Care ți-e ieșirea de siguranță? Mă urc în avion și mă uit de fiecare dată unde sunt ieșirile de siguranță. Și dacă uit să fac asta, vine însoțitoarea de bord și îmi amintește : “ Iesirile de siguranță sunt în partea dreaptă. Vesta de salvare sub scaun și în caz de depresurizare folosiți măștile de oxigen”. Unde ți-ai pus vesta de salvare? De unde îți vine masca de oxigen? Desigur, atunci când urc în avion sper din tot sufletul că voi ajunge cu bine la destinație. Ba chiar cred asta din toată ființa mea. Nu mă imaginez nicio secundă plonjând în gol. Și totusi…nu strică să știu unde sunt toate lucrurile care ar putea să mă salveze in ultimă și miraculoasă instanță. Multă vreme nu am avut nicio vestă de salvare pentru că știam că știu să înot. Eram convinsă că măcar stau în plută dacă tot nu mai pot să dau din mâini încât, nu m-am gândit nicio secundă să-mi pregătesc o vestă de salvare. La ieșirile de urgență nu m-am gândit niciodată pentru că niciodată nu mi-ar trece prin cap cum să fug, cum să mă salvez. Sunt sigura că în orice situtie aș ieși trăgând după mine niște oameni, împingându-i pe cei din fața mea pe tobogan sperând să se salveze, convinsă fiind că eu mă salvez oricum. Iar povestea cu masca de oxigen nu am invățat-o decât foarte târziu. După ce m-au tot lăsat diverși și diverse fără aer. Astăzi nu mai urc nicăieri și cu nimeni până nu mă asigur că am la mine vesta de salvare. Știu că știu să înot dar, de ce să mă chinui când aș putea pur și simplu să plutesc deasupra unei ape involburate? De ce să lupt împotriva curentului când pot să stau pe val și să mă ducă valul incotro merge, că sigur merge valul în direcția în care, ajung în cele din urmă la o apă liniștită. Rar de tot mai rămân făr aer. Asta pentru că deja știu că în zbor fiind, poți oricând să prinzi turbulențe și am învățat să respir. Si când se zdruncină șandramaua trag aer în piept și expir cu mare grijă. Astăzi îmi desenez singură ieșirea de siguranță. Am grijă să nu rămân fără aer și să am mereu la îndemână o vestă de salvare. Nu plec deloc cu ideea că o să am nevoie de ele. Dar, de când am eu mai multă grijă de mine, au început să aibă și ceilalți.

Eu îmi imaginez lunile ca pe niște gospodine. Fiecare vine cu câte ceva. Fiecare dintre ele pregătește diverse surprize. Pe unele le tratăm ca pe gazdele de la super pensiuni. Pe altele, le privim ca pe mame, de cele mai multe ori inconștient. Sunt acolo, e normal să ne dea, să ne facă… e normal ca noi să primim. Eu imi propun să trăiesc luna noiembrie CONȘTIENT. Să mă uit cu atenție la ea, să-i văd fiecare zi și să înțeleg fiecare gest. Să mă trezesc în fiecare dimineață gândindu-mă că e o nouă zi și să mă gândesc, seara, inante de culcare, la lucrurile pe care le-am primit. O să deschid ochii să văd oamenii cu care mă întâlnesc, o să mă bucur de ei, o să deschid urechile să îi aud și voi încerca în această lună să fiu soare. Să nu aduc nicio umbră pe niciun chip și primul pe care-l voi lumina va fi chipul meu. Hai, noiembrie! Îmi pun cizmele de cauciuc și sunt gata să dansez pe covorul de frunze așternut de tine. Să înceapă balul! Îmi place noiembrie! E o lună în care se poate întâmpla orice!  

