Suntem fiecare pe culoarul lui. Trebuie doar să ajungem la linia de sosire. Diferită pentru fiecare culoar. În ritmul nostru, dozându-ne energia, hidratându-ne, făcând câte opriri avem nevoie, grăbind pasul atunci când putem. Dar scopul e unul singur, să ajungem la linia de sosire, fericiti că am parcurs culoarul nostru după inima și puterile noastre. 

 Adică, doar atât? Despre asta e viața? Să nu trec eu puțin linia în culoarul vecin și sa alerg umăr la umăr cu cel de lângă mine ca să simt că am cu cine să mă întrec? Adică să-l las pe celălalt să fugă mai repede când aș putea să fiu acolo și să-i pun o piedică?

Ni se pare îngrozitor de complicat tot ceea ce e de fapt îngrozitor de simplu. Dacă am sta fiecare în culoarul lui și lupta am da-o doar noi cu noi, sigur am trăi toți mai fericiți. 

Nu rezolvăm nimic părăsindu-ne culoarul. Tot la finishul nostru ajungem. Numai că în loc să fi făcut asta în spațiul care ne-a fost alocat, am stat în spațiul altora luându-le și lor din aer și din energie. 

 Culoarul meu e numai al meu și nu o să mi-l ia nimeni niciodată. Chiar dacă vecinul din stânga sau din dreapta fură din ideile cu care eu merg înainte doar are senzația că a câștigat ceva. La linia de sosire e o tabelă pe care sunt trecute toate erorile, greșelile, furtișagurile. De fiecare data când am încercat să păcălim am “castigat” un punct pe tabela care ne așteaptă la linia de sosire. E o tabela pe care o vedem doar noi dar e ca și cum ar vedea-o toată lumea.

De fiecare data când facem un lucrur urât, sau emitem gânduri negative  ar fi bine să ne imaginăm tabela aia care e la capătul culoarului nostru. Eu o vreau cu puncte albe. 

Eu,mie, imi adun buline albe.

Vreau acolo pe tabelă să fiu premiantă. Aici doar alerg. Sunt maratonistă pe culoarul meu. Alerg pe cont propriu, îmi fac alergarea cât mai plăcută și dacă e nevoie din când în când mă opresc doar dacă în culoarul din stânga sau din dreapta mea e cineva căzut și vrea să-l ajut să se ridice. Nici măcar nu mai vreau să-l ridic eu. Poate omul vrea să învețe singur lecția asta, fără nici o mână din afară. Dar mă opresc să vadă că sunt acolo și aș putea să intind mâna. Știu din privirea lui ce am de făcut mai departe. 

În rest, îmi văd de culoarul meu. Imi aleg singură antrenorii, preparatorii, eu simt cel mai bine cu cine mă potrivesc, în cine să am încredere că mă ajută să-mi dozez corect energia. 

Am o singură țintă- finishul. Și un singur scop- o tabela cu multe buline albe. Și astea o să le primesc sigur dacă o să-mi parcurg culoarul echipată corespunzător: cu iubire, răbdare, credința, compasiune, generozitate. Și lăsând în urma mea numai raze de Mirela. 

Da, știu, vă surprinde și sigur vă întrebați:

"Ce e prostia asta? Cum adică să-i cer voie să vorbesc în numele lui?"

Din păcate, majoritatea părinților se transformă în purtătorii de cuvinte ai copiilor lor. Și nu doar le poartă, le și folosesc. Și când toate cuvintele copilului tău sunt într-un sac, care e în mintea ta, cum vrei să mai scoată copilul cuvinte pe gură?

"Copilul meu nu vorbește nimic atunci când întâlnim oameni noi. Când este întrebat ceva se uită la mine cu o privire disperată. Dacă eu plec de-acolo și îl las cu noua cunoștință îi turuie gura ca la o moară stricată. Nu mai știu ce să fac cu el!" Am auzit asta la mulți oameni apropiați mie. Și-așa mi-am amintit că și eu m-am confruntat fix cu aceeași problemă. Doar că mi-am dat seama repede că problema nu era la copil ci la mine. Era ceva ce trebuia neapărat schimbat, dar nu în comportamentul celui mic ci în apucăturile celui mare.

