Toate fetițele vor să vie Prinţese. Sau Zâne. A mea dorea să fie Ursitoare. Pentru că ursitoarele noastre erau şi zâne şi prinţese şi fete care duceau veştile bune şi urările frumoase pentru copiii botezaţi. Când avea vreo 4 anișori, Maya privea cu ochii mari şi aproape uitând să respire, repetiţiile fetelor. A învăţat textul înaintea multora dintre ele. Momentul în care se machiau, se coafau şi îmbrăcau rochiile pline de volane, dantele şi voal era pentru ea ceva magic.

– Mama, când o să fiu mare o să pot şi eu să fiu ursitoare?

A avut răbdare 10 ani. I-am promis că va putea face asta după ce va intra la liceu. Nu mă întrebaţi de ce i-am spus asta atunci, astăzi mi se pare cel mai potrivit moment să facă asta. Până să îmbrace costumul de ursitoare şi să fie una dintre fetele care lasă gânduri bune pentru noul-născut, Maya a făcut diverse alte lucruri prin firmă. Pe la 6 ani şi-a câştigat banii de îngheţată făcând curat în birou. Ștergerea prafului, aspiratul, măturatul, aranjatul recuzitei sau punerea în ordine a hârtiilor de pe birou erau atribuţiile ei. Pe la 8 a fost o perioadă asistenta mea personală. O lăsam să răspundă la telefon( într-un anumit interval de ore) şi ea conştiincioasă nota numele persoanelor care m-au căutat şi motivul telefonului:

– Bună, sunt Maya, mama nu poate să vorbească. Cine sunteţi şi ce să-i transmit?

Sigur că am rugat câteva prietene să o sune şi să ia foarte în serios rolul ei, ca să prindă curaj, apoi chiar şi-a făcut treaba de-adevăratelea. Pe la 10 ani a început să scrie texte pentru spectacole. (Avea un concept în care să reunească toate personajele negative şi să le transforme în personaje pozitive) iar în paralel a învăţat să facă face-painting şi sâmbăta şi duminica era asistentă de face-painter. A pictat nenumăraţi copii şi ei o îndrăgeau foarte tare. Aşa că au trecut repede cei 10 ani care au despărţit-o de costumul de ursitoare. Am învăţat împreună textul pentru că la firmă o ascultă Andrea ( şefa lor) şi s-a prezentat conştiincioasă la repetiţii. Când a sosit ziua cea mare a fost extrem de emoţionată. Nu a fost uşor pentru că avea de susţinut 3 spectacole unul după altul, pentru că ştia exact că va avea toţi ochii pe ea şi că fiecare vorbă este atent cântărită de cei prezenţi. A făcut faţă cu bine. Nu ştiu prea mult detalii pentru că era foarte obosită când a ajuns acasă târziu în noapte. Dar era foarte fericită şi emoţionată.

“ Mama, Doamne, când vezi mămicile cum plâng şi cât sunt de fericite, şi bunicuţele cât sunt de încântate, şi taţii cât sunt ei de mândri. Naşele mi se par că sunt foarte, foarte emoţionate. E foarte frumos, abia aştept să mai merg! ”

Sunt o norocoasă să fi făcut ceva în care propriul meu copil să se simtă bine şi din care să-şi dorească să facă parte. Are agenda plină, sunt week-enduri multe în care vrea să ajungă la evenimentele de botez iar eu mă declar foarte fericită. Dacă vă nimeriţi la vreo petrecere şi ea e în echipa ursitoarelor o veţi recunoaşte foarte repede: e caldă şi bună, talentată şi foarte frumoasă. Toată-i mā-să! :)))))))))

Am atâtea lucruri de învățat despre mine înainte de a învăța totul despre sex, despre mâncare, despre iubire, trădare, despre politică, sport, totul despre ceilalți sau despre oricare. Despre mine am de învățat cel mai mult și conștientizez în fiecare zi că TOTUL este despre mine.

