Există două perioade în care cele două sexe se confundă: la naștere și la bătrânețe. Greu poți să-ți dai seama despre un bebeluș îmbrăcat neutru, dacă e fetiță sau băiat. Auzim de multe ori întrebarea: e băiat? E fetiță? Nu ne ajută deloc trăsăturile, culoarea părului, vocea, atitudinea. Culoarea hainelor poate face diferența, asta dacă părinții nu și-au propus să spargă barierele și să folosească haine și culori surprinzătoare.

Mă uitam zilele trecute la un grup de bătrâni. Toți purtau pantaloni, bluze, culori terne, cenușii. Toți aveau părul scurt și câțiva dintre ei ochelari de vedere. Nimeni nu avea barbă sau mustață. Vocile groase nu m-au ajutat deloc să fac diferența. Discuția o purtau în greacă, deci nicio șansă să mă agăț de discuție. Intrăm în lume identici și plecăm, dacă avem șansa să îmbătrânim, fără nicio diferență. În afară de haine și accesorii, care se contopesc din ce în ce mai mult, ce face diferența? Care sunt femeile și care sunt bărbații? Aceleași mâini obosite de muncă, aceleași spinări gârbovite de ani… Mă uitam la ei încercând să văd de ce privirea mea e atrasă de un chip plin de negi și totuși, invariabil, oriunde întorceam privirea mă întorceam la acel chip. S-a uitat la mine și am înțeles. Suntem la fel. Și totuși există ceva ce ne deosebește între noi, oamenii: seninătatea de pe chip. Căldura din ochi. Împăcarea din privire. Bucuria din zâmbet. Femei sau bărbați, fetițe sau băieți, cucerim cu căldura pe care reușim să o transmitem. Fiți buni. Fiți frumoși și veți fi atrăgători. Indiferent cum arătați, ce sunteți și cu ce vă îmbrăcați. Puneți iubire în ochi, în zâmbet și în glas. Și toți cei din jurul vostru vor vedea asta.

Copiii cresc cu părinții. De mână. Mână în mână. Umăr lângă umăr. Șold lângă șold. Cu cât crește copilul în înălțime cam tot cu-atât ar trebui să crească și părintele în înțelepciune. E cea mai onestă măsură a maturizării. Dacă nu crești împreună cu copilul tău, dacă nu ești parte din creșterea lui și el nu este măsura creșterii tale înseamnă că a crescut singur. Că a crescut pe lângă tine. Cu hrana, cu acoperișul și cu hainele pe care i le-ai dat. Dar a crescut și cu creșterea ta? Cât ai crescut tu împreună cu el? Așa cum un copil poate să crească brusc într-o vară și la începutul toamnei să vedeți că e mai înalt ca voi, la fel poate să crească și emoțional. Și să vă vedeți peste iarnă căutând un bârlog în care să intrați și să dormiți liniștit. Nu fiți urs(uzi). Nu fiți leneși. Nu căutați bârloguri în care să hibernați. Agățați-vă de fiecare liană și săriți din creanga în creanga minții. Fiți maimuțe curioase și jucăușe. Fiți pantere, care studiază cu atenție fiecare pericol și fiți leoaice, care și-au dezvoltat abilitatea de a mirosi pericolul de la distanțe foarte mari. Creșteți împreună cu ei. Creșteți pentru voi crescând pentru ei. Descoperindu-vă pe voi va fi mult mai ușor să-i descifrați pe ei. Puteți alege să-i lăsați să crească pe lângă voi. Dar atunci asumați-vă că într-o zi o să vă întreacă rău de tot, distanța dintre voi va fi foarte mare și ei, pentru că voi nu veți putea ține pasul, vor crește singuri. S-ar putea să crească frumos, pentru că drumul lor e mereu protejat. Pierderea este însă în primul rând a noastră, a părinților. Cu fiecare copil pe care îl crește, un adult își dă șansa să crească la rândul lui. Cu cât ne aplecăm de șale cu atât ar trebui să ne înălțăm în iluminare.