E greu să te abții și să nu reacționezi atunci când copilului tău i se pune o întrebare iar el întârzie prea mult cu răspunsul. Dacă are chef răspunde, însă dacă nu i se pare interesantă sau importantă întrebarea s-ar putea să nu aibă chef să se gândească la un răspuns. Sau să-l formuleze. Sau poate nu are chef să-i dea glas. Pentru că întârzie răspunsul celui mic ne grăbim noi, adulții, să spunem lucruri în locul lor. Și la un moment dat ei nu mai spun nimic până nu primesc aprobarea noastră. De-atâtea ori am dat noi răspunsurile perfecte încât acum copilul nostru se teme că nu va ști să fie la fel de bun. Și-atunci caută ajutor. Și aprobare. Și din priviri vrea să știe care e răspunsul cel mai potrivit pe care i-l așteptăm.

Eu am identificat această nevoie a copilului meu de a avea aprobarea mea, nevoie născută din super prezența mea de spirit. Nevoie născută și crescută cu fiecare răspuns dat de mine în locul ei. Cu cât părintele e mai mut și nu se grăbește să răspundă, cu atât mai mult îi lasă loc piticului să-și limpezească mintea. Pentru că eu am mai identificat o frână în rapiditatea cu care copiii răspund: numărul mare de întrebări pe minut. Nu trebuie să fim doctori în psihologie ca să observăm și să acceptăm că un copil nu prea are cum să răspundă atunci când întrebările sunt în cascadă: "Cum te cheamă? Câți ani ai? La ce grădiniță ești? Ce vrei să te faci când o să crești mare? Ce rochiță frumoasă, cine ți-a cumpărat-o?"

Și-l vezi pe copilul tău, care vorbește câte-n lună și-n stele, că stă și se uită ca vițelul la poarta nouă.

– Când te întreabă lumea lucruri de ce nu vorbești? am întrebat-o într-o zi pe Maya. – Pentru că nu știu la ce să răspund mai întâi, ce e important și ce nu, ce trebuie să spun…

Eu am identificat aceste două probleme în comportamentul meu și-am început un exercițiu nou și foarte greu: am început încet, încet să tac. Să-mi țin gura. Să-mi mușc limba atunci când îmi venea să vorbesc în locul ei. Direct proporțional cu efortul meu dea tăcea era efortul ei de a vorbi în prezența mea. Și cu cât tăceam eu mai mult cu atât mai multe răspunsuri putea ea să formuleze. Mai întâi a învățat să răspundă repede și la obiect. Apoi a renunțat să mai caute în privirea mea aprobarea pentru ceea ce spune.

Astăzi, după aproape 10 ani de la acea întâmplare, își asumă foarte clar toate răspunsurile. Vorbește ce vrea, când vrea și cu cine vrea. Iar eu am învățat să-i cer voie atunci când vreau să vorbesc în numele ei. Ne-am câștigat dreptul de-a ne respecta intențiile.

Toată viața am avut probleme cu kilogramele. De când mă știu. Așa că am fost ochi și urechi atunci când o prietenă a venit la mine să-mi povestească dieta ei minune. O cunosc de 20 de ani. Când am întâlnit-o prima dată avea vreo 50 de kilograme. Acum câțiva ani am revăzut-o și am avut un șoc: era triplă. Iar săptămâna trecută a venit la mine în birou și am avut din nou un șoc: am revăzut-o cu silueta de odinioară. Mi-a povestit cum a slăbit. Mi s-a părut foarte tare întreaga teorie. Așa că am început și eu să aplic metoda ei. Mi-a dat un link cu un blog pe care ea a scris un jurnal. Primele 60 de zile care, spune ea, sunt cele de acomodare. Metoda primită de ea de la un medic nutriționist constă în mâncatul la ore fixe. Respectate cu strictețe: 7:00, 10:00, 13:00, 16:00 și 19:00. Între ele doar apă. Nimic altceva.

