Momentele vin și pleacă. Așa, de capul lor. Și de cele mai multe ori, când te-aștepți mai puțin, te trezești în mijlocul unui moment. Atunci e bine să-l conștientizezi, să-l trăiești până la capăt și să-l transformi într-o amintire. Există momente care ne plac atât de mult încât am trage de ele să nu se mai termine. Și le întindem, le umflăm cu iluzii, ne agățăm cu unghiile de ele până când se sparg, se rup, fac poc. Dintr-un moment care putea să fie memorabil se transformă într-o fâsâială. Sunt momente atât de dragi nouă încât, disperați să nu le pierdem, le închidem în casă. Punem zăbrele la ferestre și trei rânduri de lacăte la uși să nu plece momentul. El nu pleacă. Rămâne al nostru. Dar își pierde strălucirea și se transformă într-un deținut din propria noastră închisoare. Noi stăm de pază la ușa momentului în care ne-am blocat și în tot acest timp trec pe lângă noi multe alte momente care găsesc geamurile și ușile ferecate. Fiecare zi ascunde o mie de momente. Universul are momente pentru toată lumea. Doar că și momentele trăiesc după aceeași unică lege universal valabilă pentru tot ceea ce există în univers. Ca să fim fericiți trebuie să fim liberi să simțim, să gândim, să acționăm, să venim și să plecăm. Și momentele au nevoie să fie libere să vină, să stea și să plece.

Nu de câte ori te gândești la el cu îngrijorare. Nu de câte ori te întrebi: Oare e bine, oare o fi mâncat? Oare a ajuns acasă? Oare nu i s-a întâmplat nimic rău…

De câte ori te gândești la el îmbrăcându-l în lumină? De câte ori pui imaginea copilului tău pe cea mai frumoasă pajiște și îl vezi cu ochii minții râzând la soare cu bucurie?

Nu prea facem asta. Când ne gândim la copiii noștri nu zâmbim, când ne gândim la ei ne încruntăm a îngrijorare. Abia când le vorbim altora ni se luminează chipul.

Când mi-am dat seama că mă gândesc foarte rar la copilul meu am rămas absolut șocată. Pe parcursul unei zile, în 24 de ore mă gândesc la toate nebuniile din lume. La câte-n lună și-n stele. Mă gândesc la toți nebunii cu care interacționez sau urmează să fac asta. Mă gândesc la toți oamenii cu care am diverse treburi și trebușoare dar la copilul meu mă gândesc foarte puțin. Am în minte tot felul de discuții imaginare de la partenerul meu, cu care a rămas suspendată o conversație până la concluziile mele în urma unei întâlniri, concluzii care îmi acoperă mintea și pe care le trag mult după încheierea întâlnirii. Permit minții mele să deseneze tot felul de imagini. Văd cu ochii minții tot felul de oameni și situații. Mai puțin cea mai frumoasă și luminoasă imagine a copilului meu.

Cât îmi ia? 30 de secunde. 30 de secunde pe care le pot găsi oriunde: stând în mașină în trafic, așteptând metroul, bându-mi cafeaua de dimineață, făcând o pauză între două întâlniri… sunt o grămadă de momente în 24 de ore în care putem să folosim 30 de secunde pentru a construi în mintea noastră cea mai luminoasă imagine cu copilul nostru vesel și fericit.

Avem grijă să ne spălăm fața în fiecare zi. Tot așa ar trebui să avem grijă să luminăm în fiecare zi, în mintea noastră, chipul propriului copil.

Pentru că în spatele unui copil lumină e un părinte soare.

E ceva ce eu am înțeles la timp: Nu las lucrurile care m-ar putea face nefericită să ocupe prea mult spațiu în lumea mea. 

Aș putea să fiu distrusă în fiecare zi. Aș putea să mă împiedic de oamenii care sunt neatenți, de statul care nu mă protejează, de trecutul în care nu am fost un copil crescut la casă cu piscină și șofer personal. Nu am avut toate jucăriile pe care le aveau ceilalți, nu am trăit poveștile de iubire pe care le-au cunoscut prietenele mele…nu mi s-au întâmplat multe lucruri.

Ba chiar mi s-au întâmplat chestii pe care nu aș fi vrut să le trăiesc veodată: am cunoscut respingerea, eșecul, am fost părăsită, înșelată, mințită, trădată, abandonată … Da’ câte nu mi s-au întâmplat …

Ei bine, în fiecare zi aleg să stau departe de toate aceste întâmplări din viața mea și să pun în balanță toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat: m-am născut intreagă într-o familie de oameni frumoși. Am trăit lipsită de grijile supraviețuirii, departe de foame, de frig, de agresiune. Am ales ce vreau să fac cu viața mea și mi-am asumat toate deciziile. M-am dus la ce școală am vrut, m-am măritat cu cine mi-a plăcut, am trăit în ce oraș mi-a picat bine, am luat-o de la capăt când și de câte ori am vrut.

