Am sentimentul că nu mai am timp de pierdut și văd în jurul meu cativa oameni pe care îmi doresc să-i cunosc și nu apuc, pentru că stau agățați de mine oamenii pe care îi cunosc degeaba. Oamenii sunt pentru mine foarte importanți. Recunosc, iubesc oamenii mai mult decât iubesc animalele, florile, păsările, mâncarea, vacanțele… Cel mai mult pe lumea asta iubesc oamenii. Un om de calitate mă poate face să mă simt în al nouălea cer și dacă sunt cu picioarele pe pământ. O minte deșteaptă mă plimbă de-a lungul și de-a latul pământului într-o simplă discuție, în care să mă simt mai bine decât m-am simțit în multe dintre călătoriile în care am fost. O inimă caldă îmi dăruiește bucurie câtă nu încape într-un vagon de flori, iar o voce frumoasă îmi bucură urechile și mă face să cânt de fericire mai bine decât toate stolurile de păsări din lume. Iubesc oamenii. Îmi place să trăiesc printre ei, îmi place să-i descopăr, să facem lucruri împreună, îmi place să le fac loc în viața și în inima mea. Nu îmi plac toți oamenii.

Sunt oameni cu care nu am ce să vorbesc, oameni care nu mă fac să râd, oameni care nu îmi oferă cea mai frumoasă imagine. Oameni care mă deranjează, mă încurcă, mă blochează, oameni care mă folosesc și oameni care mă păcălesc. Sunt oameni cu care aș fi vrut să nu mă fi întâlnit niciodată. Dar dintr-un motiv sau altul drumurile noastre s-au intersectat. De ei aș vrea să scap cât mai repede. Aș vrea să iasă din viața mea, de bună voie și în vârful picioarelor, toți oamenii cu care eu de fapt nu am nimic de împărțit. Nu vorbim aceeași limbă, nu ascultăm aceeași muzică, nu râdem la aceleași glume, nu privim în aceeași direcție și nu împărțim aceleași vise. Nu-mi place să-i dau eu afară, dar voi găsi o modalitate prin care să-i pierd pe drum pe cei care nu înțeleg că trebuie să te îndepărtezi de oamenii cu care nu ai nimic în comun. Caut o metodă prin care să mă eliberez de toți oamenii care sunt în plus în viața mea. Dau la schimb timpul pe care mi-l consumă 100 de oameni pe care îi cunosc degeaba, pentru bucuria de-a petrece timpul cu un singur om pe care aș vrea să-l cunosc și nu apuc.

O mamă are în puterea ei și relația copilului cu tatăl. Pentru că ea știe cel mai bine cum să împacheteze orice lucru îl comunică. Pentru că mama are toată mierea din voce și toată dragostea prinsă în cele două mâini cu care mângâie. O mamă știe exact ce, când, cui și despre ce să vorbească.

Dacă mama vrea să-i construiască bărbatului un cadru bun, în care el să dezvolte o relație cu copilul, poate să o facă. Eu am reușit asta și nu sunt cu nimic mai bună, mai specială sau mai deșteaptă decât nicio altă mamă din lume. Dacă eu am putut, poate oricine, credeți-mă. În mâinile mamei stă tot secretul. Nu contează cât de prezent fizic este tatăl în viața copilului. Nu contează cât de responsabil e. Nu contează cât știe și cât nu știe despre copilul lui.

Sunt foarte puțini bărbații cărora instinctul patern li se declanșează în momentul în care află că vor deveni părinți. În cele mai multe cazuri bărbații sunt speriați, îngroziți de tot ceea ce vine la pachet cu copilul. La un moment dat își dau seama că nu e o întâmplare, că plânsetele acelea se vor auzi multe zile, că oricând se poate strecura în patul conjugal o mogâldeață care să-i dea planurile peste cap. Se pricep și bărbații să facă biberoane și să schimbe scutece, dar cei mai mulți vor rămâne toată viața mâna a doua. E ca în chirurgie. Ca atunci când îți lași viața în mâinile doctorului, nu în mâinile celuilalt, medicul secund. Întotdeauna vei vrea să știi cine e chirurgul. Așa e și cu părinții. Tatăl rămâne toată viața mâna a doua. Gata oricând să intervină dacă e nevoie să-l susțină pe doctorul principal. Dacă operația e reușită, felicitările le primește doctorul principal. Dacă situația nu e roz, tot el răspunde. Rar, foarte rar întâlnim operații în care secundul e mai bun decât principalul. Sunt excepții de la regulă, tocmai de aceea nici nu insistăm prea mult pe ele. Dar insistăm pe situația principală, în care mama – chirurgul principal, trebuie să înțeleagă că stă în bisturiul ei să taie și să coase frumos relația pe care copilul o poate avea cu secundul. Pentru că nu se știe niciodată când trebuie secundul să vină în linia întâi. Pentru bărbat creșterea și îngrijirea copilului zi de zi, oră de oră, minut de minut, nu este un mod de viață.

Dacă întrebi 10 bărbați care e relația în care investesc cel mai mult timp o să ai surpriza să afli că nu e cea cu copilul. În schimb mama dedică acestei relații aproape tot timpul din lume. Toată viața. Din momentul nașterii copilului mama va face prioritară relația cu copilul ei, încercând să o facă din ce în ce mai bună. Mama crește împreună cu copilul ei. Descoperindu-și copilul mama își descoperă limitele într-o lume nelimitată. Pentru că află, știe, înțelege mult mai multe. Pentru că simțul o trimite spre cele mai bune alegeri pentru copilul ei, o mamă poate să facă bună sau proastă relația copilului ei cu tatăl.