Nu o să mai trec prin asta niciodată. Așa am spus după fiecare iubire. Toate m-au făcut franjuri. După fiecare mare iubire am rămas lată, lipită de pământ încercând să smulg energie cu mâinile. După fiecare poveste m-am simțit ca pământul țării, cotropit de tancurile rușilor. Si, de fiecare dată mi-am zis: mie nu o să mi se mai întâmple asta niciodată. Pe mine niciun bărbat nu o să mă mai bulverseze. Mie n-o să-mi mai tulbure nimeni liniștea nopților și n-o să-mi umple creierul cu gânduri cu și pentru el. Pe mine, nimeni nu o să mă mai oprească din ceea ce am de făcut, nimeni nu o să-mi distragă atenția de la treburile mele. Sunt convinsă că voința toată e în mâinile mele, că eu știu exact ce vreau, cu cine și când, că nimeni nu mă mai poate surprinde și nimic nu mă mai prinde nepregătită. Și ca să fiu sigură că nimeni nu pătrunde în bula mea de liniște încep să construiesc. Ziduri. Unul câte unul. Și să le fac din ce în ce mai groase și mai înalte. Și să mă simt din ce în ce mai în siguranță. Și mai liniștită. Și mai bine cu viața mea și cu tot ce am de făcut. Și zilele curg frumos una după alta, și soarele răsare în fiecare dimineață, și zidurile mele stau bine mersi la locul lor, adânc infipte în vointă. Până într-o zi în care mă așteaptă un buchet de flori și mesajul: ”Am desenat toamna asta pentru tine”. Iar în mintea mea se produce declicul. ⁃ Fugi, fugi! strigă mintea. Am mai auzit asta, unul mi-a construit o scorbură, altul mi-a făcut un curcubeu, altul un copil, ăsta vine cu toată toamna pentru mine…Nu-l crede, fuuuugi! Și tu rămâi împietrită și te uiți cum cutremurul e tot mai puternic și zidurile tale se dărâma unul câte unul că într-un domino. Inimă țopăie și caută bănuți norocoși printre cărămizile făcute grămadă în timp ce mintea țipă îndepărtându-se din ce în ce mai mult: ai promis că nu o să mai faci asta niciodata…ai promis, ai promis…

Oprește-te pentru o secundă din tot ce faci și gândește-te unde stă mai mult timp iubirea pentru copilul tău: în inimă sau în minte? Iubirea ce stă în inimă ne lasă să-l acceptăm necondiționat, să-l vedem cu sufletul și să nu-l judecăm. Inima știe că nimic din tot ce ne desparte de ei nu contează. Că nimic nu ne poate îndepărta, oricât de departe am fi. Atât timp cât iubirea noastră e în inimă, nu mai există nici distanțe, nici piedici, nici lipsuri, nici nevoi. În inimă, toate sunt la locul lor pentru că toate există prin iubire.

Dacă lăsăm mintea să ne găzduiască iubirea, va întoarce totul și ne va răsturna. Va diseca lucrurile în patru, ne va pune toate întrebările și va aștepta toate răspunsurile. Mintea pune uși și lacăte, ridică poduri și construiește tot felul de cuști. Dacă simți pentru copilul tău mai multă îngrijorare decât acceptare înseamnă că iubirea ți-a fugit din inimă în minte. Dacă grija zilei de mâine te preocupă mai mult decât bucuria zilei de astăzi înseamnă că trebuie să muți iubirea din cap în piept. Alegerile făcute cu mintea sunt perfecte pentru tot ceea ce noi putem construi și lăsa în urma noastră. Pentru tot ceea ce văd ceilalți. Alegerile făcute cu inima sunt cele mai bune alegeri pentru emoțiile pe care le construim in sufletele lor. De multe ori și ei le văd abia mai târziu. Dar le văd. Și mai ales le simt. Și îi ajută să-și construiască singuri toate lucruirle materiale de care au nevoie. Pentru că, asemeni părinților, vor iubi mai mult cu inima decât cu mintea.

Când în fața mea se află un om care îmi povestește ceva încerc să identific ce-mi dă: energie bună sau combustibil nepotrivit. Și dacă simt că nu e ceea ce îmi trebuie, pun capacul. Opresc curgerea de cuvinte parazite și idei nesănătoase. Și mă gândesc la altceva. Îmi amintesc câți oameni au nevoie de mine veselă, pozitivă și încrezătoare. Și atunci, cel din fața mea, cu toate răutățile și părerile lui nepotrivite, se face mic, mic, așa cum vezi un țânțar care s-ar putea să te piște puțin, cât să te scarpini 3 secunde. Transformă-l pe cel din fața ta, cel care încearcă să te intoxice, din dinozaur în țânțar. Stă în mâinile tale puterea de a face asta. Mi se spune foarte des: "Tu ești plină de viață. Eu nu sunt așa." Și-apoi urmează un șir de alte întrebări din același chestionar: "De unde îți iei energia, ce te inspiră, ce mănânci, cât dormi, cu cine te întâlnești, ce ți se întâmplă…" Nu există niciun secret bine păstrat de oamenii care au tonus și poftă de viață în fiecare zi. Nu există nicio baghetă magică. Pur și simplu ne alimentăm de la benzinăriile potrivite. Dacă mașina ta merge cu motorină și tu îi pui benzină vei mai putea face cu ea doar câțiva kilometri, după care motorul se înfundă și mașina trebuie oprită. Dacă mașina ta merge pe gaz și tu îi pui motorină e fix la fel. Nu poți porni cu lemne un cuptor electric. Noi oamenii am înțeles foarte bine aceste aspecte tehnice care țin de lucrurile din viața noastră. Suntem mai atenți să ne alimentăm mașina cu ce trebuie decât să ne alimentăm pe noi.