"Poți mânca orice dar numai la aceste ore".

Despre ce pui în farfurie și în ce cantități mi-a zis că trebuie să ne guverneze legea bunului simț. Măsura. Eu am început de o săptămână. Primele efecte: a dispărut sentimentul de vinovăție de după fiecare masă. A dispărut frica de a combina un aliment cu altul. A apărut relaxarea că nu trebuie să mănânc acum tot pentru că mai vine o masă peste doar 3 ore. Am devenit mult mai disciplinată. Aștept cu bucurie mesele principale, mă gândesc ce m-ar bucura să mănânc și am tot timpul în geantă niște biscuiți, o banană, un iaurt, ceva, orice care poate fi mâncat dacă nu am vreme să ajung la masă. Asta e prima etapă. Eu acolo sunt. Și mi-am rugat prietena să organizăm o întâlnire cu cititorii mei care se confruntă cu aceleași probleme. Așadar, vă puteți înscrie pentru o întâlnire în care voi veni eu, modelul meu (cu ocazia asta își va dezvălui și identitatea pentru că ea și-a făcut blogul sub anonimat) și medicul nutriționist cu care are deja o legătură foarte strânsă. Vom putea afla toate detaliile și vom putea adresa întrebări. Pana la intalnire uitati-va putin la jurnalul primelor 60 de zile pe care prietena mea l-a scris pe un blog.

http://dietaminune.weebly.com

Întâlnirea va avea loc în Bucuresti pe  19 septembrie de la ora 18.00. Trebuie sa va inscrieti pe adresa de e-mail contact@zurli.ro. Lasati acolo numele prenumele, adresa de corespondenta si un numar de telefon. Veti primi inapoi confirmarea inregistrarii si locul de intalnire. Numarul de inscrieri este limitat. Participarea este gratuita. E un cadou pe care eu vreau sa-l fac celor care ma citesc si care se confrunta cu aceeasi problema caa mea. Eu una m-am săturat să mă simt prost după fiecare îmbucătură care mi-a plăcut. M-am săturat să fiu spectator în magazinele care nu au haine mai mari de mărimea 42 și să mă despartă mereu 5 kilograme de bucuria de a mă uita în oglindă. Pâna la întâlnire eu voi avea deja o lună de când aplic metoda mâncatului la ore fixe și vă voi povesti și experiența mea personală.  

Dacă îți place să călătorești, atunci specializează-te în asta.

Dacă îți place să faci sport, fă unul atât pentru trup cât și pentru minte.

Dacă îți place să faci unghii, specializează-te în manichiură.

Dacă îți place să gătești, fă cele mai bune sarmale, plăcinte și prăjituri.

Dacă îți place grădinăritul, învață cât mai multe despre cum se face.

Atunci când ți-ai descoperit o pasiune, exploateaz-o. Întoarce-o pe toate fețele, ca pe o haină, până când o să-i cunoști toate cusăturile. Când o să știi despre haina din mâna ta, din ce materiale e făcută, cu ce mașină a fost cusută, ce ațe s-au folosit, de unde e căptușeala, cum se spală și mai ales cum se calcă, se va chema că haina ta e lucrul despre care știi cele mai multe din tot ce știi. Sau că despre pasiunea ta știi absolut tot ce trebuie, mult mai mult decât alți oameni care cunosc subiectul, dar nu au aceeași pasiune cu tine. Rămânem la haină ca să fie simplu de exemplificat. Atunci când ești pasionat de haină dorești să vezi ce are înăuntru. Încearcă să-i pui tiparul pe masă și să înțelegi fiecare linie care a fost trasată. Când vei ști fiecare gaică și fiecare tiv din hainea ta, vei putea să vorbești despre ea cu cea mai mare ușurință și vei deveni ascultat.