 Copilul tău s-a descurcat singur în uter. Sigur se va descurca și între oameni. Acceptăm că sarcina e o minune și că minunea aceea care crește în noi nu ne aparține. Suntem perfect conștiente că singurul lucru pe care îl putem face pentru copilul nostru din uter este să avem grijă de noi. Cât suntem însărcinate mâncăm alimente sănătoase, renunțăm la alcool și tutun, ascultăm muzică bună, ne relaxăm, dormim, ne plimbăm, râdem mult și ne gândim la ce se întâmplă cu noi și cu viața care crește încet încet în interiorul nostru. Suntem perfect conștiente că nu ni se datorează și că noi nu putem face nimic pentru fătul din uter. Să crească mai repede, mai mare, mai sănătos, mai deștept, mai activ, mai simpatic, mai carismatic, mai iubitor, mai respectuos… Noi putem doar să avem răbdare să crească. Fix așa cum primăvara trebuie să avem răbdare să vedem cum crește iarba, sau mai bine zis să nu vedem, dar să avem încredere că într-o zi o vedem gata răsărită sau gata crescută. Nu știu unde și ce se întâmplă deuităm într-o zi toate lucrurile astea. Uităm că puiul nostru, făt fiind, s-a descurcat singurel în uter.

Nu s-a înecat cu lichidul amniotic, nu s-a spânzurat cu cordonul ombilical, nu și-a rupt mâinile și picioarele atunci când s-a străduit să iasă de-acolo. Singur și-a luat tot ce i-a trebuit din celulele noastre și a ieșit fix când a vrut și cum a vrut. Adică, prima demonstrație de independență, prima dovadă că e o ființă complet separată de noi, capabilă să ia decizii și să evalueze situații, am avut-o înainte de a ne cunoaște, de a ne vedea copilul. Știu mame care au comunicat perfect cu pruncul lor aflat în uter și care a transmis exact ce vrea și ce nu vrea de la cei care încercau să ia decizii pentru el. Știu mame care au fost sfătuite să renunțe la copil, mame care au fost speriate și îngrozite de diverse ecografii și păreri și cu toate cele spuse de cei din jur, din interior mesajul era altul. Iar mamele care au ales să țină cont de ceea ce simt au ales corect. Au ascultat vocea aceea din uter care știa exact ce și cum vrea. Nu știu unde se rupe într-o zi această comunicare, încredere.

Conștiința faptului că nu ne aparțin copiii noștri. Brusc ne temem pentru viața lor, pentru sănătatea lor, pentru viitorul lor. Brusc uităm că nu ni se datorează absolut deloc venirea lor pe lume și că nu a depins de noi forma gurii, culoarea ochilor, desimea părului și nici măcar personalitatea sau sexul nu le-am putut alege. Aveți încredere în instinctul lor de supraviețuire. Aveți încredere în destinul pe care îl au copiii voștri. Ajutați-vă copiii să învețe să trăiască între oameni, amintindu-vă că ei s-au descurcat foarte bine să trăiască și singuri acolo, timp de 9 luni. Amintiți-vă că nu ați putut interveni cu nimic, cu adevărat. La fel stau lucrurile și pe mai departe. Ceea ce trebuie să se întâmple cu viața lor, se va întâmpla. Dacă vrem să facem ceva pentru copiii noștri, trebuie să facem fix ceea ce făceam și când ei erau în burtică: să avem grijă să fim fericiți, pentru că ei atât iau de la noi – energia. Și dacă noi simțim îngrijorare și frică, asta vor lua. Dacă noi suntem triste și nemulțumite, asta vor servi. Dacă viața noastră este o înșiruire de frustrări și complexe, ei vor pune în sufletul lor exact ceea ce găsesc în noi. Fiți bucurie, fiți sănătate, fiți soarele care se află în spatele copiilor voștri. Aveți încredere că ei se vor descurca dacă trebuie să se descurce, și cu voi și fără voi. Dacă mâine ați dispărea, din orice motiv, ei vor supraviețui. Cât sunteți lângă ei, puteți să-i hrăniți cu tot ceea ce le trebuie să piață merge mai departe. Fix ca în uter: căldură, afecțiune, hrană sănătoasă pentru trup și pentru minte, atenție și, neapărat, multă iubire.