Astăzi fac strict ceea ce îmi place, mi-am construit o lume frumoasă in care mă bucur de întâmplări minunate cu oameni care înțeleg exact ceea ce fac și care rezonează cu mine.

În fiecare zi văd soarele, aud păsărelele. Aleg în fiecare zi motivele care mă fac fericită. Prefer să mă uit în sus și să privesc cerul decât să număr gropile din asfalt, prefer să ascult păsările din parcuri decât văicărelile celor din jurul meu, prefer să văd comedii decât să mă uit la știri macabre. Prefer în fiecare zi să fac ceva nou decât să mă plâng de vechiturile din jurul meu. Prefer să cunosc oameni noi decât să fiu nemulțumită de cei vechi și plafonați. Aleg să dau de pomană lucrurile care nu-mi mai plac decât să privesc în șifonier nemulțumită că nu-mi mai place nimic. Aleg să le zâmbesc oamenilor cu care mă întâlnesc, aleg să mă întâlnesc cu oameni care zâmbesc și aleg să mă fac pe mine să zâmbesc înainte de-a aștepta să mă facă altcineva.

Îmi caut singură motivele care mă fac fericită. Imi arăt soarele și luna și iarba și cerul. Eu fac pentru mine cele mai bune alegeri. Găsesc în fiecare zi cele mai bune motive să fiu fericită.

Uită-te în oglindă și încearcă să te vezi exact așa cum ești. Cu toate plusurile și cu toate minusurile. Cu rotunjimile și "uscățimile" tale. Cu toate formele care și câte ai. Uită-te la tine și încearcă-ți o descriere. Când vorbim despre ceilalți atunci când ne plac, găsim repede câteva atribute, legăm de numele lor câteva calități. Caută-ți calitățile și leagă-le de numele tău. Spune-ți ție cine ești. Du despre tine o vorbă frumoasă!Transmite gânduri bune despre persoana ta. Și apoi încearcă să îmbunătățești tot ceea ce crezi că poate fi îmbunătățit, fără să-ți schimbe structura. Trebuie să rămâi tu iar ceilalți să te vadă și să te accepte așa cum ești.

Nu ai nevoie să te schimbi de dragul nimănui. Nu trebuie să te transformi și nici să te prefaci depunând efort să fi persoana cea mai frumoasă, cea mai cultă, cea mai slabă, cea mai bogată, cea mai inspirată, cea mai înțelegătoare, cea mai răbdătoare, cea mai, cea mai, cea mai. Este o poziție foarte greu de atins și imposibil de menținut. Mereu va apărea altcineva mai frumos, mai slab, mai bine îmbrăcat, mai bogat, mai răbdător. Dar niciodată nu va mai apărea cineva ca tine, poate doar cineva care să-ți semene. Poate cineva care să aducă aminte de tine, poate cineva care spune sau face unele lucruri așa cum ai fi făcut-o tu.

Dar TU ești unică! Așa cum ești! Cu toate plusurile și minusurile, cu centimetri în minus și kilograme în plus, cu apucăturile și sensibilitățile tale. Și sunt atâția oameni în jurul tău care au nevoie de tine fix așa cum ești! De ce te-ai schimba de dragul cuiva care oricum vrea mereu altceva?!

Am dreptul să aleg cu cine mă mărit. E dreptul meu sa călătoresc. E dreptul meu să fiu respectat. E dreptul meu să muncesc, e dreptul meu la vacanță, e dreptul meu să fiu tratat corect, e dreptul meu să visez… Și toate drepturile din lume ar putea fi doar capitole din cea mai importantă materie care ar trebuie studiată în toate Universitățile din lume: dreptul de a fi fericit. Îi învățăm pe copii, de mici, care le sunt drepturile: toate cele câte credem noi că ar fi bine să le știe. "Ai dreptul sa fii fericit!" De câte ori i-ați spus asta copilului vostru? Ne temem să formulăm așa ceva pentru că el ar putea să interpreteze greșit și să-i crească niște aripi pe care noi să nu le putem stapâni. Ne temem că am putea pierde controlul asupra copiilor noștri și atunci le deschidem doar ușile încăperilor pe care noi vrem să le vadă. Doar că încăperile au și ferestre și copiii noștri se uită peste gard în cămăruțele interzise. Și, vrem nu vrem, ei află totul despre lume și viață. Și lucrurile care nouă ne plac și cele cu care nu suntem de acord. Și-atunci de ce să nu fim fix noi cei care le predau alfabetul celor mai importante lucruri de urmărit in viață? Părinții ar putea să-i învețe pe copii, încă de mici că dreptul cel mai important al unui om e dreptul la fericire. Că dacă iți vei urmări fecirea si menținerea acestui drept vei face cele mai bune alegeri și în relațiile de cuplu și în alegerea activităților care îți aduc bani și în parteneriate. Dacă vei fi primul care-și respectă dreptul la fericire vei alege pentru tine cele mai interesante destinații și cele mai bune opriri. Dacă tu vei fi primul care îți garantezi dreptul la fericire, nu vei mai permite nimănui să ți-l încalce. Nici părinților, nici copiilor, nici partenerilor, nici angajatorilor nici măcar celor care apără toate celelalte drepturi. Dreptul la fericire ți-l iei singur. Ceilalți nu trebuie să ți-l dea. Ei trebuie doar să ți-l respecte.