Când cunoști lucrurile, îți vin și vorbele despre ele. Când ai descoperit singur și ai învățat toate detaliile, se trezește în tine pasiunea de a povesti și vei deveni interesant pentru ceilalți.

Învață tot ce se poate, învață despre lucrul care îți place cel mai mult să-l faci. Poți ajunge regina sprâncenelor și pentru asta nu trebuie să cunoști neapărat toată anatomia corpului uman. Poți fi cea mai tare educatoare fără să fi terminat 7 universități, 5 masterate și 2 doctorate. Poți ajunge cel mai bun medic sau cea mai bună croitoreasă.

Dar, nu uita. Atunci când ai descoperit ce-ți place cel mai tare să faci, încearcă să iubești acel lucru. Când tu cunoști cu adevărat ceva, oamenii te vor recunoaște pe tine ca fiind cunoscătorul. Și vor veni la tine dornici să afle mai mult. Din specialist ajungi consilier, din consilier consultant, din consultant inspirație și din inspirație istorie.

Și oamenii te vor ține minte ca fiind cel mai bun în ce ai fost tu cel mai bun, nu ca pe unul care știa câte puțin din toate, dar nimic până la capăt.

Eu nu sunt dusă la biserică decât de mama și de bunicile mele. Eu pe mine nu prea m-am dus. Rar și doar atunci când simt că vreau să fac asta. Mā reculeg, aprind lumânāri pentru tata si de cele mai multe ori trag câteva ture de plâns de se uitā la mine toti lucrātorii de-acolo. Dar, pot să spun cu mâna pe inima că mi-am lăsat viața în mâinile lui Dumnezeu. Sau cum vreți fiecare dintre voi să-i spuneți divinităţii. V-ați întrebat vreodată în mâinile cui, conștient sau inconștient, v-ați lăsat viața? În mâinile partenerilor? În mâinile șefilor? Pe mâna soacrei sau pe mâna băncilor? Ți-ai lăsat viața pe mâna copiilor? Pe mâna cui ți-ai lăsat viața, ăla are grijă de ea. Și el face cum se pricepe. Și cum a învățat și în funcție de propriile lui interese. Eu cred că dacă îți lași viața în mâinile lui Dumnezeu, El are grijă de ea. Cum să-i ceri Bunuțului să aibă grijă de ceva ce nu e nici la tine nici la el, ceva la care singur ai renunțat? Eu i-am dat-o lui în grijă. Iar de atunci, viața mea înflorește. Personal, profesional, fizic, emoțional, fiecare an e mai bun decât anteriorul, fiecare întâmplare e o lecție învățată, fiecare întâlnire are un rost. Atunci când îți lași viața în mâinile lui Dumnezeu nu mai trebuie să stai cu ochii pe nimeni. Când mergi pe mâna Lui,e de ajuns să privești în sus.

Prietena mea şi-a cunoscut iubirea la mult timp după ce el rămăsese singur. I-a legat o dragoste mare, potrivire perfectă, s-au hotărât să se căsătorească. S-au mutat împreună, iar fetiţa lui din căsătoria anterioară a început să vină în vizită în week-end-uri sau în zilele în care i se dădea voie. Doar că aceste întâlniri nu decurgeau după vreun program, în aşa fel încât ambele părţi să-şi poată regla din timp agenda. Fetiţa iubitului venea la ei doar atunci când mama avea chef sau nevoie de timp liber. Ba chiar îşi luase libertatea de a se răzgândi în ultimul moment, mai ales că prefera să o ducă pe cea mică la părinţii ei decât să o lase la taică-su’. Nu a vrut să o cunoască pe femeia cu care locuieşte fostul ei bărbat şi nu a intrat niciodată în casa lor. Când fetiţa a făcut febră sau a avut vreo problemă de sănătate, a preferat să vină să o ia în miezul nopţii, învelită în pătură, decât să urce în casa “spurcată” de relaţia fostului ei soţ cu o altă femeie.