Despre cum mă înalță și mă coboară ceea ce fac, despre cum mă slăbește sau mă îngrașă ceea ce mănânc, despre cum mă bucură sau mă întristează ceea ce iubesc, despre cum mă simt când vin sau când pleacă oamenii din viața mea. Fără nicio urmă de ipocrizie și cu riscul că aș putea fi interpretată, cred că viața mea e despre mine. Și viața ta e despre tine și viața fiecăruia e despre el. Fiecare pas înainte e o competiție cu mine. Fiecare succes e al meu. Fiecare cădere îmi aparține și fiecare ridicare e muncită cu toți mușchii mei. De fiecare dată când am luat-o de la capăt a fost decizia mea. Fiecare kilometru alergat a fost cu mine, al meu. Fiecare kilogram pus sau dat jos au fost ale mele. Fiecare hohot de râs mi-a aparținut așa cum fiecare lacrimă a fost a mea 100%. E despre noi. Suntem singurii care ne putem face sau ne putem strica viața.

Oricât de simplu ar fi să putem da vina pe cineva, nimeni nu se poate ridica în locul nostru, nimeni nu poate să iasă din ceva făcând pasul în lateral pe care trebuie să-l facem noi, nimeni nu poate merge mai departe pe drumul pe care trebuie să meargă fiecare dintre noi. Tot ceea ce fac e despre mine. Felul în care iubesc, urăsc, felul în care îmi cresc copilul, în care mănânc, în care mă mișc sau nu, felul în care îmi împlinesc visele. Fiecare succes îmi aparține și fiecare eșec pot să-l depășesc doar eu. Viața mea e despre mine. Punct.

Zilele trecute m-am uitat cu Maya la filmul "Cum să fii singur și fericit" și mi-am dat seama la sfârșitul filmului că eu n-am mai fost singură de 20 de ani. Narcisa Suciu îmi spunea acum 1000 de ani 🙂 cum a ajuns ea la concluzia că suntem singuri doar între relații, dar în loc să ne bucurăm de libertate plângem după relația care s-a terminat și visăm la cea care urmează să vină. În filmul vizionat de noi fix despre asta este vorba: o fată care pune punct unei relații care nu o făcea fericită și în loc să se bucure în tihnă de libertate, de faptul că nu mai trebuia să țină cont de nimeni ci putea să-și așeze viața cum dorea, bătea cluburile noapte de noapte îmbătându-se și trezindu-se dimineața în brațele unor tentative de relații. – Eu nu am fost liberă de 20 de ani, de când a apărut tatăl tău în viața mea. Apoi, acum 16 ani, am rămas gravidă și de atunci nu mai organizez nicio zi în care să conteze doar ceea ce vreau eu. Trebuie mereu să mă gândesc întâi la tine și la alte priorități. Trebuie să țin cont de ce faci tu, ce program ai, ce facem cu câinele, cum așez lucrurile în firmă, ce întâlniri reprogramez… înainte să-l cunosc pe tatăl tău îmi planificam lucrurile fix după capul meu. Apoi ai apărut tu și… laaaa revedereeeee.

– Mai ai 3 ani mamă și poți din nou să nu mai ții cont de nimeni.

– Chiar așa Maya, cum ar fi la 50 de ani să pierd nopțile prin cluburi îmbătându-mă și cautându-l pe Mr. Big?

Cam nasol. De aici a început nebunia. Lucrurile au scapăt de sub controlul discuțiilor și ne-am distrat copios imaginându-mă cum ar fi să-mi "pierd mințile" la 50 de ani și cu ea obligată să aibă grija mea.

– Să mă sune aia, zicea Maya râzând, să vin să culeg Antrenorul Părinților care îi învață pe oameni în cluburi să se joace…  

Am râs în hohote imaginându-ne cele mai amuzante scenarii. Eu râdeam dar nu era râsul meu. Mi-am dat seama că nu am mai fost singură de 20 de ani. Și că voi avea 50 de ani când voi rămâne fără grija copilului. Și parcă nu m-am mai uitat atât de dornică după relația vieții. Avea dreptate Narcisa. Nu știm să ne bucurăm de libertate. Nu știm să ne facem viața asumându-ne fiecare zi, fără să vină nimeni să ne facă să râdem sau să plângem. Ori să trezească în noi emoții de "râs cu plâns, balegă de mânz". Dedic acest text tuturor oamenilor singuri, ce nu s-au gândit nicio clipă să se bucure de această perioadă care, ca tot ce e bun, într-o zi se termină.

