Un gest în memoria tatălui meu

18 decembrie 2015, 19:17

Eu merg la Fundeni de fiecare dată când am ocazia și încerc să le fac celor mici cât mai multe bucurii. De la tata mi-a rămas dorința asta. In ultimul lui an, de ultimii bani pe care îi avea în salon a cumpărat ciocolată pentru toți copiii de pe secția de la oncologie. Și m-a sunat să-mi povestească plângând cât de fericiți au fost copiii și cât de mult s-a bucurat el să le facă un mic dar. “ Cât o să poți, ține cont de copiii ăștia. Eu știu cât de greu sunt de suportat toate citostaticele și câtā suferințā provoacă unui om în toată firea darămite unui pui de om”. Încă îmi răsunā foarte clar în amintire vorbele tatălui meu așa că de vreo 6, 7 ani încoace nu las sa treacă niciun eveniment important fără să trec pe-acolo. Și de fiecare dată când pot, iau Gașca Zurli cu mine. Colegii mei sunt minunați, știu cum să facă față cu bine unei întâlniri aparent delicate. Noi ne jucăm cu cei mici fix la fel peste tot: în sala de spectacol, pe stradă, în parc, la petreceri, în lift sau în spital. Astăzi am desenat zâmbete de la portar pană la femeia de serviciu, toată lumea a fost fericită să ne intalnească. De peste tot auzeam…Gasca Zurli, Zurli… iar când am intrat la etajul 7 fericirea a depāșit limitele. Copiii s-au agătat de gâtul personajelor, și-au făcut poze probându-le pălăriile, le-au strâns în brațe, le-au pupat și le-au spus cât de mult îi iubesc. Iar noi am cântat cu ei și ne-am jucat de-a prezentările. La sfârșitul întâlnirii le-am lăsat câte un “Ursulețul Martinel” partener de somn ușor. Ne-au promis că se fac bine repede ,repede și data viitoare vin ei la noi, la spectacol. Pană atunci a rămas cu ei ursulețul nostru- jucăria oficială de noapte liniștită a Găștii. Copilașii de la Fundeni ne-au promis că nu va trece nicio seară fără ca Ursulețul Martinel să primească Pupic de Noapte Bună. Anul acesta Maya a vrut să ne însoțească. Era foarte impresionată de bucuria cu care am fost întâmpinați. A stat la început cuminte pe o băncuță și când i-am spus că poate să între în joc s-a lipit rapid de câțiva pitici care au iubit-o foarte tare. Ne-a fost de mare ajutor și mă bucur că e generoasă și învață devreme să fie atentă la nevoile celor din jurul nostru. “Picii cu Branulici” cum îi numește Roxana ( ingerul Asociatiei PAVEL) sunt învingători. Ei au reușit să păcălească suferința și sā se bucure aproape două ore de cele mai iubite personaje din România. Ne-am pupat și ne-am îmbrățișat cu tot palierul, de la infirmiere până la doctori, părinți și copii. Ne vedem la anu sănătoși ! Așa ne-am despărțit, cu această promisiune.