Prietena mea iubeşte copiii, are un magnet nemaipomenit şi mai e şi un om frumos, bun ca pâinea caldă, generos şi foarte atent. Şi suferă cumplit pentru că mama copilului viitorului ei soţ nu o lasă să construiască o relaţie cu cea mică. S-a străduit din răsputeri să fie pace şi linişte. I-am explicat că, până nu se face pace între cei doi părinţi, ea nu este altceva decât o victimă colaterală. Ea trebuie să rămână Elveţia. Neutră până la Dumnezeu. N-are de ce să-şi facă griji că între cei doi soţi e o situaţie conflictuală, sunt problemele lor nerezolvate care nu o privesc pe ea absolut deloc. El a intrat în relaţia lor cu remorca lui plină de noroi pe care trebuie să o cureţe, iar ea trebuie să-i lase timp să facă asta, să-şi aleagă singur mijloacele şi în niciun caz să nu se urce în remorcă pentru că o să se murdărească rău de tot. Şi abia dacă nu se mai înţeleg, îşi poate lua poşeta să plece mai departe şi să-şi vadă de viaţa ei. În timp ce bărbatul acela rămâne cu remorca lui, cu problemele lui, cu fosta nevastă, cu copilul, cu tot ceea ce ţine de el. Ba chiar am sfătuit-o pe prietena mea să-l ajute să se spele abia atunci când se dă jos din remorcă şi să mergă mai departe cu el “ca nou”.

Pentru cā nu aveam bani am inventat un MAGAZIN CU LUCRURI GRATIS. Au fost vremuri in care câștigam 300 de euro și gradinița Mayei costa 250. De euro. Nu mă întrebați cum m-am descurcat. Nimeni nu a știut cu adevarat cum au stat lucrurile. Si cu atât mai puțin copilul. – Mama, dacă tu rămâi fără muncă și noi rămânem fără bani, din ce am putea să trăim? Am putea să murim de foame? – Maya, sunt atâtea moduri de a face bani. Dacă suntem sănătoase, orice lucruri se rezolvă. Nu există niciun motiv să murim vreodată de foame. – Dar ai văzut că pe Hansel și pe Gretel tatăl lor i-a lăsat în pădure pentru că nu mai avea ce să le dea de mâncare… – I-a lasat în pădure pentru că mama lor vitregă nu îi iubea și pentru că tatăl lor nu a reușit să fie suficient de puternic încât să o lase în pădure pe ea. Copiii ar fi putut să mănânce frunze și rădăcini și fructe, sigur n-ar fi murit de foame. Natura ne oferă destule variante cât să ne țină în viață dacă suntem suficient de determinați. – Și dacă totuși rămâi fără serviciu, cum am putea să facem rost de bani? Ar trebui să cerșim? – Mami, dacă vreodată, prin absurd, am ajunge în situația asta, eu cred că n-ar trebui să cerșim. Cred că am putea face un program de spălat parbrize în intersecții, pe versuri hip hop, ne-am îmbrăca în trening, cu șepci cu cozorocul într-o parte, am învăța câteva mișcări de mâini și picioare și am face spectacole la semafor. Oamenii ne-ar da banii pentru că le spălăm mașinile, dar și pentru că le facem zilele mai frumoase. I-am văzut strălucirea din privire, de parcă atunci, pe loc, ar fi vrut să rămânem fără bani și să punem planul ăsta în aplicare. Și m-am gândit atunci că putem sa facem atât de multe lucruri care de fapt nici măcar nu au nevoie de bani.

