Copilul meu este cea mai frumoasă lucrare a mea. Mai importantă decât căsătoria, mai trainică decât casa pe care am construit-o, mai puternică decât orice prietenie, mai vie decât orice pasiune. Copilul meu, dintre toate lucrările mele, are cea mai mare nevoie de mine. De iubirea mea, de acceptarea mea, de sprijinul, susținerea și aprobarea mea. Și el are nevoie de intervenții. Și în drumul lui apar gropi care trebuie reparate. Și inima lui suferă fisuri care trebuie acoperite. Lucrarea mea are nevoie de creatorul ei tot restul vieții. În mâinile mele stau toate soluțiile. În inima mea sunt toate culorile. Eu aleg dacă, în lucrarea asta, pun mai mult maro sau mai mult galben. Ori amestec culorile să iasă un verde care plesnește de sănătate. Părinții de astăzi au înțeles că lucrarea cea mai importantă din viața unui om e copilul lui. Și de când au înțeles asta încearcă să-l înlocuiască pe "Eu te-am făcut, eu te omor" cu multe alte declarații. Pentru că, astăzi, nimeni nu mai vrea să-și strice lucrarea. Toți vor să o facă din ce în ce mai frumoasă.

Vine o zi în care, copilul nostru, își dă seama de neconcordanța dintre ce îi cerem lui și ce facem noi. Cât sunt foarte mici și îi hrănim cu lingurița alegem noi ce le punem în farfurie.

Apoi vine o zi în care învață să folosească singur lingura și să o ducă direct în castronul cu zahăr pe care îl ținem pe masa din bucătărie, așa cum îl țineau mama și bunica. Între timp, am aflat că zaharul este complet nesănătos, însă ne-am prea obișnuit să-l punem în toate mâncărurile iar cel mic acum și vede această operațiune. Gustă, îi place și știe să facă și el exact ceea ce facem noi: să pună lingurițele cu zahăr în tot ce este de băut ori mâncat.

Cam greu îți mai convingi copilul să nu stea toată ziua cu ochii în televizor când tu nu te dezlipești de pe canapeaua din sufragerie unde nu ratezi nici un reality show ori soțul tău știe toate talk-show-urile politice.

– Toată ziua te uiți la desene, îi reproșezi tu.

– Toată ziua te uiți la știri și la filme, îți răspunde el, pe bună dreptate.

Am cunoscut un copil care plângea de mama focului că mama lui va muri.

– De ce spui asta?

– Pentru că mi-a spus să nu mă apuc de fumat că țigara ucide iar ea fumează tot timpul, mi-a răspuns puștiul extrem de afectat.

Le spunem una și noi facem alta. Le cerem lor să citească dar noi punem mâna pe cărți din an în Paște. Le spunem să nu stea toată ziua cu telefonul în mână dar noi îl avem lipit de ureche. Le spunem să nu ronțăie între mese și ne găsesc ambalajele ascunse pe sub scaunele de la mașină.

Nu poți face educație dacă nu începi cu tine. Vine o zi în care te așezi în fața oglinzii și o întrebi:

– Oglindă oglinjoară, care e cea mai model mămică din țară?

Iar oglinda îți va răspunde:

– Ești o mămică bună și te străduiești mult, dar sigur încă mai sunt capitole la care nu ești cea mai model mămică din țară.

Și-atunci avem de ales: fie chemăm vânătorul să ducă oglinda în pădure să o spargă și să ne aducă un ciob drept dovadă, fie rămânem în fața oglinzii și continuăm seria de intrebări până aflăm cum suntem și ce trebuie să facem ca să fim modelele pe care le vrem pentru copiii noștri.

Cu răbdare și perseverență, cu onestitate și iubire, vom ajunge să-i auzim spunând pe copiii noștri: "Fac așa pentru că știu de la mama. Așa făcea ea, nu doar zicea că trebuie să fac eu."

Am trăit toată copilăria uitându-ne la farfuriile din vitrină. Paharele bune, tacâmurile frumoase, erau păstrate bine pentru cele câteva zile din an care trebuiau să facă diferența. De Paște, de Crăciun, la aniversări și în puținele ocazii în care întindeam masa din sufragerie. Eu am acum acasă doar farfuriile și paharele pe care le folosesc mereu. Mănânc din farfurii frumoase, beau ceai în căni de suflet și cafea din cesti de colectie. In casele parinților noștri covoarele trebuiau să fie un gri cenușiu să nu se vadă atunci când se învechesc, de mâncat mâncam în bucătărie, fețele de masă erau pentru zilele de duminică, în rest, bună era și fața de mușama. Așa am crescut. Așa ne-au crescut părinții noștri și, din păcate, încă multe mame așa se cresc în continuare pe ele și isi cresc copiii . Lucrurile bune le păstrăm pentru zilele în care o să le vadă alții. Confirmările și recunoașterea din jur este mai importantă decât să ne simțim noi bine.