 Jumătatea de măsură mi se pare cea mai periculoasă otravă. Mai toxică decât sunt toxinele unei țevi de eșapament. Mai nesănătoasă decât sunt toate E-urile din alimente. Mai periculoasă decât tutunul, alcoolul și mai nocivă decât aurolacul. Jumătatea de măsură nu se vede cel mai bine în farfurie sau în portofel. Se vede în inimă. Să te mulțumești cu o jumătate de poveste, o jumătate de iubire, e ca și cum ai înjumătăți orice lucru din viața ta. Să te mulțumești cu jumătatea de măsură e ca și cum ai alege în fiecare zi să trăiești pe jumătate.

Jumătate de zi, jumătate de noapte, jumătate de pasiune. Imaginați-vă că în miezul nopții, când toată lumea doarme, vă ridicați din pat și umblați de nebuni pe străzi goale… Că la jumătatea filmului te ridici și ieși din cinematograf. Că oprește o piesă la jumătatea ei. Că te-ai da jos la jumătatea distanței și ai rămâne acolo în loc să mergi spre casă. De ce te-ai mulțumi cu un loc de muncă în care să simți că e doar jumătate din ce visezi tu să faci? De ce te-ai mulțumi să trăiești doar o jumătate de relație? Ce crezi că se întâmplă cu toate jumătățile neconsumate? Se adună într-o lume a jumătăților netrăite, nemâncate, nedormite și neiubite? Și de acolo, din lumea lor, te strigă? Ai văzut vreodată oameni vorbind singuri pe stradă? Cu privirea ațintită într-un punct fix? Ei bine, oamenii aceea vorbesc cu jumătatea vieții lor care își cere drepturile. Tot ce n-am trăit și-am fi putut trăi se socotește la capăt cu minus. Și cu cât sunt mai multe cu atât atârnă mai greu. O jumătate de măsură cu încă o jumătate de măsură nu dau un întreg. Dau două lucruri neterminate.

Două motive de privit înapoi cu regret. Două cârlige ce te vor ține agățat într-o nedefinită parte. Dacă nu vei avea curajul să treci dincolo nu vei ști niciodată care jumătate ai trăit-o. Nu-ți juca ocaziile pe jumătăți de măsură. Fii curajos. Ia în brațe toată povestea. Indiferent cum se va termina vei merge mai departe cu sentimentul că ai consumat-o, nu cu senzația că te-a consumat ea pe tine.

Ei bine, nu aș fi crezut că interiorul unei simple cutii poate să facă atât de fericiți niște copii. Am primit, în urmă cu aproape o lună, o cutie de nisip kinetic . A stat în biroul meu și a așteptat cel mai bun moment să întâlnească niște copii. Iar momentul a venit cu ocazia aniversării finului meu Dragoș. Împlinea 2 ani și știam că colo vor fi mai mulți copii. Mi s-a părut momentul perfect să testez acest produs. Nu știam nimic despre ceea ce se afla în cutie. Am ajuns când petrecerea era în toi, ca o nașă adevărată, plină de cadouri. I-am dus sărbătoritului toboganul despre care știam că îl va face fericit, surorii și verișoarei lui rochițe, coronițe și alte jucării inscripționate cu personajele preferate. După ce i-am lăsat să se bucure de darurile primite i-am zis prietenei mele:

– Am în mașină o cutie de nisip kinetic. – Nu pot să cred!! a reacționat Mihaela exaltată. Habar nu ai de când își doresc asta. Adu-l repede!

