Cum am ajuns aici? Mergând…

Mă întreabă oamenii, des, “cum ai ajuns aici”? Am găsit tot felul de răspunsuri. Acum, citind din nou această întrebare, mi-am dat seama că răspunsul e limpede, simplu - ajungi într-un loc, mergând spre el. Am ajuns aici, mergând. Mergând mai departe, mergând încolo, mergând pe lângă oamenii și întâmplările care m-ar fi putut reține...

N-aș fi ajuns aici, dacă aș fi stat, așteptând să vină întâmplarea la mine.
N-aș fi ajuns aici, dacă nu aș fi mers, atunci când alții m-ar fi putut ține pe loc.
N-aș fi ajuns aici, dacă n-aș fi înțeles să las în urmă lucruri care nu erau pentru mine. Și oameni care nu erau pregătiți să mă urmeze...

Oricât de greu mi-a fost să fac asta, am ales, de fiecare dată, să merg mai departe. Am strâns pumnii, mi-am înnodat lacrimile în barbă, mi-am târât corpul, care n-ar fi vrut decât să se ghemuiască într-un colț și să nu mai plece de acolo... Am mers mai departe, lăsând în urma mea locuri care îmi sunt încă dragi, dar care nu mă mai încăpeau... am mers mai departe, lăsând în urma mea oameni pe care îi port în suflet, dar care nu îmi mai aparțineau, am mers mai departe lăsând în urmă lucruri mici, care mă bucurau, pentru a face bucurii și mai mari... Am mers, am mers, am mers...

Nu știu dacă e mai greu să rămâi sau să mergi, pentru că eu nu am rămas. Niciodată. Am stat cât am stat și, când a venit timpul, am mers spre ceea ce sunt astăzi, spre locul în care mă aflu, spre înțelegerea la care am ajuns... Poate de aceea, nici nu mă tem de nimic din tot ce ar putea să-mi rezerve drumul.

“Toate trec” e o expresie pe care eu nu am înțeles-o niciodată... Nu ele trec. Nu. Ele rămân acolo. Noi mergem mai departe. Dacă mă întorc în punctul în care am lăsat un loc de muncă și un colectiv drag, o să le găsesc tot acolo. Dacă mă întorc la o mare iubire, tot acolo o găsesc... pentru că ele se nasc și trăiesc veșnic, în punctul în care le-am dat viață. Doar noi putem merge mai departe. Ele ne pot reține. Noi le putem lua cu noi! Sau le putem lăsa la locul lor și ne vedem de drumul nostru, pe care vom întâlni oameni noi, povești noi, întâmplări noi, iubiți noi.

Oamenii merg mai departe. Poveștile și întâmplările rămân pe loc. Am înțeles asta, foarte târziu. Chiar dacă m-am mișcat, nu eram conștientă de faptul că merg. Uneori am plecat încet, alteori am fugit, au fost situații în care am dispărut noaptea... Știam doar că nu mai trebuia să rămân. Ceva mă striga, mă chema… mai încolo.

Ajungi unde trebuie să ajungi, într-un singur fel: mergând mai departe, din ce în ce mai departe, tot mai departe. Doar așa, privind în urmă spre punctul din care ai plecat, o să vezi că ai ajuns... foarte departe. Râul curge...

Share

share

COMENTARII (0)