Nu există nici o Asociație a dependenților de telefon? Dacă știți vreuna dați-mi și mie contactul, pentru că e clar, trebuie să mă tratez.
Mi-am dat seama într-o bună zi cu soare, când mi-am uitat telefonul acasă, că sunt dependentă. Simțeam un ghem în stomac și îmi tremurau genunchii de fiecare dată când îmi aminteam că nu am telefonul. M-am trezit de nenumărate ori căutând în buzunare sau în geantă acel obiect care parcă mi s-a lipit de mână. Nu am fost dependentă de nimic, niciodată. M-am lăsat când am vrut de fumat, băut, mâncat, dulciuri, am renunțat la case, mașini, haine, nu m-am atașat de nimic în așa fel încât să simt că nu mai pot fără. Am renunțat la radio, la oameni, la locuri de muncă…
O zi fără telefon mi-a dat dureri de cap și senzația că îmi lipsește un organ. Nu e bine. Nu e ok.
Până la 45 de ani nimeni și nimic nu mi-a controlat viața. Acum, acest obiect pe care îl țin în palmă îmi dă peste cap prioritățile. Pentru că trebuie să se oprească această dependență într-un fel și într-un anume moment, am fost de acord să fac o încercare.
Miercuri plec cu Maya într-o vacanță în Grecia. Am acceptat ca la urcarea în avion să-mi închid telefonul. Să-mi dezactivez toate conturile de socializare și să păstrez doar posibilitatea de a-i spune mamei "Hristos a înviat!”. Cinci zile în care nu o să citesc niciun mesaj, nu o să dau niciun telefon, nu o să postez nimic, nu o să aflu nimic despre nimeni… Aoleu… deja mă doare stomacul numai când mă gândesc. Numai mâine nu-i poimâine… Zic să profit cât mai pot. Promit să scriu cu lux de amănunte cum am făcut față acestei provocări.
Copilul ăsta mă solicită și mă obligă să-mi depășesc toate limitele.
Credeți-mă! Copii mici – provocări mărunte, copii mari – autodepășire.
La ieșirea din hrube răsărise soarele. Și dacă nu ar fi răsărit, noi tot răsărit l-am fi văzut după cele 7 soiuri de vin degustate.
Concentrarea a fost 100%, copilul a fost prioritatea numărul 1 din viața mea. Nimeni și nimic nu a fost mai important. Am dat un examen moral, emoțional, psihologic, în urma căruia am înțeles, mai mult ca oricând, că prezența și implicarea unui părinte nu poate fi înlocuită cu nimic. Putem să le dăm luna de pe cer, putem să cumpărăm orice vrem, ceea ce le trebuie lor nu are preț și nu se găsește nicăieri. Sunt timpul și energia noastră, e prezența noastră fizică și asta nu poate fi înlocuită cu nimic. Iar când ai norocul să faci echipă și cu școala înseamnă că ai făcut cele mai bune alegeri pentru puiul tău. Maya e la Colegiul Avenor. O școală privată în care termină clasa a VIII-a. La începutul anului școlar, în septembrie 2015, copiii din clasa ei au putut opta pentru ce se pregătesc: liceul în sistemul de stat sau continuarea la Avenor în sistem Cambridge. Deși Maya e foarte bună la engleză, poate chiar cea mai bună din școală, a ales sistemul românesc. Și-a început pregătirea pentru capacitate. O pregătire grea și anevoioasă care m-a făcut să-mi dau seama că nu s-a schimbat nimic în sistemul românesc. Aceleași comentarii dictate de profesor și care trebuie memorate, altfel elevul e depunctat. Aceleași texte,aceleași analize sintactice și morfologice cu care nu te mai întâlnești niciodată în viață. Iar la matematică… nu intru în detalii. După un schimb de experiență în Londra, Maya și-a dat seama de diferențe. A văzut cât de relaxați și fericiți sunt colegii ei din sistemul de învățare englezesc. În timp ce ea învăța "Baltagul" și "Neamul Șoimăreștilor" cei din clasa paralelă studiau "Mândrie și Prejudecată" și "Mic dejun la Tiffany". Așa că la sfârșitul anului și-a manifestat dorința de a trece la clasa cealaltă. – De ce nu ai ales de la început? Colegii tăi au un avans în pregătire de 4 luni? – M-am gândit să merg la stat ca să nu mai plătești. Am considerat că ai plătit destul de la grădiniță încoace. M-a impresionat grija ei. Așa e. O școală privată costă mult în România. În același timp, eu am ales să o dau de la 3 ani în sistemul privat, chiar dacă până acum cu banii pe care i-am dat pe școală luam o casă. Mi s-a părut mai important să folosesc banii pentru ca ea să aibă o copilărie frumoasă și să învețe într-un mediu sănătos și fericit. Așa că… am anunțat la școală că Maya vrea să dea examen de admitere pentru Colegiul Avenor. Panică! Era foarte târziu. Examenul lor e în aprilie. Materia era gata, colegii ei deja făceau recapitulări. Maya avea de recuperat toată materia de matematică în engleză. Am avut mai multe întâlniri la școală. Maya a trecut prin mai multe teste și, în cele din urmă, a fost acceptată în clasa care urmează să dea examenul în engleză. Dar