Corpul nostru este mai puțin prețuit decât tabla cu care e învelit motorul de câțiva cai putere, când, de fapt, în corpul nostru stau toți caii putere din lume. Viața noastră e, de fapt, mașina cu care călătorim pe drumul pe care-l avem de parcurs. Din loc în loc ne oprim să alimentăm. Uneori alimentăm din mers pentru că e o mașină cu puteri supranaturale. Nici măcar nu trebuie să oprim motorul ca să mai punem puțină energie. Câteodată ajunge să ridicăm ochii din telefon și să privim apusul și-am făcut din nou plinul cu energie. Sau să scoatem căștile din urechi și să auzim râsul cristalin al copilului nostru și e ca și când am fi făcut și schimbul de ulei. Un gest frumos, o întâmplare fericită, o poveste de spus cu zâmbetul pe buze sunt combustibili numai buni de alimentat mașina noastră cu lichidul potrivit. Pompe de alimentare sunt peste tot. Din păcate nu scrie pe ele, așa ca la benzinărie, ce conțin. Și trebuie să ne dăm noi seama dacă alimentarea se face cu combustibilul corect sau o să ni se înfunde motorul. Noi alegem dacă ne alimentăm cu tristețe, frică, răutate, neîncredere… Putem identifica energia care vine spre noi și ne putem da seama dacă ne face rău și ne blochează ori, dimpotrivă, ne dă o și mai mare viteză. Uită-te exact așa cum o faci la benzinărie înainte de-a pune furtunul în rezervor. Nu lăsa orice si pe oricine să intre în mintea și în sufletul tău. Ai un capac. Folosește-l. Tu alegi când îl deschizi și când îl închizi. Nu mai da vina pe cei care te-au făcut să te simți prost.

Ai uitat capacul deschis? Du-te la service. Scoate toată mizeria din rezervor și umple-l cu energia potrivită. Capacul e al tău, e în mâinile tale. Rezervorul e al tău, la fel cum e și mașina cu care mergi prin viață. Nu trebuie să te justifici în fața nimănui, pentru că nimeni nu o să vină să se justifice în fața ta. Atunci când vei rămâne în mijlocul drumului cu motorul înfundat. Bine. Or să vină câțiva. O dată, de două ori, dar au și ei motoarele lor de care trebuie să aibă grijă. Alimentează-te corect. Și vei avea o călătorie fără bătăi de cap. Lină și plină de bucurie.

Îmi amintesc cum eram eu mulți ani după ce mi-am luat permisul. Mi-era de ajuns să văd un polițist pe marginea drumului că și începeau să-mi transpire palmele. Niciodată, un polițist nu te oprea să vadă dacă e totul în regulă ori să-ți dea avertisment verbal. Întotdeauna, polițiștii te opreau să te găsească ei cu ceva. Dacă aveai toate actele, asigurarea, verificarea tehnică și rovigneta, dacă purtai centura și mai vorbeai și la căști le făceai misiunea și mai complicată. Atunci, verificau de exemplu cauciucurile. Poate în aprilie încă le aveai pe cele de iarnă, sau poate în octombrie au fost 25 de grade și până la mijlocul lunii nu te-ai gândit să le schimbi cu cele pentru zăpadă. Dacă și astea erau în regulă poate îți lipsea triunghiul. Sau pătratul, sau cercul, ori 50 de lei din talon ori cineva important, câteva funcții mai sus. Ei bine, avem tendința să fim acel polițist. Să găsim ceva cu orice preț. Să ne pedepsim copilul pentru ceva, orice. Cunosc persoane care își băteau copiii în avans, pe care-l nimerea, chiar dacă îl enervase celălalt. Pe principiul: "Oricum o să facă el ceva". Există vreo zi lăsată de Dumnezeu în care să poți spune la sfârșitul ei: "Astăzi nu am făcut niciun reproș. Nici copilului, nici partenerei, nici părinților mei, nici colegilor, șefilor, partenerilor de trafic, statului, guvernului, societății, Uniunii Europene, lui Obama, Putin, Buda, Papa, Dumnezeu". Dacă îmi cert copilul mereu el nu poate veni spre mine relaxat și fericit. Se va gândi mereu, cu inima strânsă: "Oare ce nu-i convine din nou?" Dacă eu mă cert cu Dumnezeu, sau mă plâng și caut motive de nemulțumire în fiecare zi, Dumnezeu, când îl chem sincer și cu credință, oare nu se gândește: "Ce nu-i convine iar?"

