doina, autor la Sweet Bonanza Oyna - Page 106 of 144

Jurnal de turneu în UK. Londra

Pot să fiu foarte subiectivă. Londra este orașul meu de suflet. Din tot ce am vizitat pe lumea asta aici m-aș întoarce oricând și îmi doresc într-o zi să locuiesc aici. Așa că am fost foarte fericită să vin cu Gașca Zurli și să facem un spectacol pentru copiii românilor stabiliți aici.

Centrul Londrei este plin de teatre. Are câte unul pe fiecare stradă. Mai mari, mai mici, mai ascunse sau mai la vedere. Al nostru e unul foarte cunoscut, chiar la intersecția câtorva puncte importante.

Așa că, în ziua spectacolului, am ajuns cu câteva ore mai devreme și am profitat de o zi cu soare să ne plimbăm îmbrăcați în personaje. Cu toate că ei sunt extrem de obișnuiți cu astfel de apariții, am atras toate privirile.

Am avut și cel mai simpatic succes: o japoneză a rugat-o pe Fetița Zurli să-i facă o poză cu Zâna Bună. Ați înțeles bine. Nu Fetița Zurli a fost cea cu care să se facă poza, ci ea a fost cea care a făcut-o. S-au facut tot felul de glume de interior gen: "invidioasa", de către restul echipei.

De departe minutul de aur a fost întâlnirea cu tăticul român cu care am încercat să filmăm pentru fetița lui din țară, dar în mijlocul filmării a plecat pentru că îl podidise plânsul pe stradă. Atâta fericire, atâta nerăbdare rar am întâlnit.

https://www.youtube.com/watch?v=BK04T48-PiI

A început spectacolul și de la prima secundă până la ultima, aproape 400 de inimi românești au bătut cu noi la unison. Erau burete. Preluau fiecare glumă, fiecare dublu înțeles și ne răspundeau pe măsura entuziasmului nostru. Nu-mi puteam lua ochii de la ei. O oră în care oamenii aceștia au stat cu zâmbetul desenat pe față, au râs și-au plâns împreună cu noi. Au aplaudat bucuroși după fiecare cântec și am strigat împreună "Hai România!". Spectacolul a fost înaintea meciului cu Albania.

Ne-am încărcat de îmbrățișări și de pupici cu sclipici, am dat autografe și am promis că revenim. La toamnă. Și la primăvară și la toamna viitoare… și tot așa, cât ne-or ține puterile și cât ei ne-or vrea în viețile și în timpul lor liber. Ne-am despărțit cu greu de ei și parcă simțeam cum ducem cu noi tot dorul lor de-acasă. Au ales o lume mai bună pentru ei și copiii lor, mai civilizată, mai educată, mai sigură dar, acolo în piept, inima lor bate în ritmuri de călușari și sufletul lor cântă în tril de ciocârlie. Noi am revenit după spectacol în cabină și am lăsat lacrimile să curgă. Preluasem de la ei toată emoția. Organizatorii au avut grijă de noi. Ne-au adus prăjituri, ne-au întrebat de o mie de ori dacă totul este în ordine, au rezonat cu noi, s-au implicat și s-au emoționat și de o parte și de alta a baricadei.

După spectacol am fost invitați la cină. Într-un restaurant românesc. Am cunoscut-o pe Mariana, mama unei fetițe care din păcate nu a putut să ne vadă pentru că avea febră. În schimb, în restaurant, erau 2 botezuri și noi ne-am întâlnit cu români care ne-au recunoscut și s-au bucurat să facem poze pentru copiii lor de-aici sau de-acasă.

Ne despărțim cu greu de Londra după o zi în care ne-am plimbat, am vizitat, am râs și am trăit experiențe minunate.

Pentru copilul meu ziua a fost absolut specială, tot ceea ce a trăit.

Mini vacanța cu noi la Londra s-a încheiat cu una dintre cele mai mari surprize din viața ei: s-a întâlnit, întâmplător, pe stradă cu personajul principal din Urzeala Tronurilor. Eu nu am pus niciodată atâta pasiune, nici măcar pentru bărbații pe care i-am iubit. Maya s-a întâlnit cu Jon Snow și a plâns de fericire o jumătate de oră. Toată ziua numai despre asta a vorbit. Totul s-a întâmplat atât de repede încât nimeni nu a apucat să facă o fotografie.