– Astea sunt toate farfuriile tale? m-a întrebat un domn care s-a nimerit la mine la micul dejun. M-a ajutat să pun masa și când a deschis dulapul și-a văzut că eu aveam fix atâtea farfurii câte folosesc s-a uitat mirat. – Da. Nu am nevoie de mai multe. Dacă am stivă de farfurii se adună mai multe la spălat…

Musafirii mei nu sunt mai importanți decât mine. Nu au un regim preferențial. Nu le pun lor în farfurii frumoase și fine iar eu să mănânc zi de zi în unele care să mă țină cât mai mult sau de care să nu-mi pară rău atunci când se sparg. Îi pun copilului meu masa în fiecare zi așa cum punea mama masa pentru musafiri. Am grijă să fie șervețele curate și cele mai bune farfurii, căni și tacâmuri. Sunt fericită să aflu de la cele peste 10.000 de persoane care sunt în grupul "Slăbește cu mine" pe facebook, că și-au scos din vitrină paharele și farfuriile bune. Mă bucur să văd tot mai mulți oameni care se respectă. Care își fac lor în primul rând viața frumoasă. Cu cât va conta mai mult ce simțim fiecare dintre noi, cu atât va conta mai puțin ce cred ceilalți despre noi. Creșteți-vă copiii oferindu-le tot ce aveți mai bun. Nu țineți lucrurile rare și scumpe pentru musafiri. Față de ei nu aveți nicio obligație. Dar față de copiii voștri aveți datoria să-i învățați să se respecte, să se aprecieze și să-și facă viața frumoasă. Puneți-vă, vouă și copiilor voștri, mâncare, în farfurii superbe. Beți apă din pahare strălucitoare. Tratați-vă ca pe niște musafiri. Până la urmă asta și suntem, venim și plecăm. Dar cât stăm aici, să ne oferim tot ce poate fi mai bun, de la ceea ce mâncăm până la mesele la care ne intalnim în fiecare zi cu noi și cu cei pe care îi iubim.

Adolescența e momentul critic din viața fiecărui părinte. E momentul zero care pune la încercare tot ce ai construit și tot ce ai gândit 13, 14 ani în legătură cu copilul tău. Indiferent cât de bun e copilul, indiferent cât de înțelegător și răbdător e adultul, adolescența vine ca o tornadă și din ea scapă cine poate. Sau cine știe să înoate.

Sunt relații de părinți- copii care se zguduie rău de tot dar rămân în picioare atunci când vine tornada Adolescență. Dar sunt și relații construite fragil, fără o fundație prea solidă, iar tornada Adolescență dărâmă tot în calea ei și din relația părinte-copil se alege praful. Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, perioada de adolescență a copiilor noștri este cea mai solicitantă din tot ce putea fi solicitant în creșterea unui copil. Toate transformările hormonale ne fac zile fripte și nouă și lor. Și cum de la ei nu prea avem dreptul să ne așteptăm la mare lucru, cel mai mult ar trebui să facem noi. Cea mai mare frică a unui părinte e fugitul de-acasă al copilului. Și-apoi fumatul, băutul, drogurile, sexul. Mă voi opri la fugitul de-acasă pentru că deja mă apucă groaza numai gândindu-mă la celelalte. Eu îmi cresc copilul să fugă. Dar să fugă din orice loc s-ar simți în cel mai mic pericol. Să fugă mâncând pământul atunci când în jurul ei se întâmplă lucruri nesănătoase. Să fugă din compania celor care creează și alimentează conflicte. Să fugă din calea oamenilor răi. Să fugă din găștile care demolează. Să fugă din locurile din care nu are nimic de învățat. Să fugă de la petrecerile plictisitoare, de cărțile care nu au nimic de spus, de oamenii care nu i se potrivesc, de muzica aia care nu o reprezintă. O învăț de mică să fugă. Ea trebuie să știe că are voie și că, uneori, fuga e foarte sănătoasă.

Unde să fugă? La mine. Locul cel mai sigur de pe planetă. La mine va găsi mereu pace, liniște, iubire, lucruri sănătoase și armonie. Ușa mea este deschisă pentru ea de oriunde-ar trebui să fugă. Îmi învăț copilul să fugă spre mine atunci când viața îi ridică tot felul de obstacole. Atât timp cât la mine e cel mai bine, e cea mai fericită, e locul cel mai bun de pe planetă, copilul meu nu va simți nevoia să fugă în altă parte. Va simți nevoia să plece. Așa cum am plecat toți la un moment dat din locurile în care stăteam. Dar nu va vrea să caute un loc în care să se ascundă de MAMA. Nu va cauta un loc în care să fugă pentru că mama e isterică, mama urlă și face gălăgie toată ziua, mama o umple de reproșuri, o controlează excesiv, o terorizează cu predici, o obligă să facă anumite lucruri, mama o ține în casă, o face să plângă, urlă la ea și o ceartă pentru orice fleac, mama o bate, mama, mama, mama… – Știi mama că locul în care eu mă simt cel mai în siguranță e locul în care ești tu? când mi-a spus asta mi-au țâșnit lacrimile și i-am spus că eu nu imi amintesc să fi avut la vârsta ei un astfel de loc. – De-aia, probabil, tu ai fost pentru tine locul în care te-ai simțit cel mai în siguranță. Pentru toate motivele de mai sus, creșteți-vă copiii să fugă spre voi când au o problemă și nu de la voi.