Înainte să-ți chemi copilul la raport gândește-te de două ori. Numără câte reproșuri ai făcut deja pe ziua respectivă și, cine știe, poate ți-ai făcut deja norma. Nimeni nu așteaptă de la noi performanțe în materie de reproș. Toți cei cărora le facem reproșuri sigur le contabilizează undeva, în suflet, în frustrare… Și nu am vrea vreodată să ne trezim că ne bate la ușă returul. Când iti chemi copilul , ce crezi? Cum vine spre tine? Cu frica sau cu bucurie? Când îl cheminpe Dumnezeu, ce crezi? Vine spre tine cu bucuria ca ai credinta sau cu îngrijorarea că te îndoiești?

Copilul meu vrea mâncare, un pat bun, niște haine și câteva lucruri pe care și le dorește orice adolescent. Nevoile ei sunt fix ca ale tuturor copiilor. Simple, la îndemână, ușor de obținut. Nevoile mele pentru ea pot să costa câțiva lei, ceva timp, energie, dăruire și implicare din partea mea. Mie mi se par simple și ușor de realizat. Dar mă uit în jurul meu și văd părinți pentru care lucrurile nu stau la fel.

Ei au copii care cresc mai greu, vorbesc dificil, înțeleg altfel, au nevoie de tratamente, au trecut prin experiențe traumatizante, nu văd, nu aud, nu înțeleg sau înțeleg altceva. De fiecare dată când văd un copil cu nevoi speciale mă aplec asupra lui și mă port cu el cu și mai multă grijă și atenție decât mă port cu un copil pentru care toate lucrurile sunt simple. Părinții de copii cu nevoi speciale sunt pentru mine Îngeri ale căror aripi nu se văd dar știu să se ridice deasupra problemelor mărunte și cotidiene de care ne împiedicăm noi, ceilalți părinți. Atunci când copilul meu are mucișori intru în panică. Dacă tușește de două ori am senzația că mi-a dat lumea peste cap pentru că trebuie să-mi revizuiesc tot programul. Când copilul meu e răcit trebuie să anulez întâlnirile, să mă duc cu el la doctor, să-i scad febra cu comprese, să-i dau medicamentele și să-l țin în brațe pentru că nici un medicament nu e mai important ca mami, nici un loc nu e mai cald decât pieptul sau spatele meu. Când un copil se îmbolnăvește s-a terminat, orice altă preocupare din partea părintelui sau a părinților și toate celelalte lucruri trec pe planul doi.

Nevoile copiilor noștri, aflați în situații speciale, le numim nevoi speciale. Ei bine, sunt oameni care trăiesc în fiecare zi cu aceste nevoi. Copiii lor se raportează altfel la lume, copiii lor mănâncă doar anumite lucruri sau stau doar în anumite locuri, copiii lor pot sau nu pot să facă, să dreagă, să spună, să vadă, să audă, să simtă. Vin pe lume copii care au nevoie de toată atenția și dăruirea celor pe care i-au ales să le fie părinți. Acești copii speciali puteau să ne aleagă pe noi sau pe frații noștri, pe vecinii noștri, pe prietenii noștri cei mai buni sau pot alege niște oameni complet străini pentru noi. Ei bine, dacă atunci când întâlnim copii cu nevoi speciale vom aplica o abordare specială, cu siguranță toată lumea va fi mai fericită. Ne-am obișnuit într-un regim comunist și ipocrit să ne mințim că nu există o categorie de oameni care sunt altfel decât spune societatea că trebuie să fim pentru a fi perfecți. Ne-am obișnuit să fim struții care bagă capul în nisip atunci când lângă noi e o mamă al cărei fiu are sindrom Down și care nu se manifestă așa cum ne-am obișnuit. Preferăm să ocupăm în parcări locurile destinate persoanelor cu handicap deoarece nu realizăm motivele pentru care acele locuri au fost alese într-un anume punct din parcare.

"Când viața îți dă lămâi, fă-ți limonadă", așa am învățat noi. Când viața îți dă copii care au ca nevoi principale hrana, hainele și un acoperiș, privește în jurul tău! Fii înțelegător și generos cu cei care au nevoi mai mari decât ale tale. Ei există. Sunt vii. Treceți peste faptul că put si simplu se poartă diferit. Uitați-vă in ochii lor și o să le vedeți sufletul. Ei văd și înțeleg mai bine decât am crede noi. Au suflet și pot fi răniți ușor. Să fim pentru ei soluții, nu probleme. Să fim pentru părinții acestor copii prieteni, nu dușmani. Dacă nu-i ajutati atunci măcar nu-i faceți să sufere. Sau, purtați-vă cu acești copii, cu nevoi speciale, așa cum ați vrea să se poarte oamenii cu copiii voștru dacă ar avea nevoie de mai multă atenție, răbdare, iubire.