În schimb experiența, faptul că omul acela a dat mâna cu ea și i-a spus că e foarte fericit să o întâlnească, a devenit memorabilă.

Abia așteptam să revenim la Londra. I-am molipsit pe colegii mei cu pasiunea mea pentru acest oraș. Doamne câți prieteni ne-am făcut.

Mulțumim Cristina, Sebastian, Alina, Veronica, Mariana, Loredana, George. A… despre Loredana vă povestesc separat pentru că merită să ne oprim puțin asupra lucrurilor pe care ea le face aici. Bine. Și despre Alina, Veronica, Cristina și Sebastian. Dar avem timp. Eu cred că acesta este începutul unei luuungi și frumoase prietenii.

21 June 2016
Vreau ce e mai bun pentru copilul meu și eu nu sunt acum acel lucru

Eu am avut un astfel de moment. Viața mea era într-o mare derivă, mintea mea era la cum să înot în marea de probleme în așa fel încât să ajung cumva la mal. Copilul era afectat de starea mea de supărare și de stres. Am strâns din dinți și am lăsat-o la părinții mei până când mi-am aranjat treburile. Bunicii ei erau în acel moment tot ce era mai bun pentru ea. Sigur că îi era dor, iar pe mine mă durea carnea de dorul ei, dar mi-am dat acel timp de care aveam nevoie să așez lucrurile astfel încât ea să se bucure de cea mai bună variantă a mea. Mama și tata erau, în cea mai grea perioadă din viața mea, siguranța, pacea, bucuria și răbdarea de care ea avea nevoie. Și au primit-o cu brațele deschise. Eu eram blocată într-un punct care nu mă lăsa să merg mai departe. Am făcut o poveste frumoasă, potrivită sufletului ei și am asigurat-o de toată dragostea mea promițându-i că vom recupera fiecare zi pierdută, dar asigurând-o că nu vom pierde momente importante și vom câștiga bucurii viitoare. După câteva luni mi-am ridicat viața de pe traverse și am pus-o înapoi pe linie. Să ai puterea să recunoști că într-un anumit moment nu ești lucrul cel mai bun din viața copilului și-apoi să cauți soluții, indiferent ce renunțări implică, cred că e una dintre cele mai grele încercări pe care le poate avea de trecut un om într-o viață.

Tatăl ei, atunci când ne-am despărțit, a înțeles, a știut, a acceptat că eu sunt tot ce e mai bun pentru ea. Acum eu mă pregătesc să accept că în curând Maya va merge să studieze la Londra iar el va fi tot ce poate fi mai bun pentru ea. În jurul meu, din ce în ce mai mulți oameni se deschid și acceptă că nevoile copilului se schimbă și că un lucru care astăzi era perfect pentru el mâine s-ar putea să nu mai corespundă. Cunosc femei care își lasă copiii la tații lor pentru că ei sunt în acel moment tot ce e mai bun pentru ei. Am prieteni care, deși au obținut custodia copilului, l-au lăsat în partea cealaltă până când copilul a ales singur ce e mai bun pentru el. Cunosc situații în care copilul l-a ales pe tată împotriva tuturor sentințelor definitive care îl dădeau mamei. E tare greu să gestionezi o astfel de situație. Trebuie să-ți fie simțurile ascuțite și antenele deschise la maxim să poți analiza cu toată onestitatea situația în care te afli pentru a putea lua o decizie corectă. Nu e ușor să accepți că ești praf și că celălalt părinte e în acest moment tot ce poate fi mai bun pentru copilul tău. Nu e ușor să recunoști că, într-o anumită perioadă, bunicii sunt tot ce e mai bun pentru copilul tău. Ca unul care a trecut printr-o astfel de alegere recunosc cu mâna pe inimă că e mai simplu să îl tragi în furtuna ta decât să-i cauți liniștea și siguranța.