Mihaela mea, care este o mamă extrem de conectată la nou, știa exact ce are de făcut. A adus o pătură și o tavă (să nu se risipească niciun firicel) iar copiii s-au așezat în cerc pe păturică și au început să frământe nisipul revărsat în cutie. Au atins nisipul cu mâinile, au început încet încet să-l frământe și să facă tot felul de modele. Țipetele lor de bucurie spun tot despre efectul pe care îl are acest nisip asupra copiilor. Surpriza plăcută a fost să văd oamenii mari ridicându-se de la masă și venind lângă cutiuța mea de nisip kinetic. A fost de departe cadoul de care mama sărbătoritului s-a bucurat foarte tare. Finuţul meu s-a jucat cu multă plăcere, iar partea care mi s-a părut cea mai importantă e faptul că toți copiii de la petrecere s-au bucurat de nisipul magic. Nisipul minune il puteti comanda aici.

– Dă-mi Doamne atât cât să pot da şi altora! spunea mătușa mea Matilda, sora mamei mele. O femeie simplă şi foarte deșteaptă. Un om extrem de atent la nevoile celorlalți. Nu a întors niciodată privirea în partea cealaltă când, lângă ea, cineva a avut nevoie de ajutor. – De ce spui așa mătușă? am întrebat-o într-o zi ascultând care era rugăciunea ei către Dumnezeu. – Pentru că dacă am ce să dau altora înseamnă că deja eu am pentru mine tot ce-mi trebuie. Nu am formulat niciodată o astfel de rugăciune dar am acționat mereu în legea lui "dar din dar se face rai". Mi-am amintit asta zilele trecute când am semnat OP-ul cu care Asociația ClowniMed va putea să-şi facă treaba şi pe timpul verii. Am ales din ce am câștigat eu să dau mai departe unor acțiuni în care cred. Mereu mi-am dorit să fac mai mult pentru copiii aflați în dificultate. Nu am reușit atât cât aş fi vrut din tot felul de motive. Știu cât e de importantă alinarea durerii celor mici. Şi alungarea plictiselii din zilele lungi de pe patul de spital. Am încercat să fac un proiect, să angajez oameni care să facă asta împreună cu mine. Nu mi-a ieșit cum aş fi vrut așa că am renunțat. Dar nu am renunțat la acțiunile prin spitale. Timpul nu ne-a permis să fim atât cât am fi vrut lângă copilașii cu nevoi speciale. Şi nici priceperea. Am înțeles că e o altă meserie. Să te apleci la fiecare pătuț cu căldură şi răbdare e la fel de necesar ca medicamentația prescrisă. Noi suntem desertul, prăjitura, dar cei care fac asta zi de zi sunt la fel de necesari ca apa din organism. Într-o zi mi-am dat seama că, de fapt, ce vreau eu nici măcar nu are nevoie de prezenţa mea fizică. Eu pot să contribui la ce fac alți oameni pentru a face mai frumoase viețile celor aflați în nevoi speciale, fără să fiu neaparat fizic acolo. Pe Lucian Ianuș îl cunosc de mulţi ani. Am lucrat împreună şi oricând aş apela la el pentru un eveniment în care sunt copii. E un actor talentat, un foarte bun animator dar în primul rând este un băiat cu un suflet imens. L-am văzut în diverse situații, am făcut împreună acțiuni şi pentru copiii din canale şi pentru cei care locuiesc în Paradisul Verde. El a rămas același. Pentru el sunt copii şi unii şi ceilalți.

Lucian m-a impresionat foarte tare într-o deplasare la Baia Mare când ne-am întâlnit cu o fetiţă care suferă de sindromul Dravet. Atenția, căldura şi priceperea cu care el s-a aplecat asupra fetiţei mi-au rămas întipărite în minte. Zilele trecute l-am chemat la o cafea şi la o poveste. Mă hotărâsem deja să-l ajut. Lucian lucrează pentru copiii din spitale în special. Împreună cu colegii lui se duce în fiecare zi în câte un spital şi aduce zâmbetul pe feţele celor mici. Au o asociație şi se străduiesc zi de zi să rămână cu aripile de înger deschise. Eu am semnat un OP şi le-am suflat puţin în aripi. Vânticel bun, răcoritor şi aducător de liniște. Dar ei au nevoie de tot suportul pentru a face asta mai departe. Când copilul nostru e bolnav am plăti oricât să-l vedem zâmbind. Lucian asta face. Desenează zâmbete pe chipurile copilașilor bolnăviori. Asta nu e o meserie. E o misiune. Trebuie să fi pus Dumnezeu un gram de dumnezeire în tine ca să poți face asta. Iar Lucian a înțeles care e misiunea lui şi se ţine de ea. Din când în când mai are nevoie de noi să-i dăm o mână de ajutor.