Așa că am deschis pentru ea MAGAZINUL CU LUCRURI GRATIS, un magazin în care marfa să nu se termine niciodată. Dragoste, jocuri, vorbe, cântece, povești, dansuri, plimbări – trebuie doar să întind mâna pe raft, să iau și să ofer. Moneda de schimb – imaginația. Prețul – răbdarea. Le aveam în contul meu pe amândouă pentru ca n-avea nicio vină copilul ca mie nu mi s-au așezat ploile așa cum aș fi vrut. Nu am încărcat-o niciodată pe Maya cu problemele mele, indiferent că au fost materiale sau de sănătate. Cele sufletești le-am ținut cât mai departe de ea. Nu m-am plâns niciodată în fața copilului (oricum eu mă plâng foarte rar). Nu am avut întotdeauna bani, nu mi-am permis tot timpul să-i ofer ceea ce ar fi vrut ea. Uneori nu am avut bani să-i ofer nici ceea ce aș fi vrut eu. Am încercat să nu-mi vadă tristețea de pe chip pentru că știam că eu sunt soarele și aștepta de la mine lumină. În perioada în care sufeream după despartire, plângeam în mașină între două întâlniri. Mi-a fost greu să gestionez situația la început, apoi m-am setat pe pilot automat. Nici măcar nu mai depuneam un efort pentru asta. Eram veselă și serioasă atâta vreme cât eram în prezența ei, iar după ce rămâneam singură în mașină începeam să plâng în hohote. Dădeam radioul la maximum ca să pot să urlu și o țineam așa până la prima întâlnire. Apoi îmi ștergeam lacrimile și îmi puneam pe față zâmbetul larg, gata pentru o discuție simpatică despre cine știe ce petrecere sau eveniment. În cea mai grea perioadă a vieții mele, făceam emisiunea ZĂPĂ la radioul pentru copii.

Mă ascundeam în emisie sub birou ca să pot să-mi plâng durerea și, cu două minute înainte să înceapă emisiunea, mă așezam pe scaun în fața microfonului, rugându-i pe cei din regia de emisie să nu-mi lase nici măcar două secunde libere, ca să nu mă apuce plânsul și să nu mă mai pot opri. Dar nu s-a întâmplat niciodată. Emisiunea dura două ore în care nimeni, nici măcar eu, n-aș fi crezut despre vocea de la radio că trăiește cea mai mare dramă din viața ei. I-am dat Mayei tot ce am avut eu bun. Nu i-am dat nicio grijă, nicio tristețe, nicio nemulțumire, nicio frustrare, nicio obligatie. Nu i-am dat nicio temere. Copilul meu știe că are dreptul să-și dorească orice, știe că poate să viseze cât mai departe și că unele lucruri nu au nevoie de bani. Iar cel mai mare dar al meu pentru ea va fi întotdeauna cheia Magazinului cu lucruri gratis. Vă invit sa fiți asociații mei in această afacere. Nu trebuie decat sa vă amintiti să vă jucați. Și daca inspirația va lasā în panā, vă a;tep la workshopurile ANTRENORUL PĂRINȚILOR!  O să plecați  de acolo cu o gramadā de idei. Toate detaliile legate de evenimente le găsiți aici: http://antrenorulparintilor.mirelaretegan.ro/

 

Atunci când întâlnești pe cineva care nu te place gândește-te că și în viața ta există oameni pe care nu-i placi. Plăcutul nu are nicio legătură cu iubitul. E doar o chestiune de gust. Unii preferă mai iute, alții preferă mai dulce iar alții pun o tonă de sare în tot ceea ce consumă. Nu este niciunul defect. Niciunul dintre noi nu a greșit propria lui măsură. Dacă mie îmi cere corpul și sufletul ciocolată, nu sunt nici mai bună nici mai rea decât tine care vrei murături.