La fel stau lucrurile și pe mai departe. Ceea ce trebuie să se întâmple cu viața lor, se va întâmpla. Dacă vrem să facem ceva pentru copiii noștri, trebuie să facem fix ceea ce făceam și când ei erau în burtică: să avem grijă să fim fericiți, pentru că ei atât iau de la noi – energia. Și dacă noi simțim îngrijorare și frică, asta vor lua. Dacă noi suntem triste și nemulțumite, asta vor servi. Dacă viața noastră este o înșiruire de frustrări și complexe, ei vor pune în sufletul lor exact ceea ce găsesc în noi. Fiți bucurie, fiți sănătate, fiți soarele care se află în spatele copiilor voștri. Aveți încredere că ei se vor descurca dacă trebuie să se descurce, și cu voi și fără voi. Dacă mâine ați dispărea, din orice motiv, ei vor supraviețui. Cât sunteți lângă ei, puteți să-i hrăniți cu tot ceea ce le trebuie în viață să meargă mai departe. Fix ca în uter: căldură, afecțiune, hrană sănătoasă pentru trup și pentru minte, atenție și, neapărat, multă iubire.

Nu mă mulțumesc cu ce am, ci mulțumesc pentru ceea ce am. Nu m-am gândit niciodată la cât de mare e diferența asta și cât de multe frustrări se pot naște atunci când te gândești că trebuie să te mulțumești cu ce ai. Nu. Nu trebuie să te mulțumești cu ce ai. Trebuie să nu renunți niciodată la ceea ce-ți dorești să ai. Trebuie să crezi în continuare în visele tale și să faci lucrurile despre care știi sigur că te vor împlini. Să nu dai voie nimănui să te oprească într-un loc în care tu să stagnezi. Să nu dai voie nimănui să-ți taie aripile și să-ți scurteze linia orizontului numai pentru că trebuie să te mulțumești cu ce ai. Am simțit și am crezut asta dintotdeauna, chiar dacă nu am fost conștientă niciodată de diferența dintre a te mulțumi cu ce ai și a mulțumi pentru ce ai. Nu m-am mulțumit cu locurile mele de muncă, am tins mereu spre mai mult. Dar am mulțumit pentru fiecare dintre ele și mulțumesc în continuare pentru fiecare întâmplare din viața mea. Fiecare loc prin care am trecut m-a ajutat să cresc și să ajung unde sunt acum. Astăzi, locul meu de muncă este suma tuturor locurilor de muncă prin care am trecut.

Le mulțumesc foștilor mei șefi, le mulțumesc tuturor pentru tot ce am învățat că trebuie să fac sau că nu trebuie să aplic niciodată. Le mulțumesc foștilor mei colegi, de la care am învățat multe despre cum se face sau nu se face o meserie, despre cum se tratează sau nu se tratează un loc de muncă. Astăzi, pot să fiu un șef bun pentru că am fost un subaltern care a învățat multe din această poziție, despre cum și-au făcut treaba cei de care depindea treaba mea. Nu m-am mulțumit niciodată cu ce mi-au oferit, am vrut mereu mai mult, am crescut cu fiecare nouă provocare și le mulțumesc astăzi așa cum le-am mulțumit și atunci. Am fost un subaltern provocare, nu am fost un subaltern problemă. Nu m-am adunat niciodată cu găștile împotriva lor, eu m-am așezat pe culoarul meu, pe care alergam pentru binele meu.

Nu m-am mulțumit niciodată cu bărbații pe care i-am avut, chiar dacă le mulțumesc fiecăruia în parte. Au fost povești frumoase din viața mea, au fost provocări fantastice, au fost lecții de viață pentru mine. Le mulțumesc pentru că sunt astăzi femeia care sunt și pentru că, împreună cu ei sau despărțindu-mă de ei, am înțeles foarte multe despre mine. Nu m-am mulțumit cu niciunul dintre ei. L-am iubit pe fiecare în parte, dar am știut despre fiecare dintre ei că nu sunt cei cu care eu să trăiesc zi de zi, întâmplare de întâmplare. Nu m-am mulțumit cu orașul în care m-am născut, chiar dacă ar fi putut să mă prindă acolo bătrânețile. Am vrut mai mult, așa că am plecat când am simțit că e timpul să merg mai departe. Dar mă întorc cu drag de fiecare dată prin locurile în care am trăit întâmplări frumoase din viața mea și le mulțumesc acelor pământuri din care mi-am luat energia. În fiecare zi vreau mai mult, în fiecare zi vreau mai sus, vreau mai bine, mai frumos, mai sincer, mai curat, mai profund, mai onest, mai cald, mai iubit… Nu mă mulțumesc cu ce am. Dar mulțumesc în fiecare zi pentru tot ceea ce am primit.

