Am învățat devreme această regulă. Încerc să o aplic și în viața privată. Incerc sā nu uit cā de multe ori ca sā intru undeva mi s-ā deschis o usa, cineva mi-a întins o mânā. Am cunoscut oameni datoritā altor oameni, am dezvoltat relatii cu concursul unor oameni, am intrat pe uși deschise de niste oameni. Peste tot, în orice loc am ajuns am găsit oameni. De cele mai multe ori oamenii pe care i-am găsit mi-au întins o mânā. Foarte rar mi s-a întors spatele. Am încercat să nu plec de nicăieri cu coada între picioare. Iar la muncă n-am ratat nicio mână dintre cele care mi-au fost întinse la sosire. Am plecat din toate locurile in care am lucrat privindu-mi in ochi angajatorii. Indiferent care au fost motivele pentru care renunțam la acel loc de muncă. Din cele mai multe am plecat plângând .Trebuia să renunț pentru a merge mai departe. De cele mai multe ori am plecat pentru că trebuia să urc și-am regretat despărțirile de oamenii care îmi dăduseră o șansă. Am fost recunoscătoare și față de cei care m-au angajat pentru că mi-era foame și față de cei care mi-au dat încrederea lor pentru că au intuit că fac treabă. Am strâns mâinile lor la plecare, i-am privit in ochi și continuăm să o facem după ani și ani și ani.

Nu întotdeauna mi s-a întâmplat asta cu oamenii pe care eu i-am angajat. Am eu un talent de-ai gasi fix in momentele cele mai negre din viața lor. Rolul ăsta de salvatoare m-a urmarit vreo douazeci de ani. Ii întâlneam pe cei mai loviti de întâmplare, destin si eram pentru ei pansament si-apoi colac de salvare. Oameni buni profesional dar cu mari probleme de direcție la barcă. A venit la un moment dat să lucreze pentru mine o fată care era într-o situație disperată. O mama bunā pentru copilul ei dar care în plin proces de custodie și-a dat seama ca ea în instanță nu poate să demonstreze că are un venit și își poate întreține copilul. Am luat-o la rugămintea unui prieten. Am lucrat împreunā vreo doi ani, cu bune si cu grele ca în orice loc de muncă și într-o zi a dispărut. De fapt într-o noapte. Am căutat-o pe străzi speriată că i s-a întâmplat ceva rău, m-am îngrijorat sincer pentru cā situația cu fostul soț era tensionatā… După vreo cațiva ani când am întalnit-o întâmplător, într-o altā noapte, mi-a spus ca plecase din cauza unui coleg pe care nu-l mai suporta dar de care știa că eu eram atașată și că nu putea să–mi cearā sā aleg între ei.

Am fost șansă pentru un băiat care avea bagajele făcute. Isi recunoscuse eșecul încercării lui de-a cuceri capitala teatrului românesc. Inșelat in așteptarile pe care le avea de la cel mai bun prieten care-I promisese marea și sarea urma a doua zi să se întoarcă acasă pentru că nu-și mai permitea să plateasca nici măcar chiria. A rāmas sā lucrām împreunā iar astăzi are propria lui afacere, conduce un teatru si colaborăm în continuare de pe poziții de parteneri .

Am întalnit sute de oameni care au lucrat cu mine în ultimii 20 de ani. Nu-I mai țin minte pe toți. Nici pe cei care mi-au strâns mâna la plecare nici pe cei care au dispărut in ceață. Dar îi recunosc după cum se uită in ochii mei atunci când ne reintâlnim. Pentru că am mai învățat ceva important – oamenii se intâlnesc cel puțin de doua ori in viață.