Am înțeles foarte devreme că nu are cum să ne placă toată lumea. Că sunt oameni care ne înțeleg și ne iubesc și că sunt oameni pe lângă care trecem ca o umbră iar ei nici măcar nu observă că am făcut parte din existența lor. Eu am în trecutul meu nenumărați oameni despre care habar nu am că au fost la un moment dat parte din viața mea. Și am oameni de care nu mai vreau să aud. Oameni cu care m-am întâlnit într-un fel extrem de neplăcut și agresiv. Oameni care nu m-au plăcut și, în pofida acestui lucru, au profitat de niște avantaje pe care le aducea relația cu mine și au stat în preajma mea făcându-și lor rău dar făcându-mi și mie. Eu am încercat să identific oamenii care nu mi se potrivesc. Nu fac niciodată eforturi să fiu în compania lor, oricare ar fi avantajele pe care mi le-ar aduce (material sau de conjunctură), prețul emoțional plătit este prea mare. Dar nu i-am identificat întotdeauna și ușor pe cei care au făcut asta în ceea ce mă privește. Au plătit prețul unui compromis și, din păcate, compromisul lor m-a costat și pe mine.

Mi-e clar că nu mă place toată lumea. Propriul copil mi-a spus într-o zi: “Mama, eu te iubesc tot timpul dar nu te plac întotdeauna”. M-a șocat. M-a contrariat, m-a speriat și mi s-a părut nedreaptă afirmația ei. Am stat puțin să mă gândesc și mi-am dat seama că și eu o iubesc pe ea mereu, dar nu o plac întotdeauna. Și pot spune asta despre absolut toți oamenii din jurul meu pe care îi iubesc: nu îi plac întotdeauna. Dar există oameni pe care nu îi plac mai mereu. Nu mi se potrivesc. Nu cred în ideile lor, nu-mi plac principiile după care trăiesc, felul în care acționează, nu-mi place muzica pe care o ascultă, felul în care merg sau mănâncă, nu-mi plac prietenii lor și nu-mi plac alegerile pe care le fac. Iar asta este perfect valabilă și în sens invers. Aceiași oameni, sau alții, nu mă plac pe mine din aceleași motive și poate din multe altele.

Dar, din fericire, am foarte mulți oameni pe care i-am plăcut și pe care îi iubesc. Am trăit foarte multă vreme inconștientă de acest aspect.

Astăzi sunt mai atentă la ce simt decât la ceea ce știu.

Astăzi încerc să-mi dau seama ce vrea să spună cel din fața mea dincolo de cuvintele rostite și ce intenții are dincolo de acțiunile lui. Astăzi îmi ascult corpul și inima. Și ele îmi spun exact dacă omul din fața mea îmi vrea binele sau vrea doar să se folosească de mine, chiar dacă nu mă place. Mai am mult de lucrat la asta. Încă mai pot fi păcălită de oportuniști, încă mai plec urechea la vorbe mieroase și gesturi curtenitoare. Din fericire, în jurul meu sunt mai multe indicii care măsoară gradul de prefăcătorie al celorlalți și mă avertizează acolo unde mie îmi scapă. Dacă mă înșel în privința celorlalți față de mine, nu mă mai înșel deloc în privința mea față de ei.

Astăzi știu exact pe cine plac și pe cine nu, știu exact pe cine iubesc, în ce fel și cu ce măsură.

Dacă nu-mi place cineva pur și simplu dispare ca Tura Vura, ducându-se, învârtindu-se.

Dacă îmi place cineva intră în inimă și-și face acolo o căsuță mică și plină de iubire.

Nu poți crește o piatră de moară care în timp te va trage în jos. Atunci când identifici lucruri sau oameni care îți mănâncă viața scapă de ei. Nu sta să te întrebi de ce ți se întâmplă ție asta. Nu sta să analizezi de ce fac ei asta și cum ai ajuns tu în acel punct. Scapă pur și simplu. O să ai vreme toată viața să analizezi, dacă o să mai consideri că merită acest efort.