Putem să trăim săptămâni, luni, ani în care să nu fim buni nici pentru noi darămite pentru copiii noștri. În astfel de situații e minunat să avem puterea să alegem cu mintea pentru sufletul copilului nostru. Să-ți păstrezi copilul într-o furtună de emoții și sentimente e ca și cum l-ai lăsa în furtună doar ca să fie cu tine. Să-ți lași copilul în alt loc, unde e pace, iubire si armonie, înseamnă să-l iubești mai mult decât iubești nevoia de-a-l avea cu tine. Pentru că nu te poți desprinde sau nu poți recunoaște că în acel moment tu ești uraganul de care trebuie să-l adăpostești. Ce contează ce vor spune ceilalți? Dacă ar veni o tornadă fiecare și-ar lua copiii în brațe sau i-ar arunca într-o barcă încercând disperați să-i salveze. În situațiile excepționale acționăm pe cont propriu. Din fața uraganului scapă cine poate. Nu trebuie să dai socoteală nimănui pentru barca pe care ai ales-o să-ți salvezi copilul din fața uraganului care, uneori, poți fi chiar tu.

20 June 2016
Jurnal de turneu, ziua 2. Birmingham – prima întâlnire cu românii din UK

O mână de oameni fericiți peste poate. A fost primul spectacol cu un bebeluș în cărucior. Am ajuns la ora 9 și un pic. Faci din Londra aproape 2 ore. Străzile erau pustii la acea oră. Sunt fascinată de clădirile roșii și nu-mi iau ochii de pe ele. Așa am observat un coafor. Cochet, elegant și cu coafeze gata să mă preia. Într-o jumătate de oră eram gata, la prețul unui coafor bunicel din București – 20 de lire. Pe când am ajuns în Pub-ul în care intraseră colegii mei, micul dejun era comandat. Englezesc. Profităm de diversitatea din meniul lor și mâncăm produse pe care nu le-am mânca niciodată dimineața: fasole, cârnați, crochete de cartofi. Ei mai beau și bere la 9 dimineața. Noi amețim doar uitându-ne la ei.

Ajungem în Teatrul Crescent. Unul dintre teatrele bune.

Ne întâmpină un domn care ne pune să semnăm într-un tabel. Apoi toată lumea primește un card. "E 10 lire. Vă rog să nu-l rătăciți" îmi spune organizatorul local. Iar organizatorul din mine intră în funcțiune: un singur om într-un teatru face tot. Teatrul este dotat cu absolut tot ce trebuie: sunet, lumini, căi de acces, cortină de metal pentru incendii. Cabinele de sunet și lumini sunt pregătite iar omul nostru, ca un titirez, e peste tot. "E treaba mea, asta e munca mea", iar treaba lui era să facă TOT. Omul acela nu a stat o secundă în cele 5 ore în care am stat acolo. Nu i-a fost lene să caute lucruri, nu a așteptat niciun ciubuc.

Aflu că nu se mai permite accesul în sală la 10 minute după începerea spectacolului. Adică pierzi banii dacă nu ajungi la timp. Ai noștri spectatori au ajuns. Cei care au ajuns. Cei care nu s-au încadrat în condițiile locului au rămas pe din afară.

Doamne cât de așteptați am fost. Parcă la atâția kilometri depărtare emoția e și mai mare. Și-atunci am făcut ceva ce facem foarte rar. Am făcut acolo pe scenă o petrecere. Cu o competiție părinți-copii. "Cântec pentru Maya" a sensibilizat până și scaunele iar Cristina, partenera noastră de aici, era pe scenă cu lacrimi în ochi.

"Am văzut-o pe sora mea cum plânge și mi i-am amintit pe ai mei care ne așteaptă de un an de zile acasă". Spectacolul de după spectacol este la Zurli cel mai solicitant și cu cel mai mare schimb de energie. Pentru că îmbrățișările, pupicii cu sclipici, vorbele din suflet curg râuri, râuri.

"Am plecat dimineața la 6. Stăm pe o insulă de unde am venit cu vaporul, apoi cu mașina. Am făcut 7 ore să vă vedem"; "Să nu te oprești" , mi-a zis o mamă cu lacrimi în ochi. "Am 3 copii, soțul este englez și doar eu vorbesc cu ei limba română"; "Mergem în țară cam la 3 luni, nu am reușit să vă prindem niciodată"; "Copilul nostru stă cu mama în țară și nu au ajuns niciodată la un spectacol cu voi. I-am chemat aici și i-am făcut surpriza asta. Mulțumim!" Franjuri mi-au făcut oamenii ăștia sufletul.

