la ghid că asta este o mare problemă în țara lor. Oamenii își fac treburile pe unde-apucă, igiena nu e punctul lor forte și de aici și mirosul care se răspândește încă din aeroport. Aveam să simt asta și mai bine când am aterizat în Mumbai. Odată cu deschiderea ușii de la avion a început coșmarul. Mirosea a hoit atât de tare c-a fost nevoie să ne acoperim nările cu eșarfe îmbibate cu parfum. Mumbaiul este o provocare. 
E ciudat să locuiești ca turist de-asupra Oceanului, într-o cameră de 5 stele, și să cobori în stradă unde fix pe trotuar, în fața ta, o mamă își despăduchează copila. Stau pe o bucată de carton și este singura lor casă. Hainele de pe ele sunt singurele pe care le au și dacă primesc ceva de mâncare într-o zi mănâncă dacă nu, nu. Cei săraci sunt atât de săraci încât noi nu ne putem imagina. Cei mai săraci oameni din satul bunicii mele, despre care știam de mică de la bunica mea că sunt cei mai săraci, sunt bogați pe lângă indienii săraci din India. 
În stânga vezi parcuri verzi, îngrijite, urmele colonialiștilor, în dreapta oameni care își trăiesc ziua de astăzi cu haina de pe ei și-atât. Am vizitat celebra spălătorie de rufe, cea comună, în care ajung zilnic sute de mii de haine. Ei le spală de mână și eu nu o să înțeleg niciodată cum pot să nu le încurce. Există tot felul de semne despre care mi s-a povestit dar nu am reținut prea multe. Cea mai mare problemă sunt țânțarii. Mușcăturile lor pot provoca probleme de sănătate pentru noi, ei fiind cei care plimbă bolile dintr-o parte în alta. Nu am putut mânca de pe stradă, am încercat la un moment dat niște castraveți ambalați într-o foaie de ziar dar nu am reușit. Indienii sunt foarte calzi. Luminoși, prietenoși. Sunt atenți și rezervați. Știu de la ghid că sunt crescuți de mici să nu încarce pe nimeni cu problemele lor. 
Sunt educați că fiecare om le are pe-ale lui și nu trebuie să le mai punem și noi în cârcă. Așa că vei putea vorbi cu localnicii doar despre partea bună a lucrurilor. Traficul acolo este cu adevărat trafic. Mi s-a părut o jucărie ce am întâlnit în București după ce, realmente mi-a stat inima în loc de câteva ori, la câteva depășiri. Șoferii de "Tuc-Tuc"-uri ies cu jumătate de corp din mașină și își strigă intențiile: dreapta, stânga, fugiiiți. 
Mi-a plăcut India. Aș vrea să mai ajung să văd și părțile pe care nu le-am vizitat. Mărturisesc sincer că nu e o țară pentru oamenii care au probleme legate de mirosuri, igienă. Bucătăria lor este minunată. Am încercat diverse senzații: călare pe elefant, între două camioane, în turma de vaci, 4 oameni într-un "Tuc-Tuc" și am încercat și senzația pe care o simțea Cleopatra atunci când era purtată în spate de 4 bărbați, ea stând comod într-o lectică. Doar că mi s-a făcut o milă groaznică de oamenii aceia și după câțiva metri i-am rugat să mă lase jos. Nu am vrut banii înapoi, și cu toate astea ei nu înțelegeau de ce nu vreau să mă ducă ei mai departe. Când vedeam cum se lasă greutatea mea pe umerii lor mă apuca mila… nu, n-am putut să fac asta. 
În schimb, am putut petrece ore întregi pe stradă vorbind cu copiii, cu polițiștii, cu vânzătorii, cu călugării. Am fost într-o școală și m-am plimbat cu o barcă în care am locuit 2 zile pe canale care aduc a Veneția. În canalul acela oamenii se spălau, spălau haine, își adăpau și își spălau animalele, luau apă de băut și de gătit… 
Vă recomand să trăiți această experiență și să mergeți convinși că veți ajunge într-o altă lume. Lăsați acasă tot ce știți despre lumea voastră. Acolo e vorba despre altceva. Ei sunt conștienți că astăzi e astăzi, că nimic nu ne aparține de fapt, și că soarele pe care îl vedem și astăzi este cea mai mare bogăție pe care o putem primi într-o zi. 
