Niciodată nu e prea târziu să  fiim cine suntem!

Am muncit foarte mult ca să văd în oglindă frumusețea aceea interioară despre care îmi spuneau oamenii că o văd la mine. Eu nu vedeam ce vedeau ei.

Nu i-am crezut și nu m-a ajutat deloc să aud că sunt “bine așa cum sunt”. Ce vedeau ochii mei, nu reflecta spiritul meu. În mine se plimbau două persoane.

Știam că pe stradă spiritul meu se plimbă acoperit de o carcasă care trebuia să ascundă nefericirea de dincolo de ecran, de microfon, de ușă. 

Am pus straturi de grăsime care să mă țină departe de cei care puteau să mă rănească și chiar o făceau. Femeia Mirela era „pusă deoparte” și Xena, Prințesa războinică, era trimisă pe front în lupta pentru toate lucrurile pe care societatea le consideră importante: job, casă, mașină, haine, carieră, vacanțe, televizor, frigider, alt televizor, alt frigider, altă mașină, o casă mai mare, responsabilități mai multe la muncă…

Mi-au luat 25 de ani să găsesc calea prin cale să eliberez spiritul meu din închisoare kilogramelor și să văd și eu ceea ce oamenii vedeau și numeau „frumusețe interioară”.

Astăzi sunt cea mai bună variantă a mea. Și știu că pot să păstrez asta atâta timp cât am grijă de adevăratele mele nevoi: suflet ușor, minte limpede, corp sănătos!

Bucuroasă că am găsit aceste poze făcute de Marius Baragan! Mulțumesc, Traviata Păduraru pentru make-up, Kinga Varga, pentru rochii.

Niciodată nu e prea târziu să fim cine suntem!

Share

share

COMENTARII (0)