Jurnal de turneu, ziua 2. Birmingham – prima întâlnire cu românii din UK

O mână de oameni fericiți peste poate. A fost primul spectacol cu un bebeluș în cărucior. Am ajuns la ora 9 și un pic. Faci din Londra aproape 2 ore. Străzile erau pustii la acea oră. Sunt fascinată de clădirile roșii și nu-mi iau ochii de pe ele. Așa am observat un coafor. Cochet, elegant și cu coafeze gata să mă preia. Într-o jumătate de oră eram gata, la prețul unui coafor bunicel din București - 20 de lire. Pe când am ajuns în Pub-ul în care intraseră colegii mei, micul dejun era comandat. Englezesc. Profităm de diversitatea din meniul lor și mâncăm produse pe care nu le-am mânca niciodată dimineața: fasole, cârnați, crochete de cartofi. Ei mai beau și bere la 9 dimineața. Noi amețim doar uitându-ne la ei.

Ajungem în Teatrul Crescent. Unul dintre teatrele bune.

Ne întâmpină un domn care ne pune să semnăm într-un tabel. Apoi toată lumea primește un card. "E 10 lire. Vă rog să nu-l rătăciți" îmi spune organizatorul local. Iar organizatorul din mine intră în funcțiune: un singur om într-un teatru face tot. Teatrul este dotat cu absolut tot ce trebuie: sunet, lumini, căi de acces, cortină de metal pentru incendii. Cabinele de sunet și lumini sunt pregătite iar omul nostru, ca un titirez, e peste tot. "E treaba mea, asta e munca mea", iar treaba lui era să facă TOT. Omul acela nu a stat o secundă în cele 5 ore în care am stat acolo. Nu i-a fost lene să caute lucruri, nu a așteptat niciun ciubuc.

Aflu că nu se mai permite accesul în sală la 10 minute după începerea spectacolului. Adică pierzi banii dacă nu ajungi la timp. Ai noștri spectatori au ajuns. Cei care au ajuns. Cei care nu s-au încadrat în condițiile locului au rămas pe din afară.

Doamne cât de așteptați am fost. Parcă la atâția kilometri depărtare emoția e și mai mare. Și-atunci am făcut ceva ce facem foarte rar. Am făcut acolo pe scenă o petrecere. Cu o competiție părinți-copii. "Cântec pentru Maya" a sensibilizat până și scaunele iar Cristina, partenera noastră de aici, era pe scenă cu lacrimi în ochi.

"Am văzut-o pe sora mea cum plânge și mi i-am amintit pe ai mei care ne așteaptă de un an de zile acasă". Spectacolul de după spectacol este la Zurli cel mai solicitant și cu cel mai mare schimb de energie. Pentru că îmbrățișările, pupicii cu sclipici, vorbele din suflet curg râuri, râuri.

"Am plecat dimineața la 6. Stăm pe o insulă de unde am venit cu vaporul, apoi cu mașina. Am făcut 7 ore să vă vedem"; "Să nu te oprești" , mi-a zis o mamă cu lacrimi în ochi. "Am 3 copii, soțul este englez și doar eu vorbesc cu ei limba română"; "Mergem în țară cam la 3 luni, nu am reușit să vă prindem niciodată"; "Copilul nostru stă cu mama în țară și nu au ajuns niciodată la un spectacol cu voi. I-am chemat aici și i-am făcut surpriza asta. Mulțumim!" Franjuri mi-au făcut oamenii ăștia sufletul.

Iar capacul l-a pus George, șoferul microbuzului care ne-a dus înapoi pa hotel. Are mașina lui personală, s-a autorizat pentru toate formele de taximetrie și are de toate. Inclusiv cel mai bun internet din Marea Britanie. În mașină.

E o companie minunată, povestește cu drag de ai lui și experiențele trăite. Un "Berbec" s-a întâlnit cu Amalia, alt "Berbec". Și eu am aflat din conversația lor câte-n luna și în stele.

Birmingham merită mai mult timp și mai multă atenție din partea mea. Data viitoare.

Astăzi ne așteaptă la Londra o sală SOLD OUT. Și o nouă experiență. Și e și meci diseară. Și e și ziua lui Fifi - PR-ul nostru! Doamne, ce ziiiiiiii! Doamne ajută!

Share

share

COMENTARII (0)