Pentru copilul minunat, pentru părinții extraordinari, pentru șefii mei de poveste, pentru prietenii mei calzi și buni, pentru colegii mei puternici și talentați, pentru orașul în care mă mișc ca peștele în apă, pentru țara în care îmi văd visele cu ochii, pentru casa, patul, povestea, inspirația, aerul, sănătatea, fericirea din viața mea de zi cu zi. A mulțumii pentru ce ai este mult mai mult și mult mai sănătos decât să te mulțumești cu ce ai.

Ieșise deja soborul din biserică pe la douăsprezece fără un sfert. Toată lumea luase lumină, iar la 00:00 au început să bată clopotele. Fanfara ce acompania corul de preoți a început simultan. Cânta un fel de Hristos a Înviat. Pe cer au început să se desfășoare focurile de artificii, pocnitorile se auzeau de peste tot și deasupra tuturor au început sirenele vapoarelor din port. Oamenii se pupau ca la revelion (grecii – ceilalți erau clar surprinși de acest obicei). Așa a fost noaptea mea de Înviere. Mai precis, de pe la 23:30 până la 24:30 – o oră cât o noapte de trăit o dată în viață.

Mi-am dorit să fac vacanța de Paște într-o țară ortodoxă. Grecia mi s-a părut cea mai potrivită. Am cerut o ofertă de la Ovi Travel – o agenție mică dar foarte atentă la cererile clientului. La sugestia Ralucăi, cea care deține agenția, am ales Rodos.

Care e criteriul pentru hotel? m-a întrebat Raluca.  Să aibă o biserică ortodoxă aproape, a venit răspunsul meu fără loc de interpretări.

Și bine am ales. Hotelul la care am stat, Best Western, e la 50 de metri de cea mai mare biserică ortodoxă de pe insulă. Biserica e amplasată pe malul Mării Egee, fix în port. E plină de istorie. Deși a fost construită de italieni și din exterior nu arată ca bisericile ortodoxe cu care sunt obișnuită, odată intrată pe ușă am recunoscut picturile, icoanele, ritualul.

Pentru vinerea mare am ales un tur sugerat de Cosmina Gheorghiță – cel mai profi ghid pe care l-am întâlnit, din toate vacanțele mele. Cosmina ne-a dus într-un tur al insulei care s-a încheiat cu "Prohodul lui Hristos". Procesiunea a avut loc la o altitudine de 500 de metri pe vârful unui "munte", într-o mânăstire mică. Apoi, cortegiul a plecat din mânăstire, situată pe culmea unui deal, străbătând cele 14 stări ale drumului pe Golgota și a ajuns la crucea amplasată pe versantul de vis-a-vis, cruce înaltă de 14 metri și pe care o văzusem la aterizare. Emoționant și interesant. Am recunoscut trecerea pe sub masă din anii în care bunica ne ducea la biserică. Ne-am întors în oraș, iar în biserica de lângă hotel slujba a continuat până târziu în noapte.

Sâmbătă dimineață, la ora 8, biserica era din nou plină, iar în noaptea de Înviere faleza s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de oameni dornici să ia lumină. Am asistat pentru prima oară la slujba de Înviere pe malul mării și am participat, tot pentru prima dată, la o slujbă ortodoxă în altă limbă.

Nu am înțeles cuvintele, dar am recunoscut replici și cântări. Am recunoscut momente și chemări. Am asistat la o slujbă de Înviere plină de emoție și de surprize.