 A fost singurul argument la care a reacționat o bătrânică ce-și lovea peste cap nepoțelul. Un copilaș de vreo 4 ani pe care bunica îl corecta cu câte o palmă peste cap. Am încercat să-i explic așa cum m-am priceput mai bine că nu e ok, că nu e o soluție… Nicio șansă. Bătrâna o ținea una și bună: "E rău maică, nu ascultă, deranjează oamenii și face prostii." În cele din urmă am venit cu argumentul suprem: Dumnezeu. Și brusc a devenit atentă. I-am povestit că Dumnezeu e sus și vede și nu-i place ce vede. Mi-am amintit întâmplarea asta mai veche zilele trecute când m-a întrebat un jurnalist ce pot eu să fac pentru părinții de la țară. Cum îi învăț eu să nu-și mai bată copiii și ce-i spun eu tatălui care vine seara de la bufet și își altoiește copiii. Și atunci mi-a venit ideea. Preoții de la țară ar putea să-i lumineze pe părinții enoriași. Să facă parenting la biserică. Preoții ar putea fi niște traineri buni pentru oamenii de la sate. Să le spună oamenilor că nu le aparțin acei copii, că nu sunt proprietatea lor și că nu au voie să dispună de ei așa cum doresc. Că Dumnezeu iubește copiii mai mult decât orice și că nu le permite oamenilor să-i bată. Noii preoți ar putea să facă echipă cu noii învățători.

Educatorii să-i învețe pe copii că nu sunt obligați să stea să fie bătuți, că lovirea unui copil nu ajută pe nimeni și că piticii pot să se plângă lor sau poliției dacă sunt bătuți acasă. Iar preoții să le spună părinților, duminica la Sfânta Slujbă a XX-a, că Dumnezeu se mânie rău pe părinții care mai ating copiii și nu le mai dă vaca lapte sau li se usucă porumbul pe câmp. Cred că trebuie vorbit pe limba pe care o înțelege fiecare. Și dacă nu găsim sprijin în biserică atunci strecuram în niște emisiuni cu mare audiență câte un mesaj din ceruri, în care Doamne Doamne o strigă pe mamaie și îi spune că o vede și dacă mai bate copilul o bate și El pe ea.

Vreau o iubire pur și simplă. Da. Ați citit corect. Pur și simplā. Nu-mi lipsește nicio literă. Așa cum nu-mi lipsește nici o doagă, nicio mână, nici un picior, nici un neuron. Nu-mi lipsește nimic ce poate fi socotit, și la finalul adunărilor să ne dea un om întreg. În condițiile astea, chiar nu înțeleg de ce toate alegerile mele sunt strâmbe. Amputate. Ba îi lipsește inima, ba un coi, ba o mână asumată… Până acum am făcut numai alegeri tulburi și complicate. Am înotat în cele mai gri ape și parcă, de nu erau suficient de tulburi, le mai tulburam și eu puțin. Sau, în cazul unora dintre ape, stăteau ceva matracuci pe margine cu câte un pumn de pietre în mână și, cum se limpezea puțin situația, țuști aruncau câte o piatră de pierdeam o grămadă de timp să o găsim pe fundul lacului. Vă rog să mă învățați cum se procedează într-o situație în care e simplu? Mă sperie lucrurile simple. Nu le știu gestiona.

Sunt antrenată să dezleg puzzle-uri complicate, sunt pregătită să deschid lacăte de la șapte lanțuri… Nu știu să merg lin într-o situație simplă. Aș vrea să trec la nivelul următor. Se spune că, cu cât ești mai bătrân și mai înțelept, nivelul următor e mai simplu. Știu, în jocuri, fiecare nivel superior e cu un grad de dificultate mai mare. Asta e pe computer. În viață, fiecare next level te duce în ceva și mai simplu. Așa, ca din perfectul compus în perfectul simplu. Iar în momentul în care ai ajuns în perfectul simplu, poți conjuga la ce persoană vrei tu, orice verb îți iese în cale. Vreau o iubire pur și simplă, conjugată la timpul prezent cu persoana a doua singular.