Iar capacul l-a pus George, șoferul microbuzului care ne-a dus înapoi pa hotel. Are mașina lui personală, s-a autorizat pentru toate formele de taximetrie și are de toate. Inclusiv cel mai bun internet din Marea Britanie. În mașină.

E o companie minunată, povestește cu drag de ai lui și experiențele trăite. Un "Berbec" s-a întâlnit cu Amalia, alt "Berbec". Și eu am aflat din conversația lor câte-n luna și în stele.

Birmingham merită mai mult timp și mai multă atenție din partea mea. Data viitoare.

Astăzi ne așteaptă la Londra o sală SOLD OUT. Și o nouă experiență. Și e și meci diseară. Și e și ziua lui Fifi – PR-ul nostru! Doamne, ce ziiiiiiii! Doamne ajută!

19 June 2016
Jurnal de turneu în Marea Britanie – ziua 1. Am ajuns în Londra.

Am fost așteptați cu brațele deschise și cu o pancartă pe care scria Gașca Zurli! Am simțit că îmi bate inima repede și ochii mi s-au oprit pe o fată frumoasă care avea o fustă cu motive romanești (bucovinene, aveam să aflu mai târziu) și purta un tricou pe care era scris: "GAȘCA ZURLI în premieră, LONDRA 19 iunie 2016". Părul prins în două codițe îi dădeau un aer zurli. Aveam să aflăm că este Cristina. Că îi place să creeze haine și că este partenera lui Sebastian – omul pe mâna căruia am venit în UK. Astăzi ne-am întâlnit pentru prima oară și ne-am strâns în brațe. Am mers pe încredere 100%. Cristina și Sebastian fac tot felul de evenimente frumoase pentru românii stabiliți aici. Împreună dețin firma MasterMind Events. Un oltean și o bucovineancă fac super echipă. Sunt delicioși când povestesc din experiența lor. Au umor și bucurie. Îmi plac. Aflu că ea e "Leoaică". Îmi place și mai mult. El, "Scorpion"! Okeeeey. Îmi sună cunoscut. Râdem pe tema asta. Ne-am lipit repede. "Am auzit prieteni și colegi, oameni în toată firea, cântând cântece pentru copii în mașină, în timp ce mergeau la muncă. I-am întrebat ce cântă și mi-au spus că acasă nu ascultă decât Gașca Zurli. Cum ar fi să-i aducem aici? I-am întrebat iar reacția lor m-a făcut să vă caut". Sebastian e foarte fericit. Zice că a făcut o alegere bună și că suntem artistul român cel mai așteptat, dorit și cumpărat din tot ce a venit în ultima vreme în Londra. La aeroport erau ei doi și o lumină blondă. – Eu sunt Alina și am MyRO. O să găsești în aplicația mea români și locuri ale românilor din toată lumea. Cu Alina urma să ne petrecem aproape jumătate din zi. Ne-au dus mai întâi într-un pub unde am cunoscut o fată din Chișinău. "Ilovebeer" era parola pub-ului la internet și cred că am spus tot cu asta. Sebastian Sapasu, Cristina Ghivnici și Alina Asteraki. Trei români care trăiesc aici de câțiva ani buni dar care nu s-au rupt de casă. Și nici nu vor. Le place viața de aici dar din când în când simt nevoia să se reconecteze cu energia de-acasă. De data asta ne-au adus pe noi. Iar noi o să le dăm curent continuu. 4 zile – suficient cât să-și încarce bateriile pentru vara asta. Mi-au plăcut tare. Totul era organizat ca la carte. Cu precizie englezească. Am avut o primă zi de acomodare, plină de întâlniri, povești și locuri noi. Am început cu un mic dejun englezesc și-am închis seara în Piccadilly Circus. Dacă ai Big Ben-ul dând ora exactă, poți să te așezi la o terasă și să te declari mulțumit. Noi nu am făcut doar atât. Am exploatat la maxim prima zi aici și împreună cu Cornel, tatăl Mayei, am descoperit sau redescoperit (după caz) câteva dintre frumusețile Londrei. Dacă mai aveam nevoie de o confirmare, am primit-o. Londra este orașul meu preferat. Numărul 1 dintre toate orașele lumii. Îi iubesc energia, lumina, aerul, diversitatea, gazonul verde și clădirile roșiatice. Sunt în picioare de 20 de ore. Peste puțin timp plecăm la Birmingham. Ne așteaptă câteva sute de copilași gata să cânte cu noi "Am o căsuță mică". Oraș nou, experiență nouă, public nou… Totul nou-nouț. Vă povestesc mâine.