Sunt atât de rare situațiile în care tații sunt cei care își ajută copiii să aibă o relație bună cu mamele lor… Eu cred că știu vreo 2 maxim 3 bărbați care au înțeles mai bine decât partenerele lor care e interesul copilului și nu care e lupta dintre oamenii mari.

Indiferent dacă sunt împreună sau despărțiți, indiferent dacă părinții biologici au alte soții, alți soți, chiar și alți copii, mamele copiilor sunt singurele care pot să-i ajute pe cei cu care au făcut copiii să rămână în viețile copiilor lor.

Cred cu tărie că o femeie, atunci când rămâne însărcinată, primește voință și tărie, putere, deșteptăciune și înțelepciune să facă tot ce este mai bun pentru copilul ei. Inclusiv sa-si ajute partenerul sa construiasca o relatie buna intre el si copilul lor.

Vine o zi în care copilul tău își ia viața în propriile mâini.

Eu mai am trei ani până la majoratul copilului meu. DOAR 3. Mi-am dat seama de asta zilele trecute când îmi spunea că abia așteaptă să facă 18 ani ca să se mute singură. Să muncească, să câștige bani și să-și plătească o chirie.

Doamne, cât de mult mi-am dorit și eu asta. Nu s-a putut. Ai mei nu ar fi conceput așa ceva. "Ce-s prostiile astea?", îmi zicea tata. "Cum să trăiești tu așa, de capul tău, să faci ce vrei tu fără să știm noi?", era grija mamei. A trebuit să fug de-acasă, să mă mărit, să divorțez și pe la 24 de ani să fac ceea ce eu aș fi făcut de la 18. Probabil, dacă ei m-ar fi susținut n-aș mai fi trecut prin celelalte etape. Dar n-a fost să fie. Ei nu au înțeles că eu aș fi stat singură să-mi pot aranja camera cum vreau, să dau drumul la muzică tare, fără să vină nimeni să reducă volumul, să fac singură de mâncare și să invit prieteni la mine să stăm, să râdem și să ne distrăm. Ei asociau dorința mea de a sta singură cu “făcutul de cap”.

Când Maya mi-a zis că la 18 ani vrea să se mute singură nu m-am gândit nicio secundă că vrea asta ca să-și facă de cap. M-am gândit cu groază că mai am doar trei ani până pleacă. Trei ani în care noi să facem împreună lucruri. Doar trei ani în care să mai vrea să vină în vacanțe cu mine, în care eu să mă bucur de ea 100%. Ideea că face 18 ani și pleacă m-a îngrozit din prisma mea și nu a ei. Vorbind cu ea despre viața mea și încercând să-i răspund la întrebarea: “Nu suferi că nu există în viața ta un bărbat cu care să-ți petreci tot timpul?”, i-am spus că acel bărbat o să se bucure de timpul meu când o să vină timpul. Acum, timpul meu e cu ea. Și când mă gândesc că mai sunt doar 3 ani până când puiul meu își ia zborul din cuib, parcă îmi vine să conserv fiecare zi și să mă bucur cu ea de toate lucrurile frumoase. Habar nu am când au zburat 15 ani din viața noastră. Dar sunt fericită pentru fiecare zi și am de gând să mă bucur de fiecare secundă cât mai sunt pe locul I în lista ei de preferințe.

 Cine sunt ticăloșii care, pentru o poșetă mai bună și un pantof mai scump, au lăsat milioane de oameni la mâna nenorocirilor? Cine sunt prietenii acestor nemernici? Cine le sunt părinții, copiii, partenerii acestor criminali? Pentru cine strâng ei averi omorându-mi mie tatăl și prietenilor mei copilul și vecinului meu sora? Eu vreau să-i văd. Vreau să mă uit în ochii lor și apoi să-I văd dispărând, înghițiți în vreun beci din care să nu mai vadă niciodată lumina zilei. Închisoarea e prea puțin pentru ei. Când vine un doctor, cum e Cristoveanu, care și-a dedicat viața salvării copiilor noștri și îl vedem legat de mâini și de picioare în fața neputinței de-a se lupta cu o mafie de nenorociți, eu vreau să-i văd pe acei ticăloși legați pe roată. Îi vreau pedepsiți pe toți cei care ne pun nouă viața în pericol, zi de zi, cu bună știință. Eu mi-am dedicat viața misiunii de-ai face fericiți pe copii. Am început cu copilul meu și-am continuat cu copiii din familie, din bloc, din cartier, din oraș și astăzi reușesc să fac mai veselă viața milioanelor de copii. Cui și-au dedicat viața nenorociții care cu bună știință ne omoară copiii. Căror demoni le sunt supuși acești oameni, care cu bună știință diluează substanțe care îi lasă pe copiii noștri victimele infecțiilor. Oricât m-aș strădui eu să le colorez viața, vin niște nemernici să le-o înnegrească. Niște ticăloși care fac asta pentru o casă mai mare, o piscină mai adâncă, o mașină mai scumpă, un cont mai gras. Câștigă bani pentru care se vor urî toată viața copiii lor. Cine sunt acești oameni care ne omoară copiii și își bat joc de noi, pe față. Oameni buni, ignoranța noastră ne omoară copiii și părinții!