Apoi, la hotel, am putut opta pentru o masă festivă: ca la mama acasă. Ouă roșii, vin, cozonac, miel, salate, pateuri, prăjituri. Mese aranjate festiv și oameni frumos îmbrăcați, veniți din toate colțurile lumii, participau la o singură sărbătoare: a Învierii. Se vorbeau toate limbile pământului și se gustau bucatele tradiționale de Paște. Toți am fost de acord cu aceeași concluzie: grecii știu sigur să gătească și mai ales să sărbătorească.

În duminica de Paște am revenit la biserică. Era închisă. Nici țipenie de om. Toată lumea se odihnește. La singura terasă deschisă în zonă cafeaua se servește asortată cu oul roșu.

Hristos a Înviat!

“Vai, copilul meu e dependent de tabletă." "Nu mai știu ce să fac cu el, toată ziua e cu ochii în telefon…". "Generația asta se uită la televizor din primele luni." "Copilul meu nu se mai joacă cu altceva, nu face mișcare, nu iese afară, stă toată ziua cu ochii în ecran”. Vă sună cunoscut? Auzim asta la fiecare pas. Zi de zi. Fix de la acei părinți care, ghiciți ce? Se duc în restaurant și după ce se așază pe scaun îi dau copilului telefonul să se joace, ca să aibă și ei puțină liniște să stea de vorbă. Urcăm în mașină, gata de drum și… ce facem? Îi punem copilului tableta în brațe ca să ne asigurăm liniștea cât mai mult timp din traseu. Știu oameni care și-au montat monitoare pe spătarul scaunelor și, de cum intră în mașină, pun dvd-uri cu desene animate să aibă și ei timp să se bucure de peisaje. Să umbli cu copilul după tine e foarte simplu, atât timp cât el stă cu ochii în diverse monitoare și, din când în când, îți mai sparge gândurile tale de la partener, firmă, părinți, vecini, facturi, rate, mașină, telefon, postări pe facebook, like-uri, proiecte, evenimente, planuri… Mai auzi din când în când câte un “mamăăă”, suficient de lung cât să te scoată din lumea ta și nu înțelegi ce-i cu el? Care îi este problema? Doar i-ai creat toate condițiile să stea cuminte? Ce mai vrea copilul ăsta? ATENȚIE! Să vorbim cu el. Să cântăm cu el. Să râdem cu el. Să-i povestim și să-i ținem atenția trează. Să-i arătăm drumul pe care mergem și să-i descriem peisajele pe lângă care călătorim. Să ne oprim pe câte-o margine de drum să ne bucurăm de o pădurice sau de o găină, un miel sau chiar o văcuță la păscut. Să mâncăm un sandviș într-o parcare și în timp ce mâncăm împreună să povestim. Credeți că e fericit cu punga de chipsuri pe care i-ați plantat-o în scaunul de la mașină? Nu. Dar nu are de ales. Credeți că e fericit cu filmul pe care îl vede a șaptea oară? Nu. Dar nu are de ales.

Dacă l-ați întreba: "Vrei să te uiți la un dvd sau să ne jucăm ceva împreună?”, sunt sigură că va alege să se joace. De ce nu-și iau copiii ochii din tabletă? Pentru că tableta nu-și ia ochii de la ei. Iubesc tabletele pentru că nu pleacă nicăieri. Tableta le dă atenție, e în fața lor, răspunde atunci când ei întreabă. Tableta și ecranul telefonului nu-i spun celui mic: "Am treabă, joacă-te singur, descurcă-te, sunt ocupată acum." Sigur că interdicția nu ajută la nimic. Doar le crește dorința de a face asta și mai tare. "Cu ce putem înlocui gadgeturile?", m-a întrebat o mămică într-o conferință. Cu tine mami. Doar tu poți să fii mai atractivă decât e jocul de pe telefon, decât e desenul de la televizor sau filmulețul de pe tabletă. Părinții prezenți, părinții conectați cu copiii lor, părinții activi și gata să comunice cu cei mici, sunt singurii pentru care copiii își vor pune jos tabletele și telefoanele și vor închide orice filmuleț de la televizor. Nici un gadget nu-i mai tare ca mami și ca tati.