18 June 2016
Școala nu se face pe viață și pe moarte

"Am vrut să mă sinucid pentru că nu am luat bacul. Nu sunt o elevă slabă dar am avut o zi proastă la una dintre materii. Am făcut familia de rușine. Mama își pleca privirea când o întreba cineva dacă am luat bacul". Mi-a povestit cu lacrimi în ochi o tânără care a rămas profund marcată de acest subiect. Și-a luat examenul în toamnă dar a avut o vară în care a simțit privirile acuzatoare ale celor din casă. "Ne-ai făcut de râs" sunt cuvinte care pot rupe relația dintre părinți și copii.

Sunt cuvinte care îi pot indemna pe cei mici să facă gesturi necugetate. Anumiți copii fac față singuri. Ei nu au nevoie de niciun suport, de nicio susținere. Sunt copii "azimut": își fixează ținta și nimeni și nimic nu-i poate opri. Dar sunt și copii care au nevoie de sprijin. E fix ca în cazul unor handicapuri fizice.

Unii copii se nasc și aleargă de la un an de nu-i poți prinde iar alții au nevoie de un cadru pe care să-și țină mâinile, toată viața sau o bucată de drum, până când li se întăresc oasele. În cazul deficiențelor fizice e simplu. Vedem cu ochiul liber. Ne ducem la doctor, i se pune un diagnostic, urmăm un tratament, cumpărăm cadrul sau căruciorul și începem fizioterapia. Știm cam ce demers putem face și facem.

Pentru copiii cu deficiențe emoționale e mult mai greu de acționat. În primul rând nu li se pune diagnostic.Lor li se pun etichete: slab, încet, rușinos, timid, introvertit, retras, inadaptat. Școala, care ar trebui să fie medicul ce pune diagnosticul, nu îți dă nicio rețetă și tratăm problema copilului după ureche. Sau sunt situații în care școala atrage atenția părintelui iar părintele refuză să accepte că are niște probleme de rezolvat. Ori acceptă și ridică din umeri pentru că nu înțelege, nu știe, nu poate. De regulă "am făcut tot pentru el" se traduce prin: i-am asigurat casă, mâncare, haine curate, i-am luat meditatori.

Copiii cu probleme emoționale au nevoie să se sprijine pe singurul cadru care poate să le dea încredere să facă pași: părintele. Dacă părintele nu e lângă acești copii cu toată ființa și cu toată dragostea copiii vor face pași în viață căutând cu disperare să se prindă de ceva. E foarte greu să accepți că ai un copil cu nevoi emoționale speciale. Parcă acceptăm mai ușor nevoile fizice decât pe cele emoționale. Pentru că a doua categorie ne schimbă. Ne obligă să îl înțelegem pe el înțelegându-ne pe noi. Ne întinde limitele și ne forțează puterile.

Dacă vrei să-ți ajuți copilul, care emoțional are nevoie de mai multă susținere decât alți copii, fă-l să simtă că ești acolo. Că ești de partea lui și că îl iubești așa perfect de imperfect. Spune-i copilului că școala este doar o etapă din viața lui. Și nu e ceva din care se moare. E ceva din care se învață. Și la care se poate reveni oricând. O facultate se poate face și la 20 de ani și la 40, la ce vârstă dorești. Sau niciodată. O limbă străină se poate învăța și la 5 ani și la 50. E important să învățăm cât mai multe lucruri. Dar nu toate lucrurile importante se învață în școală. Poți să iei bacul cu 10 și să clachezi în fața unei situații simple de viață, cu care tu nu te-ai confruntat și nu știi să o gestionezi.