Lucian Ianus: " Sustinerea proiectului va aduce bucurie la peste 300 de copii spitalizati, cu autism sau sindrom down, iar faptul ca un om atat de important in vietile copiilor din Romania ne sprijina, ne da o mare incredere ca putem duce terapia prin zambet la un alt nivel."

Pe Lucian îl găsiți aici. Şi puteți să-l contactați şi să îi dați o mână de ajutor. O să revin cu povestea lor şi cu un plan concret prin care să aducem zâmbetul în cât mai multe spitale din România.

 

" Nu cred că ne mai vedem nepoată…" mi-a zis fratele tatălui meu când l-am văzut acum două săptămâni.

Avusesem spectacol la Oradea și am trecut pe la el. Știam că e ultima dată. I-am dus cartea mea pe care i-am scris o dedicație. – Eu o să plec la tatăl tău și o să-i spun cât ești de grozavă. Sunt foarte mândru de tine. Cred că e ultima oară când ne vedem. – Eeeee, ce tot vorbești din astea? a sărit nora lui încercând un ton de glumă. El s-a uitat în ochii mei fix cu privirea cu care s-a uitat și tata ultima oară și, privindu-mă, i-a spus nurorii lui: Nepoata mea știe despre ce vorbesc. Am zâmbit, nici măcar nu am încercat să-l contrazic.

 Să-i spui că mi-e tare dor de el, am reușit să șoptesc ținându-mi nodul în gât.

S-a jucat de-a v-ați ascunselea cu cancerul vreo 7 ani. L-a păcălit cât de mult a putut. I-a distras atenția cât să-și pună în ordine toate lucrurile din viață. Au conviețuit 7 ani ca șoarecele și pisica. I-a tot întins capcane și el le-a tot fentat. Până și-a însurat feciorul cel mic. Abia a împlinit 60 și… Tata n-a avut chef de joaca asta. După un an și jumătate de la diagnostic s-a plictisit. S-a dus la 62. Celălalt frate al lor la 45 iar tatăl lor la 52. Mi-e și frică să fac o medie. Mă agăț de partea feminină. La mama în familie se trece de 70. Și bunica din partea tatălui a făcut 72.

Cum e viața după 40 de ani? m-a întrebat Maya într-o zi. Începi să-ți iei rămas bun de la tot mai multă lume. Începi să-ți urezi "la revedere" într-o altă galaxie.

Din lumea mea colorată și veselă zbor la Oradea pentru că, în ultimul an, după fiecare plecare din țară, când îl sunam să-l întreb ce face, îmi spunea:  Te-am așteptat nepoată, să nu-ți stric concediul. Și-a ales o zi în care eu să pot ajunge la ultima întâlnire. A fost cel mai organizat și planificat om din câți am cunoscut. Nimic nu a rămas nelămurit în urma lui. Și-a așezat fiecare om și fiecare lucru la locul lui și s-a dus să-și trăiască nemurirea. Alexandru Retegan era numele lui de pe pământ. Un om de la care am învățat multe dar mai ales am învățat lecția demnității.

" Nepoată, faci o treabă grozavă. Tu îi înveți pe oameni cum să fie părinți mai buni pentru copiii lor. Să nu te schimbi de dragul nimănui. Rămâi dreaptă și bună așa cum a fost tatăl tău".

De la el am învățat că primim fix atâtea zile câte ne trebuie. Dacă știm pentru ce le cerem. El a vrut să-și însoare feciorul. Și i-a făcut luna trecută o nuntă ca-n povești. L-a lăsat să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Iar el s-a ținut de promisiunea cu care și-a negociat ultimii ani: “Vreau să trăiesc să-l văd pe Ionuț însurat”. Și-atât a trăit.