Pe mine m-a învins mai demult suta de kilograme.“Săraca de tine, nici nu vreau să mă gândesc ce nefericită erai când erai grasă!” M-am întâlnit cu cineva care nu mă văzuse de mai bine de 10 ani şi, dintr-una într-alta, mi-a trântit-o. Nici n-am ştiut cum să reacţionez pentru că, în primul rând, mi s-a părut extrem de nepoliticos. Apoi, dacă aş fi spus că am fost nefericită, aş fi minţit. Iar dacă aş fi spus că nu am fost nefericită, treceam eu drept nesimţită. Reacţionează, Retegan, dacă te ţine! Aveam în faţa ochilor o femeie care a fost slabă toată viaţa. Care făcea depresie pentru 200 de grame în plus, care a făcut întotdeauna din kilogramele ei subiect principal de discuţie. Kilogramele ei brusc deveniseră kilogramele mele. Nu ştiu cum să reacţionez în astfel de situaţii. Vorbeam cu un prieten că una e să fii sincer şi alta e să spui lucruri care pe celalalt să-l doară, în condiţiile în care el nu ţi-a cerut asta şi nici nu i-ar trece prin cap să o facă. Nu mai e vorba de sinceritate. E mai degrabă prostie. Să revenim însă la kilogramele mele. E foarte adevărat că am rămas gravidă şi, până să nasc, am ajuns la minunata greutate de 107 kg. Nu am fost niciodată vreo slăbănoagă, dar nici nu mă întrebaţi cum am ajuns la atâtea kilograme. Pur şi simplu am ajuns. Am pierdut cu naşterea vreo 4, din care 3 jumate copilul. Pe parcurs am mai dat jos înca vreo 9. Orişicat, m-am stabilizat la vreo 95 câţiva ani buni. Buni şi pentru că au fost lungi, dar buni şi pentru că au fost extraordinari pentru mine. Aveam o familie pe care o iubeam, succes în ceea ce făceam, casa mea era mereu plină de prieteni, oportunităţi, recunoaştere socială. În plus, eram un model pentru femeile şi fetele care n-au fost niciodată manechine. Ceva din categoria: “dacă ea poate însemnă că putem şi noi şi nu trebuie să ai neapărat 90-60-90 ca să fii iubit şi să ai succes”. E adevărat că nu mi-a fost uşor tot timpul. Cât de rău e să fii gras? Nu e neapărat rău, dar cu siguranţă e greu. Şi de fapt, dacă eşti onest recunoşti că e şi rau. N-ai cum să te iubeşti când îţi vezi imaginea oglindită în vreo vitrină şi se termina geamul înainte de conturul tău. N-ai cum să te simţi bine când îţi scapă ochiul într-o portiera şi nu mai ştii care e maşina şi care eşti tu. Vorbesc din poziţia cuiva care ani întregi a cărat în spate multe kilograme. Mă uit la fotografii cu oameni graşi, imenşi, care râd şi par fericiţi şi mă întreb dacă ei chiar sunt aşa. Încerc să-mi amintesc de mine, cea de acum 10 ani, şi de lucrurile care nu s-au văzut niciodată din afară. Îmi amintesc cum, în loc să mă bucur de cea mai frumoasă vârstă, mă urcam pe pereţi de fiecare dată când trebuia să mă îmbrac şi să plec undeva. Sforile cu haine puse la uscat erau ocupate 75% de lucrurile mele pentru că, după ce că erau mari, le luam şi mai mari în speranţa că o să mascheze colacii şi şuncile. Am avut o perioadă în care am desfiinţat toate oglinzile din casă. Exclus vitrine, exclus orice ar fi putut reflecta conturului corpului pe care îl plăceam atât de puţin. N-am fost niciodată o femeie slabă, întotdeauna a trebuit să fiu foarte atentă, pentru că dacă vigilenţa mea intra într-o scurtă pauză, lucrurile scăpau de sub control. Însă n-am suferit din cauza asta, aş exagera să spun aşa ceva. Am gestionat destul de bine lucrurile şi chiar dacă aveam aproape 100 de kilograme aveam succes în ceea ce făceam. Reuşeam să atrag mai multă simpatie pe scenă folosindu-mă de vorbe decât atrăgeau concurentele de la cine ştie ce concurs de Miss plimbându-şi siluetele silfide. Acum mi se pare o glumă ca o tipă de aproape 100 de kilograme să prezinte un concurs de miss. Însă atunci nu priveam lucrurile aşa. Cred că de fapt cu cât eşti mai slab, cu atât îţi faci mai multe griji pentru cum arăţi. Cu cât eşti mai aproape de dimensiunile perfecte, cu atât îţi verifici de o mie de ori hainele înainte de a merge undeva.