Școala ar trebui să nască și să crească visele unui copil. Nu să le îngroape. Școala e parte din viață. Nu parte din moarte.

16 June 2016
Am văzut primul meu campionat de fotbal pe Dealul de la Bobâlna

Câți ani aveați în 1986? i-am întrebat pe colegii mei din Gașca Zurli. Mi-au răspuns cu minus. Niciunul nu era născut.

– Unde vedem meciul? e întrebarea la ordinea zilei. Știți unde vedeam eu meciurile din Campionatul Mondial din 1986? Pe Dealul de la Bobâlna! Ăla pe care a avut loc Răscoala în care iobagii s-au ridicat împotriva grofilor unguri.

Locuiam cu părinții mei la Dej, un orășel mic fix în inima țării și singurul canal pe care îl prindeam la televizor era TVR-ul. Care nu transmitea campionatul pentru că nu juca echipa României. Și-atunci, tata și vecinii lui CFR-iști au găsit o soluție: au confecționat niște antene și-au luat televizoarele în brațe și au transformat dealul de la Bobâlna în cinematograf în aer liber.

Nu vă mai spun că în Dacia 1310 a tatălui meu intrau 8 oameni + 3 copii în portbagaj și televizorul în brațe. Acum când văd astfel de situații în India sau în Africa mă minunez în ce condiții trăiesc oamenii ăia.

Nu mă despart decât 30 de ani de primul meu cinematograf în aer liber. Români și unguri ne împărțeam în tabere și țineam fiecare cu nația lui. Tații noștri înjurau în toate limbile iar noi copiii făceam cea mai tare galerie.

Cred că a fost pentru prima oară când tata a ținut cu Ungaria. Pentru că acolo eram fele/fele ( așa se zice juma/juma în ungurește): jumătate de pe deal eram urmașii lui Gheorghe Doja, jumătate urmașii grofilor unguri și de data asta nu se mai băteau ca în 1437.

Îi povestesc Mayei și se uită la mine ca la filmele cu Stan și Bran – adică ceva dintr-o altă lume. “E istorie mamă”. Îmi dau seama că e istorie și pentru colegii mei din Gașca Zurli.

Eu mă uit la ei și zâmbesc la amintirea tuturor lucrurilor care îmi vin în fața ochilor minții.

Frumoase amintiri mai am. Tata avea câteva mari iubiri. Și cred, fără să exagerez, că fotbalul era iubirea lui cea mai mare și pe care o păstra împotriva tuturor trădărilor la care l-a supus de-a lungul vieții. Cred că tata stă în picioare pe marginea norilor și strigă la Iordănescu să-l scoată pe ăla sau să-l bage pe celălalt. Îl văd mobilizând toți Îngerii să facă galerie românilor. Își iubea Naționala de fotbal cum își iubea copiii și nepoții.

Eu sunt 12. Am fost dintotdeauna pentru că am fost “fata lu’ tata”. Eram lângă el, moț, la toate meciurile. Eram fascinată de pasiunea pe care putea să o pună în iubirea lui cu fotbalul.

Dacă regret ceva e că nu am apucat să-l trimit pe tata la un meci dintr-un campionat european sau mondial. Nu am apucat. Dacă mai stă în puterile voastre, trimiteți-vă tații iubitori de fotbal să vadă meciurile vieții lor. Iar voi veți avea amintirile vieții voastre.

15 June 2016
Am cunoscut-o pe Învățătoarea Zurli a anului 2016

Nu a știut că este Învățătoarea Anului. Părinții copiilor din clasa ei au propus-o și au votat-o. Așa că noi, miercuri dimineața, am parcat microbuzul în fața școlii. Nu știa nimeni, în afara unor părinți, ce îi așteaptă.

