Eu sunt colacul meu de salvare

Cu ani în urmă, un băiat și-o fată au venit la mine la radio. Trăiseră într-o casă de copii, dacă nu mă înșală memoria, și se iubeau enorm. Iar din dragostea lor s-a născut un copil. Autoritatea tutelară i-a considerat incapabili să-și crească fiul și l-a luat de lângă ei ca să-l trimită într-un orfelinat și să-l dea apoi spre adopție. Tinerii din povestea mea erau orfani și săraci, dar erau sănătoși, curajoși și, cel mai important, știau din propria experiență că lucrul de care are cea mai mare nevoie un copil e dragostea. Am crezut în ei și în visul lor de-a avea o familie. M-am folosit de influența pe care mi-o dădea statutul de jurnalist, am făcut investigații, am săpat, am întrebat în stânga și în dreapta, am cerut socoteală și, în cele din urmă, am reușit. Nu mai știu exact cum am făcut, dar cei doi tineri și-au recuperat copilul. Destinul m-a aruncat în valurile vieții lor când mă așteptam mai puțin. Anul trecut, tinerii din povestea mea m-au descoperit pe Facebook. Așa am aflat că trăiesc în Belgia, că au 3 copii, iar la fiecare aniversare a celui mare spun un “mulțumesc” și pentru mine. Pentru mulți oameni din viața mea am fost colac de salvare și i-am ajutat să ajungă la mal. Oameni care s-au agățat de mine și pe care i-am ținut strâns de mână în bătaia valurilor, făcând tot ce ținea de mine ca ei să ajungă teferi pe nisip, la soare. Odată ajunși pe plajă, s-au descurcat singuri. De mulți dintre ei nu mai știu nimic, unii încă îmi mai amintesc despre momentele acelea din viața lor.

acest text a aparut pe Catchy.ro

Share

share

COMENTARII (0)