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă care înflorește de vreo 2 ani pe zi ce trece. Momentul care a readus-o la viață, după ce se îngropase în datorii și mâncare din motive de nefericire, a fost fix renunțarea la ceva ce îi mânca viața: un apartament pentru care plătise deja niște zeci de mii de euro iar de vreo 2 ani rămăsese restantă la bănci și încerca să facă tot felul de artificii financiare. S-a dat peste cap, a făcut tumbe, a întins ața până când nu s-a mai putut face nimic. Într-o zi a pocnit. Și-atunci, fata mea, s-a mutat pur și simplu cu chirie și le-a spus celor de la bancă: "Luați apartamentul că mie îmi mănâncă viața."

Nu a fost ușor să ia această decizie. A încercat toate tertipurile, a pus în practică toate strategiile făcute de cei care nu doreau decât să o țină cât mai mult captivă în povestea asta din care ei câștigau banii pe care ea îi pierdea.  Într-o zi a zis: “Stop joc! O să pierd o casă dar o să câștig liniște." Acela a fost sfârșitul unei luuungi și foarte grele perioade din viața ei. A pierdut niște bani dar a câștigat niște ani. De fapt, i-a câștigat pe toți.

Pentru că prietena mea și-a dat seama că se poate trăi și după ce ți-ai pierdut casa în care ai investit tot ce-ai câștigat vreo 10 ani. Și, surpriză, a descoperit că se poate trăi mult mai bine. Diferența de bani dintre chirie și rată era substanțială și nu mai trebuia să suporte, pentru a-și păstra veniturile, niște șefi care îi mâncau sufletul pentru a putea plăti o casă ce-i mânca viața. Și uite-așa, a luat-o de la capăt cu totul: altă casă, alt job, altă perspectivă asupra aceleiași singure vieți. Nu e o altă viață. E doar viața ei privită și tratată cu grijă și cu atenție.

Ea știe cum e să o ia de la capăt. Nu se mai teme de asta. Acum e cu ochii-n patru și identifică mult mai repede și mai ușor oamenii și lucrurile care ar putea să îi mănânce viața. Am fost acolo să îi amintesc că acel apartament nu este viața ei dar ea și-a închis viața în apartamentul acela.

Nimeni nu e viața noastră dar ne închidem viețile în tot felul de oameni, orașe, case, job-uri, vise, planuri.

Viața are nevoie să se miște liberă de orice obligații. Ea nu poate fi plătită în rate. Poate fi luată cu totul și pierdută pe de-a întregul.

Oprește-te o secundă din tot ce faci, ieși din malaxorul în care ai intrat de bună voie și uită-te puțin în cuvă. Acolo e viața ta. O hrănești cu ce are ea nevoie ca să crească mare și frumoasă ori pe marginea cuvei stau întinse mâini care rup bucăți din viețișoara ta? Îi dai vieții tale hrană sau oamenii din jurul tău se hrănesc din viața ta?

Dacă ai identificat cine îți mănâncă viața, taie-le rația. Anunță-i că s-a închis cantina socială și că vor fi nevoiți să caute de mâncare în altă parte. Că n-au știut să ia cu măsură și au golit frigiderul. Ia-ți viața în brațe, mângâi-o și află care sunt lucrurile care îi pică bine. Și nu-i mai da nimic din ce cade greu la stomac. Nimic care balonează, constipă, creează indigestie. Fă-o să pleznească de fericire nu de suprasaturație.

Uneori ne îngrijim mai mult de unghii, de păr, de casă, de mașină, de serviciu, de bărbat, de părinți, de copil, de vecin, decât de propria viață.

Prietena mea a înțeles asta iar astăzi viața ei este prima preocupare. A înțeles că ea trebuie să aibă o viață frumoasă, pentru a-și ajuta copilul să-și construiască propria lui viață frumoasă. Și-a înțeles la timp că un bun material care nu ni se mai potrivește poate să ne mănânce viața în loc să ne-o facă mai frumoasă. Un bun material nu e întotdeauna bun.

Scapă de oamenii care îți mănâncă viața. Scapă de lucrurile care te consumă prea mult. Cât încă mai ai timp să te bucuri de cel mai important bun pe are îl ai: viața.