La ora 10 am intrat într-o clasă în care stăteau în bănci 30 de copii. Când s-a deschis ușa și a intrat Gașca unii au început să țipe, alții au rămas muți și câțiva plângeau în hohote. De emoții și de bucurie. Au îmbrățișat-o pe Fetița Zurli atât de strâns că aproape au luat-o de pe picioare. Doamna învățătoare se uita la noi bucuroasă pentru surpriza copiilor. Habar nu avea că surpriza mai mare era de fapt a ei.

"Doamna Silvia Fuică, noi suntem aici pentru că părinții acestor copii v-au votat ÎNVĂȚĂTOAREA ANULUI. Iar titlul a fost câștigat de dumneavoastră deși în concurs au fost propuse peste 400 de învățătoare".

I-am adus o coroniță de premiantă și o super diplomă.

Silvia Fuică are 44 de ani, este mama unui băiat de 22 de ani și de mai bine de 20 de ani este învățătoare. E prima ei clasă pregătitoare. Am găsit o lumină de om. O bucurie de suflet. O femeie toată numai căldură și generozitate. Mi-a plăcut spiritul ei. Are o energie foarte frumoasă așa că nu e surprinzătoare alegerea părinților. Am privit-o cu coada ochiului. Și-a gestionat foarte bine emoțiile, a știut să-și manifeste bucuria și în același timp nu a uitat că e gazdă. A fost atentă la copiii mai timizi, a împins băncile să facă loc mai mult în mijlocul sălii și era când la catedră când în fundul clasei. Zâmbind părinților dar cu ochii pe copii.

S-a adunat toată școala: de la copii până la asistenta medicală. Nu vine în fiecare zi Gașca Zurli la Școala 13 Ștefan cel Mare din Galați. Directoarea școlii era toată numai zâmbet. O femeie foarte pozitivă.

Am ieșit la final să se bucure de noi și copiii din alte clase. Veniseră câțiva dintre părinții care au pus umărul la surpriză. Își ștergeau pe furiș lacrimile. Erau mândri. Le ieșise. Așa ar trebui să arate o societate sănătoasă. În educarea copiilor contează la fel de mult fiecare din cele 3 componente: copil, părinte și școală.

Bravo părinți frumoși! Bravo învățătoare minunată! Bravo școală 13 care ne-ai primit cu brațele deschise!

15 June 2016
Am dreptul să mă răzgândesc

Am dreptul să mă răzgândesc. Da. Am dreptul să nu-mi placă un om din ceea ce am auzit şi simțit despre el şi când îl cunosc mai bine să-mi dau seama că el nu e așa cum spuneau alții, să îmi placă de fapt şi-atunci am dreptul să mă răzgândesc. Am dreptul să mă enerveze un bărbat şi după o perioadă de timp şi de întâmplări am dreptul să mă răzgândesc şi să-mi devină simpatic. Am dreptul să cred despre cineva că este minunat şi după o cunoaștere mai aprofundată să-mi dau seama că lucrurile nu stau așa şi să mă răzgândesc. Am dreptul să cred că un anume obiect mă va face fericită şi după ce îl am să-mi dau seama că nu e nimic din ce am crezut şi-atunci am dreptul să mă răzgândesc. Am dreptul să mă despart de cineva şi după câteva zile să-mi fie atât de dor încât să mă răzgândesc. A te răzgândi înseamnă de fapt a zăbovi mai mult pe un gând. A-l întoarce pe toate fețele. A-i descoperi valențe noi. M-am răzgândit asupra unor obiective, asupra unor oameni, asupra unor lucruri. Am dreptul să mă răzgândesc şi nimeni nu are dreptul să mă tragă la răspundere pentru asta.

-Ziceai că X e nu știu cum şi că nu o să zăbovești mai mult de 5 minute.

– M-am răzgândit.

Acest răspuns ar trebui înghițit de celălalt pe nemestecate şi fără nicio substanță ajutătoare. Avem dreptul să ne răzgândim, iar ceilalți au dreptul să-şi țină pentru ei părerile despre alegerile noastre. Şi bine-ar fi ca noi, cei care ne dăm dreptul să ne răzgândim, să ne amintim mereu că avem acest drept şi să ne dăm şi obligația de a nu judeca nici gândelile nici răzgândelile celorlalți.

13 June 2016
Mirela Retegan invitata in emisiunea “Numai de Bine”

12 June 2016