ea avea de recuperat toată materia. Ei bine, aici am văzut ce înseamnă echipa: copil-părinte-școală. Ea s-a ambiționat, eu am anulat orice plecare în primele 3 luni din an din București și profesoara de matematică și-a făcut zilnic program de recuperare cu ea. Au fost cele mai grele și mai frumoase 3 luni din viața mea. Niciun spectacol în afara Bucureștiului, nicio noapte pierdută, nicio seară departe de casă sau fără ea. Felul în care a fost susținută de dirigintă și de colegii care se bucurau de fiecare punctaj obținut de ea, răbdarea cu care profesoara de matematică a predat din nou toată materia doar pentru ea, prezența mea acasă fizic și emoțional au adus-o pe Maya în punctul în care la simularea din martie să obțină calificativul excelent. Pentru mine a fost cel mai greu. Sunt două lucruri pe care nu le știu pe lumea asta: matematică și engleză. Ei bine, să ajung să o susțin într-un examen pe care ea îl dă la matematică în engleză mi s-a părut cea mai sinistră glumă jucată de destin. Nu am putut să fac altceva decât să-i număr paginile. Eram fix ca străbunica mea analfabetă care îi număra tatălui meu cuvintele pe care le scria. Maya nici nu avea nevoie de mine să-i explic exerciții și probleme. Ea mă dorea acolo. Acasă. Să o trezesc cu drag, să-i fac micul dejun cu dragoste, să o îmbrățișez la plecare și să mă găsească acasă când vine de la școală. Eu să lucrez în sufragerie și ea să rezolve probleme la matematică în camera ei. Să-i fac ceai și să ne plimbăm împreună. Să ținem împreună pasul cu fiecare zi și cu fiecare testare.
Eu nu am avut animale de companie. Ai mei nu și-au pus niciodată problema să aibă în casă un câine sau o pisică. Oameni simpli, crescuți la țară, aveau în reflex nevoia de a alunga câinele când era înăuntru. " Câinele are cotețul lui și acolo trebuie să stea". "Hâș, hâș, ieși, ieși" – auzisem mai des decât “ cuțu, cuțu, vino la mine”. Așa că nu mi-am pus problema să iau un câine deși Maya se oprea în dreptul fiecărui animal pe lângă care trecea. Spre disperarea bunicilor, mângâia și lua în brațe toți câinii. Duceam lapte pentru toate pisicile din cartier. Cumpăram castroane și strângeam oase pentru căței. Îi iubea și îi lăsa să o iubească. Până într-o Sfântă zi de Paște când am ajuns în curtea verișoarei mele dintr-un sat din Bistrița. Cățeaua lor Tasha, o pechineză, tocmai avea trei pui. Maya a luat în brațe unul și nu i-a mai dat drumul niciodată. S-au lipit unul de altul de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna. 
Așa a ajuns Tashu primul nostru câine. A fost cel mai iubit și cel mai simpatic cățel. Tata îi zicea "Zgârci" pentru că era mic și se întindea într-o secundă pe spate, cu lăbuțele sus, gata pentru mângâiat. Tashu a devenit câinele oficial Zurli. Și parcă știa că e un câine într-un grup de artiști. Era un adevărat circar. Stătea în două lăbuțe și răspundea într-un dialog de lătrat. 
Dorința copilului de-a avea un câine a însemnat o imensă bucurie pentru ea și o mare mare responsabilitate pentru mine. E mai greu cu un câine decât cu un copil. E mai greu să-ți dai seama ce-l doare și mai greu să găsești unde să-l lași când trebuie să pleci mai mult și nu ai cum să-l iei cu tine. Dar e atâta iubire necondiționată în dragostea unui cățel că ți se lipește de suflet definitiv. Am trecut cu el prin multe veselii si prin multe emoții. O căpușă i-a făcut atât de mult rău că a trebuit să plec cu el în mijlocul nopții la o clinică veterinară și timp de o săptămână am tremurat pentru viața lui. Nu mai pun la socoteală toate analizele și tratamentele care fost milioane bune. Dar Tashu era al nostru. N-o să uit niciodată privirea aceea care spunea fără nicio vorbă “ Te rog, fā-mā bine! ” 
Într-o zi pur și simplu a dispărut. Plecase tatăl meu într-o lume mai bună și plecase și Tashu. L-a cāutat toatā lumea. S-au pus afișe peste tot, s-au dat anunțuri, s-au anunțat recompense…în zadar. Eu ajunsesem să opresc mașina convinsă că l-am văzut și să-l strig Tashu, Tashu… Luni întregi ne opream în fața fiecărui pechinez cu care ne întâlneam, sperând să-l regăsim pe Tashu. Și-au trecut de-atunci vreo 5 ani. Între timp Maya a primit un alt cățel: un Bichon maltez. O zeiță pe nume Herra. Iar Tashu a primit un cântec: "Lingușeală de cățel", o imagine a unui personaj și un rol important în Gașca Zurli . Aaaa… și a primit și o prietenă să nu se plictisească. "Animale Colorate" este cel mai nou spectacol al Găștii Zurli. Tashu devine astfel unul dintre cei mai iubiți căței din lume și pentru că a intrat în viața noastră și ne-a făcut-o mult mai frumoasă decât era, a devenit nemuritor.